Doi pentru eternitate - Creangă şi Eminescu

Bojdeuca fericirii

Pe uliţa povârnită a Ţicăului, coboară un bărbat înalt şi gros, ţinând într-o mână un cufăr de lemn, iar cu cealaltă, palma unui copil sfrijit, care-l ur­mea­ză prin praful drumului... Bădia Creangă e trist. Singur, sărac, izgonit din învăţământ şi din preoţie, părăsit de nevasta care fugise cu un călugăr, nu mai are nici un viitor. În buzunarul hainei de şiac, ţine sentinţa oficială a Consistoriului: "Diaco­nul Ioan, pentru că au mers la teatru în 1868 şi apoi, la cerce­tare, au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argu­menta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc, pentru că au slobozit o puşcă asu­pra ciorilor de pe aco­pe­rişul bisericii, pen­tru că nici tră­ieşte cu soţia sa şi încă şi-au tuns părul, s-a oprit de la lu­crarea dia­co­niei pentru totdeauna!". Avea 35 de ani, şi nu scrisese măcar o poves­tire până atunci. Nici nu se gândise vreo­dată la aşa ceva. Biet om sărac şi necunoscut.
Era în primăvara lui 1872, când cobora Ţi­căul, ducându-şi de mâ­nă băiatul "lăsat în pă­răsire de mama sa", după cum spun documentele vremii, sperând să gă­sească o casă în chirie. În cele din urmă a aflat o cocioabă, cu acoperiş de draniţă, câr­pit cu niş­te foi de tablă, spriji­nită în spate de câteva furci de stejar, cât să n-o ia la vale... Două odăi mici, lipite cu lut pe jos, de-o parte şi de alta a unui gang îngust, iar în capăt, un cerdac pe care mătă­hălosul bărbat avea să doarmă sub cerul liber, privind dealul înalt al Şoro­gariului, po­topit, noap­tea, de roiuri de stele. Aici avea să ră­mână 17 ani, până la sfârşitul vieţii. Aici a scris tot ce a scris. S-ar fi putut muta mai târziu în centrul Iaşului, dar n-a vrut. N-a pără­sit locul acela sărac, dar magic, cu pri­veliştea spre dealul pe care, alături de stele, curgeau turme albe de oi. Şi astăzi dacă stai în cerdacul bojdeucii lui Creangă, încă mai poţi simţi vraja locului şi poţi înţelege, cumva, de ce alături de Eminescu stăteau tolăniţi zile întregi pe laviţa din pridvor, cu ochii pier­duţi pe spinarea unduioasă a dealului ce "parcă aduce cerul aproa­pe". De ce aici a scris Eminescu "Sara pe deal". De ce, în viaţă, îţi tre­buie foarte puţin ca să fii fericit.

