Este stareţul uneia dintre cele mai renumite şi frumoase mânăstiri din România, "Trei Ierarhi", de la Iaşi. Recent, şi-a susţinut teza de doctorat în exorcizare. Sau, mai dur spus, a încheiat cu brio o demonstraţie ştiinţifică despre existenţa diavolului, cu manifestările lui cele mai evidente şi violente, şi despre modalităţile în care poate fi alungat din viaţa omului. O temă terifiantă, ignorată, adesea, şi de mulţi dintre credincioşi, ori, în tot cazul, evitată. Existenţa reală a Vrăjmaşului este atât de înspăimântătoare, încât unii preferă să o nege. Realitatea însă nu se schimbă dacă închidem ochii. Dacă o cunoaştem, o putem înfrunta.
"Între un posedat şi un bolnav psihic există diferenţe clare"
- Preacuvioase părinte, spre sfârşitul anului trecut, aţi obţinut titlul de doctor în Teologie, cu o teză deopotrivă incitantă şi ocolită la noi: despre exorcizare. Ce v-a determinat să abordaţi acest subiect dificil?
- Exact aceste caracteristici ale lui, că este incitant şi cam puţin tratat. Am vrut să aduc lămuririle necesare, astfel încât să nu mai avem parte de o abordare a subiectului atât de aiuritoare cum a fost în "cazul Tanacu". Lumea românească a părut atunci necatehizată, cel puţin la nivelul multor "directori de opinie". Se spunea, printre altele, că nu există exorcizare în Biserica Ortodoxă şi că aceasta este o practică primitivă. În fine, n-am vrut să rămân la nivel de teorie, ci să transmit şi ceea ce cunoşteam din practică, pentru că am făcut şi eu slujbe de exorcizare. Când diavolul se manifestă ca atare într-un om, este o realitate pe care o constaţi pe viu, nu vorbeşti despre ea în principiu. Şi nu poţi face confuzii sau să ai îndoieli în privinţa ei. În legătură cu acest ultim aspect, am tratat într-un întreg capitol diferenţele între cazurile de posedare şi cele de boli psihice. Argumentele mele i-au convins şi pe profesorii de la Universitatea de Medicină.
- Care sunt semnele care te ajută să pui diagnosticul corect?
- Vă dau un exemplu. Eram slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi când a fost adusă o tânără posedată. Vorbea pe diferite tonuri şi glasuri fără să deschidă gura! De fapt, nu ea vorbea, căci nu articula cuvinte, ci se vorbea prin ea. Când preoţii se apropiau cu sfintele moaşte, ea urla şi le reproşa păcate pe care le săvârşiseră aceştia şi pe care nu avea de unde să le ştie. În acelaşi timp, deşi era o făptură firavă, nu putea fi ţinută de patru preoţi. Când scutura din mâini, preoţii zburau, literalmente, prin aer.
Un alt semn că ai de-a face cu un posedat este groaza care te cuprinde în preajma lui, chiar înainte să se manifeste în vreun fel. Prezenţa diavolului le dă o teamă puternică, viscerală, chiar şi celor întăriţi în credinţă. Nu simţi aşa ceva în faţa unui bolnav. În fine, un alt argument: spre deosebire de un bolnav psihic, un posedat poate fi vindecat total şi imediat prin exorcizare. Sigur, sunt şi posedaţi pe care nu-i salvezi decât cu mai multe slujbe, pentru că eliberarea depinde de el, de păcatele lui, de felul în care şi le priveşte.
"Şi casele pot fi posedate"
Pr. arhim. Nichifor Horia
- Şi casele se exorcizează. În teza mea, am studiat mult şi fenomenul locuinţelor posedate. Cu vreo 15 ani în urmă, am fost solicitat pentru o slujbă acasă, la o familie de intelectuali de aici, din Iaşi. Soţia unui profesor mi-a spus că soţul ei e puţin bolnav şi ar avea nevoie de rugăciune. "Puţin bolnav" era, de fapt, o criză de posedare. Când m-am apropiat de bloc, am auzit nişte ţipete înfiorătoare. Când am ajuns în apartament, bărbatul, care era dezbrăcat la bustul gol, se tăvălea pe jos, ca şarpele pe plita încinsă, şi urla fără întrerupere. Uneori era incoerent, alteori rostea psalmi sau păcate pe care le făcuse şi pe care nu le mai putea ţine înlăuntrul lui. N-aveai cu cine vorbi. Şi-atunci, am început cu o slujbă de sfinţire a casei. Mi-am dat seama că Răul infestase tot şi că era mai lesne să curăţ casa. Când am terminat rugăciunea şi am spus "Amin!", bărbatul s-a ridicat în picioare şi şi-a cerut iertare de la mine. Era conştient de tot ce trăise şi voia să se vindece. Ulterior, s-a spovedit, şi-a luat canon şi a respectat cu stricteţe tot ce i-am prescris spre a se apropia de Dumnezeu şi a se îndepărta de diavol. Dacă o dată nu făcea o câtime din ce-i spuneam, venea şi se spovedea. Şi a devenit un om foarte puternic sufleteşte şi nu a mai avut niciodată o astfel de experienţă. A lucrat Dumnezeu extraordinar de frumos în el.
