Pr. Arhim. NICHIFOR HORIA - "Când diavolul se manifestă ca atare într-un om, este o realitate pe care o constați pe viu"

Demonstrație despre existența diavolului

Este starețul uneia dintre cele mai renumite și frumoase mânăstiri din România, "Trei Ierarhi", de la Iași. Recent, și-a susținut teza de doctorat în exorcizare. Sau, mai dur spus, a încheiat cu brio o demonstrație științifică despre existența diavolului, cu manifestările lui cele mai evidente și violente, și despre modalitățile în care poate fi alungat din viața omului. O temă terifiantă, ignorată, adesea, și de mulți dintre credincioși, ori, în tot cazul, evitată. Existența reală a Vrăjmașului este atât de înspăimântătoare, încât unii preferă să o nege. Realitatea însă nu se schimbă dacă închi­dem ochii. Dacă o cunoaștem, o putem înfrunta.

"Între un posedat și un bolnav psihic există diferențe clare"

- Preacuvioase părinte, spre sfârșitul anului trecut, ați obținut titlul de doctor în Teologie, cu o teză deopotrivă incitantă și ocolită la noi: despre exor­cizare. Ce v-a deter­minat să abordați acest subiect dificil?

- Exact aceste carac­te­ristici ale lui, că este inci­tant și cam puțin tratat. Am vrut să aduc lămuririle ne­cesare, astfel încât să nu mai avem parte de o abor­dare a subiectului atât de aiuritoare cum a fost în "ca­zul Tanacu". Lumea ro­mânească a părut atunci necatehizată, cel puțin la nivelul multor "directori de opinie". Se spunea, prin­tre altele, că nu există exorcizare în Biserica Ortodoxă și că aceasta este o practică primitivă. În fine, n-am vrut să rămân la nivel de teorie, ci să transmit și ceea ce cunoșteam din practică, pentru că am făcut și eu slujbe de exor­cizare. Când diavolul se manifestă ca atare într-un om, este o realitate pe care o constați pe viu, nu vor­bești despre ea în principiu. Și nu poți face confuzii sau să ai îndoieli în privința ei. În legătură cu acest ultim aspect, am tratat într-un întreg capitol dife­rențele între cazurile de posedare și cele de boli psi­hice. Argumentele mele i-au convins și pe profesorii de la Universitatea de Medicină.

- Care sunt semnele care te ajută să pui diag­nosticul corect?

- Vă dau un exemplu. Eram slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași când a fost adusă o tânără posedată. Vorbea pe diferite tonuri și glasuri fără să deschidă gura! De fapt, nu ea vorbea, căci nu arti­cula cuvinte, ci se vorbea prin ea. Când preoții se apropiau cu sfintele moaște, ea urla și le reproșa păcate pe care le săvârșiseră aceștia și pe care nu avea de unde să le știe. În același timp, deși era o făptură firavă, nu putea fi ținută de patru preoți. Când scutura din mâini, preoții zburau, literal­men­te, prin aer.
Un alt semn că ai de-a face cu un posedat este groaza care te cuprinde în preajma lui, chiar înainte să se manifeste în vreun fel. Prezența diavolului le dă o teamă puternică, viscerală, chiar și celor întăriți în credință. Nu simți așa ceva în fața unui bolnav. În fine, un alt argument: spre deosebire de un bol­nav psihic, un posedat poate fi vindecat total și ime­diat prin exorcizare. Sigur, sunt și posedați pe care nu-i salvezi decât cu mai multe slujbe, pentru că eliberarea depinde de el, de păcatele lui, de felul în care și le privește.

"Și casele pot fi posedate"

- Exorcizările îi privesc doar pe oameni?

- Și casele se exorcizează. În teza mea, am stu­diat mult și fenomenul locuințelor posedate. Cu vreo 15 ani în urmă, am fost solicitat pentru o slujbă acasă, la o familie de intelectuali de aici, din Iași. Soția unui profesor mi-a spus că soțul ei e puțin bol­nav și ar avea nevoie de rugăciune. "Puțin bolnav" era, de fapt, o criză de posedare. Când m-am apro­piat de bloc, am auzit niște țipete înfiorătoare. Când am ajuns în apartament, bărbatul, care era dezbrăcat la bustul gol, se tăvălea pe jos, ca șarpele pe plita în­cinsă, și urla fără întreru­pere. Uneori era incoerent, alteori rostea psalmi sau păcate pe care le făcuse și pe care nu le mai putea ține înlăuntrul lui. N-aveai cu cine vorbi. Și-atunci, am în­ceput cu o slujbă de sfin­țire a casei. Mi-am dat sea­ma că Răul infestase tot și că era mai lesne să curăț casa. Când am terminat ru­găciunea și am spus "A­min!", bărbatul s-a ridicat în picioare și și-a cerut ier­tare de la mine. Era con­știent de tot ce trăise și voia să se vindece. Ulterior, s-a spovedit, și-a luat canon și a respectat cu strictețe tot ce i-am prescris spre a se apropia de Dumnezeu și a se îndepărta de diavol. Dacă o dată nu făcea o câtime din ce-i spuneam, venea și se spovedea. Și a de­venit un om foarte puternic sufletește și nu a mai avut niciodată o astfel de experien­ță. A lucrat Dumnezeu extra­ordinar de frumos în el.