Popa Smântână

Păşesc, prin Iaşi, pe urmele lui Emi­nescu şi Creangă. Totul a rămas ne­schimbat. Din şoseaua înaltă a Să­răriei, se prăbuşesc în pante ameţi­toa­re zeci de hudiţe înguste şi încâlcite, cu garduri de scân­dură ce abia se ţin, un păien­jeniş de uliţe co­bo­rând pe kilo­metri întregi, până la râul întunecat al Cacainei. Bojdeuci. Căsuţe piezişe împânzesc valea. Un cartier ca un sat imens, în partea de răsărit a Iaşului...
Cei ce locuiesc azi în Ţicău înţeleg de ce Crean­gă n-a putut să plece. Înţeleg chiar şi eu, trăitor vre­me de opt ani de zile, într-o odaie a unei căsuţe de chirpici din a­ceas­tă "Vale a Plân­gerii". Nu mai fuse­sem aici de aproape 20 de ani. Mi-au dat lacri­mile. Emines­cu scria că-n a­ceas­tă mahala a ora­şului cânta co­co­şul, lă­trau câinii şi mu­geau vacile. Astfel arată şi azi. Oa­meni bătrâni, ce trăiesc întocmai ca la sat, la doi paşi de centru şi de civilizaţie. Recu­noşti şi azi fiecare piatră din calda­râmul aşternut gro­solan, sunt uliţe prin care abia în­cape o maşină. Într-o plimbare pe aceste hudiţe în­câlcite, mi-am dat sea­ma că totul a rămas neschimbat. Fiecare coteţ din ogrăzi, fiecare leaţ din garduri. Şi probabil aşa va ră­mâne o veşnicie. Oamenilor li se surpă casele din cauza alunecărilor, se pot prăbuşi pe ei oricând, peste noapte, dar n-au de gând să plece în altă parte.
Bojdeuca e undeva la mijlocul versantului. Ţi­cău nr. 4, pe-o ulicioară "plină de noroi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, iar la sece­tă, gemea colbul pe dânsa", după cum îşi aminteşte Creangă, dascălul surghiunit. Abia o vezi şi azi, de la poartă, pitită în fundul unei poteci foarte lungi, ce coboară prin ogradă. Câte două ferestruici cu cruce prin mijloc, de-o parte şi alta a unei uşi de stejar, cu clanţă ca la casele vechi... Hornul deasu­pra acoperişului turtit în patru ape... Aici, în pragul căscioarei, s-a oprit amărâtul de Creangă, cu băie­tanul lui, Constantin. Îi deschide Tinca Vartic, "o ţăţacă mică, ageră, subţire şi plăcută la înfăţişare", care îl ia-n chirie, şi apoi şi-n iubire până la moarte. La început îi e foarte greu. Dă anunţ la ziar că face lecţii ca "profesore privatu", lucrează ca vânzător la un "debit de tutun" din centrul târgu­lui... Toţi foştii lui colegi şi prieteni îl ocolesc. "Popa Smân­tână" sau "Popa Dracu" sunt poreclele sale, date mai ales de oamenii clerului. Aşa a trăit vre­me de trei ani: în nevoi şi uitare, cu Tin­cuţa, cu băiatul lui şi cele treizeci de mâţe, cărora le pusese nume după oa­me­nii amintirilor sale din copilărie. Într-o vizită la Iaşi, chiar Smărăndiţa popii din Humuleşti a fost uimită să vadă că o pisică purta numele ei. Că "toate lighioaiele stăteau ca soldaţii" în faţa lui Creangă, când acesta le îmbia cu carne şi că toate veneau după dânsul ca hipnotizate.

Suflete pereche

Dar într-o zi s-a petrecut o minune. Era pe 10 august, 1875, când un anume domn Mihai Emines­cu, revizor şcolar, îl aude pe Creangă rostind o prelegere la Şcoala numărul 2 din Păcurari. Poetul îl priveşte cutremurat. Cum vorbea omul ăla? Cum făcea ca vorbele pe care le spune să ardă ca nişte lumini? O namilă de om cu faţa rotundă şi bălaie, ochii mari şi albaştri, fruntea boltită, barba ca măta­sea porum­bului şi cu un păr pieptănat peste cap... Eminescu îl asculta ca în vis pe acest ţăran uriaş, vorbind în graiul cel vechi, moldovenesc, pe care nu-l mai întâlnise niciunde mai viu şi în­cântător... Nu se mai sătura auzindu-l, nu se mai putea dezlipi de el. O prietenie ful­gerătoare, ca o dragoste "la prima vedere" izbucneşte între cei doi. Creangă îi citeşte lui Eminescu şi din poveştile pe care le scrie în taină... Convins că omul din faţa lui este un scriitor genial, poetul îl chea­mă să vină cu el la Juni­mea, să citească acolo o poveste. (Seară magică de sep­tem­brie, în anul 1875. Zdrahonul din Humu­leşti intră timid în salonul "Casei cu ferestre luminate" al societăţii Juni­mea, păşind greoi printre domnii aşezaţi pe scaunele învelite în catifea... Eminescu îl prezintă. Creangă îşi şterge sudoarea cu batista lui roşie şi începe să citească cu glas puternic, de se cutremurau toţi pereţii, povestea "Soacra cu trei nu­rori"...)
"A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se revela un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem", scria vechiul junimist Petre Panu. Dar dincolo de savoarea povestitorului ţăran, juni­miştii scorţoşi, tobă de carte şi şcoliţi în Occident, erau surprinşi de afecţiunea făţişă ce părea să-l lege pe Eminescu de Creangă. "Pe urmă (după acea seară de la Junimea), mai nimenea nu mai văzu pe Emi­nescu fără Creangă şi pe Creangă fără Emi­nescu", notează acelaşi Petre Panu, care i-a urmărit pe cei doi cu o curiozitate de reporter. "Amândoi veneau la «Junimea», amândoi ieşeau de la «Ju­nimea». Noi, ceştilalţi, ne duceam, câteodată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iaşului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare plăcere. Îndată ce cunoscù pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia..."
"Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopţi întregi? Ce făceau şi unde se du­ceau, ştiu. Plecau amândoi şi se înfundau pe la vre-un crâşmar din Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut cum se pretindeà, sau cum se crede, - căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănă­tatea lui Eminescu şi a lui Creangă, - nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, o viaţă simplă şi primitivă. Erà o plăcere pentru ei ca să se aşeze într'o odae din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bu­cată de pastramă, mai mâncau cârnaţi cu ustu­roiu, or­donau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s'ar fi întâmplat, şi după ce mân­cau (...), stă­teau toată noaptea, dacă crâşmarul le dà voe. Când crâşmarul vroià să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis până în ziuă, şi vorbiau, vor­biau, vorbiau, vorbiau, dar şi beau. Ce vorbiau între ei? Nu ştiu. Eminescu şi Creangă rar pri­meau câte un al treilea în intimi­tatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind poveşti din bătrâni şi dela ţară, Emi­nescu făcând teorii metafizice şi croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Câteodată, între­bam pe Eminescu: «Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă?». El zâmbià, şi cu acea privire vagă şi rătăcită, care-i era caracteristică, răspundeà în mod evaziv: «Vorbim şi noi ce ne trece prin min­te!... Şi atâta tot».
Câteodată, Creangă şi Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se ştia ce au devenit. În timpul acesta, ei plecau din oraş pe jos, cu­tre­erau Galata, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aroneanu, dor­miau pe o laviţă la vre-un han sau la vre-o crâş­mă, mân­cau ce găsiau şi erau fericiţi. Invitaţi de junimişti să meargă pe la crâşmele boereşti ale Iaşului, mai totdeauna, cei doi refuzau. N-aveau nevoie de nimeni pe lume ca să fie cu adevărat fericiţi."