- Cândva, un preot care mi-a sfinţit casa m-a sfătuit să fiu mai selectiv cu cei care îmi calcă pragul, căci fiecare vine cu un duh după el... Poate o casă să devină mediu propice pentru Rău dacă primeşte influenţă din afară?
- Poate şi casa, ca şi trupul omului. Dar şi casa, ca şi trupul, capătă puterea de a elimina Răul, prin rugăciunile care se fac în ea, prin binele pe care îl facem în ea, prin binecuvântările pe care le primeşte de la preot, prin dragostea pe care o mărturisesc cei dinăuntrul ei... A spune "te iubesc" soţiei sau copiilor are forţă vindecătoare în duh şi în trup, deci şi în casă... Depinde însă şi de cât de mare e influenţa Răului asupra casei, că dacă trece un tir pe lângă ea, o zguduie un pic şi se aşează la loc, dar dacă o loveşte un cutremur de 8 grade, nu mai rămâne piatră pe piatră. Apropo de puterea iubirii, odată aveam o nevralgie groaznică - mă apucă uneori şi nu-mi trece decât cu medicamente - şi a trebuit să merg în vizită la un prieten. Prietenul are o fetiţă. Am simţit deodată nevoia să o îmbrăţişez. Şi am făcut-o, iar ea m-a strâns tare cu braţele ei mici. Mi-a trecut durerea pe loc. Şi mi-am zis: "Doamne, ce binecuvântare e dragostea de copii!". Dacă pe mine, un străin, m-a vindecat o copilă cu o îmbrăţişare dată cu drag, cât bine le poate face părinţilor cu dragostea ei?
"Diavolul ar vrea să ne ia în stăpânire pe toţi şi pe toate, dar o face numai acolo unde i se permite"
Părintele Nichifor slujind Sfânta Liturghie într-un sobor de preoţi
- Diavolul ar vrea să ne ia în stăpânire pe toţi şi pe toate, dar o face numai acolo unde i se permite. Este Răul absolut, cu o poftă de a face rău care nu se stinge niciodată. Dar nu poate să-i posede pe toţi oamenii. Vrăjmaşul nu a putut intra nici măcar într-o turmă de porci doar pentru că a vrut el, până nu i-a îngăduit Dumnezeu. Problema este de ce admite Dumnezeu. Iar răspunsul e simplu: pentru alegerile pe care le face omul. Şi lumea aceasta începe din ce în ce mai mult să ia chipul unei lumi vrăjite şi posedate. Acum devine normă de viaţă să fii tolerant faţă de păcate strigătoare la cer. Omul îşi revendică tot mai mult dreptul de a se îndepărta de Dumnezeu, iar Dumnezeu îi respectă această libertate.
- Care sunt portiţele prin care intră Răul în viaţa noastră?
- Concret, dacă într-o casă a fost ucis şi eventual îngropat un om, ori în ea s-a făcut spiritism sau locuitorii ei s-au dedat la alte acte de magie, de satanism, ea va avea o influenţă demonică. Şi atunci când va fi folosită de alţi oameni, această influenţă se poate manifesta. Nu în mod necesar, dar şi în funcţie de cei care o locuiesc o poate face. Fie violent, însemnând geamuri care se deschid singure, voci care se aud noaptea, pete de sânge proaspăt care apar pe pereţi, lovituri pe acoperiş, apariţii ale unor figuri fantomatice şi alte lucruri vădite şi înfricoşătoare; fie mai puţin vizibil - atmosferă apăsătoare, boli, certuri din nimic... Asta nu înseamnă că dacă îţi cumperi o casă şi ea este posedată de diavol, neapărat Răul te va atinge şi pe tine. Poţi sta foarte bine într-o astfel de casă, fără să-ţi dai seama că e posedată. Dar până la urmă, simţi apăsarea. E neapărată nevoie de sfinţirea oricărei case. Deşi, uneori, sfinţirea nu rezolvă problema. Slujba este necesară ca să-ţi descopere Dumnezeu care e cauza ce trebuie înlăturată: de exemplu, un cadavru îngropat sub podea sau lucruri care au fost puse sub vrajă etc. Până când nu înlături cauza, diavolul nu se îndepărtează.