- Cândva, un preot care mi-a sfințit casa m-a sfătuit să fiu mai selectiv cu cei care îmi calcă pragul, căci fiecare vine cu un duh după el... Poate o casă să devină mediu propice pentru Rău dacă pri­mește influență din afară?

- Poate și casa, ca și trupul omului. Dar și casa, ca și tru­pul, capătă puterea de a eli­mina Răul, prin rugăciunile care se fac în ea, prin binele pe care îl facem în ea, prin binecuvântările pe care le primește de la preot, prin dragostea pe care o mărturisesc cei dinăuntrul ei... A spune "te iubesc" soției sau copiilor are forță vindecătoare în duh și în trup, deci și în casă... De­pinde însă și de cât de mare e influența Răului asu­pra casei, că dacă trece un tir pe lângă ea, o zguduie un pic și se așează la loc, dar dacă o lovește un cutremur de 8 grade, nu mai rămâne piatră pe piatră. Apropo de puterea iubirii, odată aveam o nevralgie groaznică - mă apucă uneori și nu-mi trece decât cu medicamente - și a trebuit să merg în vizită la un prieten. Prietenul are o fetiță. Am simțit deodată nevoia să o îmbrățișez. Și am făcut-o, iar ea m-a strâns tare cu brațele ei mici. Mi-a trecut durerea pe loc. Și mi-am zis: "Doamne, ce binecuvântare e dragostea de copii!". Dacă pe mine, un străin, m-a vindecat o copilă cu o îmbrățișare dată cu drag, cât bine le poate face părinților cu dragostea ei?

"Diavolul ar vrea să ne ia în stăpânire pe toți și pe toate, dar o face numai acolo unde i se permite"

- Părinte, de ce alege diavolul să posede o per­soană sau alta, o casă sau alta?

- Diavolul ar vrea să ne ia în stăpânire pe toți și pe toate, dar o face numai acolo unde i se permite. Este Răul absolut, cu o poftă de a face rău care nu se stinge niciodată. Dar nu poate să-i posede pe toți oamenii. Vrăjmașul nu a putut intra nici măcar într-o turmă de porci doar pentru că a vrut el, până nu i-a îngăduit Dumnezeu. Problema este de ce ad­mite Dumnezeu. Iar răspunsul e simplu: pentru ale­gerile pe care le face omul. Și lumea aceasta începe din ce în ce mai mult să ia chipul unei lumi vrăjite și posedate. Acum devine normă de viață să fii tole­rant față de păcate strigătoare la cer. Omul își re­vendică tot mai mult dreptul de a se îndepărta de Dumnezeu, iar Dumnezeu îi respectă această li­bertate.

- Care sunt portițele prin care intră Răul în viața noastră?

- Concret, dacă într-o casă a fost ucis și eventual îngropat un om, ori în ea s-a făcut spiritism sau lo­cuitorii ei s-au dedat la alte acte de magie, de sata­nism, ea va avea o influență demonică. Și atunci când va fi folosită de alți oameni, această influență se poate manifesta. Nu în mod necesar, dar și în funcție de cei care o locuiesc o poate face. Fie vio­lent, însemnând geamuri care se deschid singure, voci care se aud noaptea, pete de sânge proaspăt care apar pe pereți, lovituri pe acoperiș, apariții ale unor figuri fantomatice și alte lucruri vădite și înfri­coșătoare; fie mai puțin vizibil - atmosferă apăsă­toare, boli, certuri din nimic... Asta nu înseamnă că dacă îți cumperi o casă și ea este posedată de diavol, neapărat Răul te va atinge și pe tine. Poți sta foarte bine într-o astfel de casă, fără să-ți dai seama că e po­sedată. Dar până la urmă, simți apăsarea. E nea­părată nevoie de sfințirea oricărei case. Deși, une­ori, sfințirea nu rezolvă problema. Slujba este nece­sară ca să-ți descopere Dumnezeu care e cauza ce trebuie înlăturată: de exemplu, un cadavru îngropat sub podea sau lucruri care au fost puse sub vrajă etc. Până când nu înlături cauza, diavolul nu se îndepărtează.