Odaia cu două lămpi

Cunosc şi eu locurile astea dimprejurul oraşu­lui. Ce ieşean nu le ştie? "Hanul lui Topor", cum urci de la bojdeucă în Sărărie... Hanurile "Doi sal­câmi", "Păcurari", "Trei sarmale...". Ur­mele celor doi sunt peste tot şi azi. Dar fericirea e o pa­săre în zbor. Pe 3 iunie, 1876, Eminescu e dat afară din slujba de revizor şcolar. Crean­gă îl cheamă să-l găzduiască în boj­deuca sa, pentru o jumătate de an. Unde mai era loc pentru încă cine­va, în cele două odăiţe înguste, în care trebuie să te apleci ca să intri? Cum au putut încăpea aici cei doi bărbaţi, plus Tinca, ba uneori şi Con­stantin, când venea acasă de la şcoala militară? Mărturiile epocii spun că vara, până la sfârşit de septembrie, bădia Creangă stătea doar pe cerdacul din spatele bojdeucii îmbrăcat doar cu un cămeşoi de cânepă, lung până la pământ. Acolo şi dormea, mai tot timpul. Tinca, smerită, se culca pe laviţa din bucătărie, lângă cuptorul de lut tencuit. Deasupra e icoana Maicii Domnului şi un tablou pe care i l-a făcut, când­va, un pictor ieşean. Eminescu era ţinut în camera "de curat", din dreapta, cum intri. Mă uit vrăjit la patul pe care a stat. Nu e greu să ţi-l imaginezi aievea, dormind. Pe pereţi sunt cergi ţărăneşti. Scrinul din lemn înne­grit, în faţa celor două fe­restruici scorojite. "Lampa Ju­nimii", înaltă, pe care a primit-o poetul de la Vasile Pogor. Aici a scris cele mai frumoase poe­me de dragoste, închinate Ve­ro­nicăi. În aceeaşi odaie, la cea de-a treia fereastră, e mă­su­ţa de lucru a uriaşului Crean­gă. O lampă ţărănească, "ce scotea mai mult fum decât lu­mină", sclipeşte abia pâl­pâind deasupra foilor în­gălbenite ale "Aminti­ri­lor".Văd şi eu scrisul lui Creangă. Deşi e interzis, muzeograful mă lasă să-l ating o clipă. Haşura adânc tot ce tăia. Era un tipicar, scria greu, nu lăsa să-i scape nicio greşeală. Stătea şi-o zi în­trea­gă pen­tru a găsi un singur cuvânt potrivit. Foaia e mai groasă decât în zilele de azi. Scor­ţoasă, plină de fibre a­dânci. Două lămpi, într-o odaie modestă, în lumina cărora scriau două genii... Aici, după opiniile tuturor biografilor, s-au petrecut cele mai fericite zile ale vieţii amândurora. Seara, Eminescu ieşea din că­mă­ruţă şi se aşeza în cer­dac lângă prietenul său. Pri­veau iarăşi dealul, ve­deau cum "turmele-l urc, stelele scapără-n cale"... Şi vor­beau, până la ziuă, de nici nu-ţi închipui ce mai pu­teau vorbi, când Tinca-i prindea iarăşi acolo, unul lângă altul... Asta a fost fericirea. Din octombrie 1877, Eminescu va pleca la Bucureşti, lăsând în sufletul lui Creangă o adâncă tris­teţe. "Bădie Mi­hai, ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală", îi scria acesta într-o epistolă, chiar în decembrie 1877. "Dar iartă şi mata, căci o prie­tenie care ne-a legat aşa strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase... Dar coşcogeamitea om ca mine, gândin­du-se la acele vre­muri, a început să plângă..."