"Odată ce-l strigăm pe Dumnezeu în apărarea noastră, diavolul este ca ars cu fierul roşu"
Maica Domnului cu Pruncul (pictură pe cupola sfântului altar)
- De ce se teme cel mai mult diavolul?
- Evident, de Dumnezeu. Dar nu aşa, în principiu, ci atunci când ceri protecţia lui Dumnezeu. Pentru că Răul ştie că ne-a fost lăsată libertatea de a alege şi că poate face orice ca să ne determine să-l alegem pe el, dar odată ce-l strigăm pe Dumnezeu în apărarea noastră, diavolul este ca ars cu fierul roşu. A exorciza asta şi înseamnă: a invoca puterea şi mila lui Dumnezeu, pentru a fi alungat satana. Traducând acest cuvânt, în sensul lui etimologic, exorcism înseamnă "te scot cu jurământ, în numele lui Dumnezeu". Autoritatea pe care o invoc ca preot este mila lui Dumnezeu, care toate le poate. Preotul nu are putere de unul singur asupra Vrăjmaşului, indiferent cât este de ascet, nevoitor şi plin de dragoste. Sigur că e de preferat să le am pe toate acestea, dar nu ele prevalează. În faţa exorcismului, eu, omul, mă declar neputincios şi îl rog pe Dumnezeu să intervină.
- Chiar voiam să vă întreb dacă un preot are mai mare putere în astfel de rugăciuni, fiind un trăitor mai profund al credinţei...
- Acum, cu rugăciunile astea nu e de joacă. Mulţi se urcă la volan şi încalcă regulile sau nesocotesc pericolele, drept care ajung cu maşina în prăpastie. Însă, ca să fii un şofer bun şi să nu-ţi rişti viaţa, trebuie să fii conştient de ce înseamnă şofatul. Aşa e şi cu preoţia. Unii pot face exorcismele într-o joacă, după ce au băut o cafea, sau ca să ispitească, să vadă ce se întâmplă. Şi pot ajunge în râpă chiar foarte repede, sau să-l amuze tare pe diavol. Aşadar, bineînţeles că trebuie să fii înarmat duhovniceşte, dar nădejdea e tot la Dumnezeu.
"Diavolul este ţinut la distanţă de smerenia omului"
Iisus, într-o reprezentare divină
- Ce-l ţine pe diavol la depărtare de om?
- Smerenia. Iar smerenia nu e pietism, nu e turnarea cenuşii în cap şi văicăreală. Smerenia înseamnă să conştientizezi ce putere are păcatul, oricât de mic, asupra ta, şi cât de departe eşti de Dumnezeu, din pricina păcatelor tale. În "Filocalie" se povesteşte despre un monah care era foarte îmbunătăţit duhovniceşte, dar se plângea mereu că e păcătos. Şi-atunci, unii pelerini i-au zis: părinte, nu mai spune că eşti păcătos, că nu-i adevărat, iar noi de aceea venim la sfinţia ta, că eşti duhovnicesc. Şi-atunci, un alt călugăr, care avea darul formulărilor clare, le-a explicat acelora: un primar în satul lui este omul cel mai de vază, dar când merge la oraş, nu mai este primul, chiar dacă e la loc de cinste, iar dacă e chemat la guvern, se aşează undeva mai în spate, fiind mic pe lângă toţi ceilalţi. Altfel spus, omul, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât mai mult conştientizează cât de mic, de neputincios şi de stricat este. Şi invers: cu cât te îndepărtezi de Dumnezeu, cu atât te crezi mai grozav şi te dovedeşti orgolios, dispreţuitor cu ceilalţi, ba chiar asupritor. Sfinţii Părinţi ne învaţă: stai alături de un om smerit şi vei fi şi tu smerit. Iar eu spun: du-te şi stai lângă un om mândru şi vei ajunge ca el. Mândria e păcatul cel mai mare, căci din mândrie a căzut Lucifer din Cer. De aceea fuge dracul de smerenie.
- Nu demult a fost dat publicităţii un sondaj de opinie, privind credinţa românilor. Foarte mulţi dintre respondenţi au spus că, deşi sunt creştini, nu cred în existenţa diavolului. Cum vă explicaţi acest răspuns?
- Oamenii credincioşi ştiu că există Bine şi Rău, Dumnezeu şi diavol, şi că Dumnezeu a îngăduit aceasta din iconomie divină. Necredincioşii se tem de Rău, dar nu-l recunosc ca atare, sunt doar superstiţioşi. Sunt dintre aceia care se tem să se întoarcă din drum ca să nu le meargă rău sau cărora le este frică de pisica neagră... Ei vin la biserică pentru a-şi asigura o protecţie: să ia examenul, să nu le moară soacra, să câştige bani, să nu le pice cărămida-n cap... Dar odată încheiată poliţa de asigurare, nu-i mai interesează ce vrea Dumnezeu şi că există Dumnezeu. Nu pot fi scuzaţi că nu au ştiut. La multe predici din an se vorbeşte despre ispitirile diavolului. Şi-apoi, dacă, Doamne-fereşte!, cineva din familie se îmbolnăveşte de cancer, într-o lună de zile, toţi ai familiei ştiu ce trebuie despre boala respectivă, inclusiv despre terapiile alternative, dar despre credinţa noastră creştină, care ne defineşte şi ne dă sens vieţii, nu ştiu...