"Odată ce-l strigăm pe Dumnezeu în apărarea noastră, diavolul este ca ars cu fierul roșu"

- De ce se teme cel mai mult diavolul?

- Evident, de Dumnezeu. Dar nu așa, în princi­piu, ci atunci când ceri protecția lui Dumnezeu. Pen­tru că Răul știe că ne-a fost lăsată libertatea de a alege și că poate face orice ca să ne determine să-l alegem pe el, dar odată ce-l strigăm pe Dumnezeu în apărarea noastră, diavolul este ca ars cu fierul roșu. A exorciza asta și înseamnă: a invoca puterea și mila lui Dumnezeu, pentru a fi alungat satana. Traducând acest cuvânt, în sensul lui etimologic, exorcism înseamnă "te scot cu jurământ, în numele lui Dumnezeu". Autoritatea pe care o invoc ca preot este mila lui Dumnezeu, care toate le poate. Preotul nu are putere de unul singur asupra Vrăjmașului, in­di­ferent cât este de ascet, nevoitor și plin de dragos­te. Sigur că e de preferat să le am pe toate acestea, dar nu ele prevalează. În fața exorcismului, eu, omul, mă declar neputincios și îl rog pe Dumnezeu să intervină.

- Chiar voiam să vă întreb dacă un preot are mai mare putere în astfel de rugăciuni, fiind un trăitor mai profund al credinței...

- Acum, cu rugăciunile astea nu e de joacă. Mulți se urcă la volan și încalcă regulile sau neso­co­tesc pericolele, drept care ajung cu mașina în pră­pastie. Însă, ca să fii un șofer bun și să nu-ți riști viața, trebuie să fii conștient de ce înseamnă șofatul. Așa e și cu preoția. Unii pot face exorcismele într-o joacă, după ce au băut o cafea, sau ca să ispitească, să vadă ce se întâmplă. Și pot ajunge în râpă chiar foarte repede, sau să-l amuze tare pe diavol. Așadar, bineînțeles că trebuie să fii înarmat duhovnicește, dar nădejdea e tot la Dumnezeu.

"Diavolul este ținut la distanță de smerenia omului"

- Ce-l ține pe diavol la depărtare de om?

- Smerenia. Iar smerenia nu e pietism, nu e tur­narea cenușii în cap și văicăreală. Smerenia înseam­nă să conștientizezi ce putere are păcatul, oricât de mic, asupra ta, și cât de departe ești de Dumnezeu, din pricina păcatelor tale. În "Filocalie" se poves­tește despre un monah care era foarte îmbunătățit duhovnicește, dar se plângea mereu că e păcătos. Și-atunci, unii pelerini i-au zis: părinte, nu mai spune că ești păcătos, că nu-i adevărat, iar noi de aceea venim la sfinția ta, că ești duhovnicesc. Și-atunci, un alt călugăr, care avea darul formulă­rilor clare, le-a explicat acelora: un primar în satul lui este omul cel mai de vază, dar când merge la oraș, nu mai este primul, chiar dacă e la loc de cins­te, iar dacă e chemat la guvern, se așează undeva mai în spate, fiind mic pe lângă toți ceilalți. Altfel spus, omul, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât mai mult conștientizează cât de mic, de neputincios și de stricat este. Și invers: cu cât te îndepărtezi de Dumnezeu, cu atât te crezi mai grozav și te dove­dești orgolios, disprețuitor cu ceilalți, ba chiar asu­pritor. Sfinții Părinți ne învață: stai alături de un om smerit și vei fi și tu smerit. Iar eu spun: du-te și stai lângă un om mândru și vei ajunge ca el. Mândria e păcatul cel mai mare, căci din mândrie a căzut Lu­cifer din Cer. De aceea fuge dracul de smerenie.

- Nu demult a fost dat publicității un sondaj de opinie, privind credința românilor. Foarte mulți dintre respondenți au spus că, deși sunt creș­tini, nu cred în existența diavolului. Cum vă explicați acest răspuns?

- Oamenii credincioși știu că există Bine și Rău, Dumnezeu și diavol, și că Dumnezeu a îngăduit aceasta din iconomie divină. Necredincioșii se tem de Rău, dar nu-l recunosc ca atare, sunt doar super­sti­țioși. Sunt dintre aceia care se tem să se întoarcă din drum ca să nu le meargă rău sau cărora le este frică de pisica neagră... Ei vin la biserică pentru a-și asigura o protecție: să ia examenul, să nu le moară soacra, să câștige bani, să nu le pice cărămida-n cap... Dar odată încheiată polița de asigurare, nu-i mai interesează ce vrea Dum­ne­zeu și că există Dum­nezeu. Nu pot fi scuzați că nu au știut. La multe pre­dici din an se vorbește despre ispitirile diavolului. Și-apoi, dacă, Doamne-ferește!, cineva din familie se îmbolnăvește de cancer, într-o lună de zile, toți ai familiei știu ce trebuie des­pre boala respectivă, inclusiv despre terapiile alternative, dar despre credința noastră creș­tină, care ne definește și ne dă sens vieții, nu știu...