Pentru eternitate

Şi poate că tot din pricina priete­niei ce i-a legat, cei doi s-au îmbolnăvit grav în acelaşi an, 1883. A­flând din ziare vestea bolii lui Eminescu, Ion Crean­­gă face o criză violentă de epilepsie şi cade chiar în clasă, în faţa elevilor în­spăimântaţi. Ziare­le din Bucureşti anunţă că povestitorul "ar fi încetat din viaţă", apoi revin, corectându-se că "a avut un atac de apoplexie, dar n-a murit". De atunci, n-a mai pu­tut scrie nimic im­portant. Boala, grija de prietenul său îndepărtat îl mistuiau. "Bădie Mihai, ce-i cu Bu­cureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel orop­sit şi plin de jidani?", îl implora, într-o altă scrisoare. "Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? Tinca a pregătit de toa­­te, şi mai ales sarmalele care îţi plac ţie atât de mult... La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, în­cât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e parcă mai fru­mos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.
Te sărut pe frunte,
Ion Creangă".

Şi moartea i-a prins pe amândoi, în acelaşi an, 1889. Până atunci, Eminescu mai vine la bojdeucă de câteva ori, însă total schimbat. Seara, la cul­care, în odaia micuţă, îşi pune aproape de pernă un revolver, pe care îl purta cu sine. Zice că-i e teamă că va fi ucis în somn. Înspăimântat de starea poe­tului, Creangă se îmbolnăveşte, şi el, tot mai tare. Crizele de epilepsie sunt tot mai dese. În iu­nie 1889, află tot din ziare vestea morţii lui Emi­nescu. În acele zile, a fost văzut mai răvăşit decât oricând. "Plângea ca un copil şi-l striga cu glas mur­­murat pe «bădia Mihai». Ieşea din boj­deucă, intra la loc, fără de ştire... Nu mai mânca, nu mai vorbea, nu era chip să-l linişteşti în vreun fel... Citea cu voce tare doar din cartea «Poesii» a lui Eminescu, lăcrima, îl chema... şi adormea apoi cu cartea pusă sub cap...". "Ion Creangă a murit la câ­teva luni după Eminescu, pe 31 decembrie 1889. Chiar în seara Anului Nou, când veneau copiii la el cu uratul... Doar că atunci când tre­buiau să îi scoată sicriul din casă, n-au mai putut ieşi cu el. Creangă avea peste 100 de kilograme. Parcă bojdeuca nu-i dădea drumul, nu-l lăsa să plece. A fost nevoie să strice zidăria dintre cele două ferestre ale camerei de curat. Doar aşa au putut să îl scoată...".
La înmormântarea din cimitirul Eternitatea, tâ­nă­rul student la Iaşi, Nicolae Iorga, pe atunci în vârstă de 18 ani, e din puţinii care au scris despre el. "Creangă stătea în biserică şi avea două lumâ­nări la cap. Se uita multă lume la dânsul - şi oa­meni învăţaţi, dacă nu chiar şi de la «Junimea», unde făcuseră atâta haz de dânsul. Nu era un mort urât... căzuse bun sănătos şi era roşu la faţă, cu gura întredeschisă ca pentru a vorbi şi lumina fă­cliilor parcă făcea să-i joace pleoapele apăsate ca pentru somn. Şi era în stare s-o fi făcut într-adins. De ce să supere el atâta lume mai subţire decât dânsul care, dacă venise să-l vadă, nu trebuia să ducă înapoi acasă o întipărire rea."


Autorul mulţumeşte scriitorului Va­lentin Talpalaru pentru sprijinul acordat. Cărţile d-lui Constantin Parascan au fost folosite la documentarea acestui mate­rial.