- Aţi pomenit cazul Tanacu. Pentru o slujbă de exorcizare, o mână de călugări au fost pedepsiţi cu închisoarea şi excluderea din monahism, iar pe obrazul Bisericii a rămas o pată greu de şters. După atâţia ani, credeţi că lumea s-a mai lămurit?
- Nu ştiu, n-aş crede. V-am spus că nevoia de a limpezi lucrurile în această privinţă a fost un motiv puternic pentru mine ca să fac teza de doctorat legată de exorcism. Şi afirm în lucrarea mea, cu argumente imbatabile, că exorcismele sunt o constantă în Biserică, de la începuturi până azi; că ele n-au încetat nicicând; că fenomenul posedaţilor există şi în zilele noastre şi că trebuie să ne preocupe. Din păcate, în facultăţile noastre de Teologie nu există nici măcar o referinţă, în patru ani de studiu, la exorcizare sau la posedare. Şi este oarecum de înţeles. Întâi, pentru că astfel de cazuri de posedare sunt relativ rare. Poţi sluji liniştit într-o parohie dintr-un sat, de la intrarea în preoţie şi până la pensionare, şi să nu întâlneşti niciun îndrăcit. Trăim într-un popor de credincioşi, totuşi. Şi, dacă eşti un preot bun şi-i înveţi pe oameni calea credinţei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu ai nici confruntare de acest fel cu Vrăjmaşul.
"Nu pomeniţi numele diavolului! Cuvintele au mare putere"
Pronaosul
- Dar intră! Şi până la magie, prin simpla pomenire a numelui lui. Cum ajung în Bucureşti, aud oamenii drăcuind mai des decât dau "bună ziua". Şi-atunci, cum să nu intre diavolul în viaţa ta? Anumite cuvinte lucrează în viaţa noastră mai mult decât am crede. A pomeni numele Răului e o putere. Cum o putere este să pomenim numele Domnului. Simplu fapt că spun "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" mă poate salva. Când drăcuiesc, mă pun într-o relaţie cu o realitate negativă, care va lucra un pic, ca un găinaţ pe haină. Dar găinaţ cu găinaţ, adunate în timp, mă vor acoperi şi mă vor face să put. "Sfânta Scriptură" trebuie să ne fie reper. Nu putem merge duminica la Sfânta Liturghie şi marţea să-i facem farmece vecinei pentru "luarea laptelui". Sigur, nici nu trebuie să devenim obsedaţi de diavol şi să ne centrăm viaţa pe lupta cu el, căci pe noi ne interesează Dumnezeu şi asemănarea cu El. Dar nici să nu ignorăm că Răul ne pândeşte şi ne va înhăţa cu primul prilej. Cea mai mare reuşită a diavolului este aceea de a te face să crezi că nu există. Dar Diavolul există! Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului, dar nu a dorit-o. Pe Lucifer, purtătorul de lumină, l-a înzestrat cu bijuteriile cele mai de preţ ale cunoaşterii şi înţelegerii. Dar acesta a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Şi singura lui fericire este să înmulţească răul, să-i atragă în mrejele lui pe cât mai mulţi oameni.
- Prin urmare, lupta cu diavolul e una de zi cu zi. Cum ne înarmăm?
- O singură armă avem: rugăciunea. Şi un singur scut: smerenia. Să fim conştienţi că diavolul nu este atotputernic. Dumnezeu este atotputernic şi în mâinile Lui trebuie să ne punem viaţa. Vedem şi în "Scriptură", şi în realitatea cotidiană, cât greşeşte omul, că ajunge cu amândouă picioarele în iad, ca tâlharul de pe cruce, iar Dumnezeu îl poate salva. Dar dacă omul nu vrea să fie salvat, Dumnezeu îl lasă să meargă în Iad.
Eu i-aş îndemna pe toţi cei care ne citesc să facă o experienţă: în loc să-l cheme pe diavol în viaţa lor prin drăcuieli, înjurături, răutăţi, să-l cheme pe Dumnezeu, prin post de 40 de zile, prin pocăinţă, prin cererea de iertare, prin smerenie, prin rugăciuni scurte şi directe, prin gândul permanent la Tatăl nostru. Le garantez că viaţa lor se va schimba în bine.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