- Ați pomenit cazul Ta­na­cu. Pentru o slujbă de exor­cizare, o mână de călugări au fost pedepsiți cu închisoarea și excluderea din monahism, iar pe obrazul Bisericii a ră­mas o pată greu de șters. Du­pă atâția ani, credeți că lu­mea s-a mai lămurit?

- Nu știu, n-aș crede. V-am spus că nevoia de a limpezi lucrurile în această privință a fost un motiv puternic pentru mine ca să fac teza de doctorat lega­tă de exorcism. Și afirm în lucrarea mea, cu argu­mente imbatabile, că exorcismele sunt o constantă în Biserică, de la începuturi până azi; că ele n-au încetat nicicând; că fenomenul posedaților există și în zilele noastre și că trebuie să ne preocupe. Din păcate, în facultățile noastre de Teologie nu există nici măcar o referință, în patru ani de studiu, la exor­cizare sau la posedare. Și este oarecum de înțe­les. Întâi, pentru că astfel de cazuri de posedare sunt relativ rare. Poți sluji liniștit într-o parohie dintr-un sat, de la intrarea în preoție și până la pensionare, și să nu întâlnești niciun îndrăcit. Trăim într-un po­por de credincioși, totuși. Și, dacă ești un preot bun și-i înveți pe oameni calea cre­dinței, cu ajutorul lui Dum­­nezeu, nu ai nici con­frun­tare de acest fel cu Vrăj­mașul.

"Nu pomeniți numele diavolului! Cuvintele au mare putere"

- Așa cum există exor­cizare, există și o invocare a Răului. Știm că, prin unele sate de la noi, încă se prac­tică magia neagră, iar oa­menii nu au conștiința că astfel intră în legătură cu diavolul.

- Dar intră! Și până la magie, prin simpla po­menire a numelui lui. Cum ajung în București, aud oamenii drăcuind mai des decât dau "bună ziua". Și-atunci, cum să nu intre dia­volul în viața ta? Anumite cu­vinte lucrează în viața noastră mai mult decât am crede. A pomeni nu­mele Răului e o putere. Cum o putere este să pomenim nu­mele Domnului. Simplu fapt că spun "Doamne, Iisuse Hris­toase, miluieș­te-mă!" mă poate salva. Când drăcuiesc, mă pun într-o relație cu o realitate ne­gativă, care va lucra un pic, ca un găinaț pe hai­nă. Dar găinaț cu găinaț, adu­nate în timp, mă vor aco­peri și mă vor face să put. "Sfânta Scriptură" trebuie să ne fie reper. Nu putem mer­ge duminica la Sfânta Litur­ghie și marțea să-i facem far­mece ve­cinei pentru "luarea laptelui". Sigur, nici nu trebuie să devenim obsedați de diavol și să ne centrăm viața pe lupta cu el, căci pe noi ne interesează Dumnezeu și asemănarea cu El. Dar nici să nu ignorăm că Răul ne pândește și ne va înhăța cu primul prilej. Cea mai mare reușită a diavolului este aceea de a te face să crezi că nu există. Dar Diavolul există! Dumnezeu a îngăduit existența diavolului, dar nu a dorit-o. Pe Lucifer, purtătorul de lumină, l-a înzestrat cu bijuteriile cele mai de preț ale cunoașterii și înțelegerii. Dar acesta a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Și singura lui fericire este să înmulțească răul, să-i atragă în mrejele lui pe cât mai mulți oameni.

- Prin urmare, lupta cu diavolul e una de zi cu zi. Cum ne înarmăm?

- O singură armă avem: rugăciunea. Și un singur scut: smerenia. Să fim conștienți că diavolul nu este atotputernic. Dumnezeu este atotputernic și în mâinile Lui trebuie să ne punem viața. Vedem și în "Scriptură", și în realitatea cotidiană, cât greșește omul, că ajunge cu amândouă picioarele în iad, ca tâlharul de pe cruce, iar Dumnezeu îl poate salva. Dar dacă omul nu vrea să fie salvat, Dumnezeu îl lasă să meargă în Iad.
Eu i-aș îndemna pe toți cei care ne citesc să facă o experiență: în loc să-l cheme pe diavol în viața lor prin drăcuieli, înjurături, răutăți, să-l cheme pe Dumnezeu, prin post de 40 de zile, prin pocăință, prin cererea de iertare, prin smerenie, prin rugăciuni scurte și directe, prin gân­dul permanent la Tatăl nostru. Le garantez că viața lor se va schimba în bine.