Din cei șapte copii pe care Aglaia i-a avut cu părintele Gheorghe Vasilache, doi au fost suflete-pereche, frați și de sânge, și de duh - Haralambie și Vasile. Au venit pe lume la un an distanță unul de celălalt și au împărtășit dragostea pentru Hristos până în iadul temnițelor comuniste. Haralambie, fratele mai mic, nu a mai văzut niciodată cerul libertății. A coborât de pe crucea temniței direct în mormânt. Vasile a trăit însă 94 de ani și a apucat să își scrie amintirile. În memoriile sale, fratele mai mic e desenat cu culorile luminii, ca un adevărat martir al lui Iisus, mort din iubire de Dumnezeu - "Mi-a fost frate de sânge, frate de copilărie, frate de studii prin toate școlile, frate de surghiun la Pocrov, frate de suferințe în închisoare, de unde el a plecat singur, cu nimenea lângă el, pe alte tărâmuri. El a fost cu Dumnezeu... Am fost sigur că a fost cu Hristos, pe care alții L-au coborât de pe cruce și L-au îngropat".
Viitorul părinte Haralambie Vasilache s-a născut pe 5 august 1910, în satul Idrici, din județul Fălciu (Vasluiul de astăzi). Tatăl său, Gheorghe, era preot, iar ceva din dragostea pentru altar a picurat în inima copilului, încă de mic. Avea opt ani când Ardealul s-a unit cu patria-mamă. În inima lui crudă, ceva din lumina acestei mari faceri se va fi imprimat adânc. Noua țară era mare și mândră, iar generațiile de atunci vor purta prin vremuri o încredere și un curaj care astăzi ne uimesc. Au fost oameni care chiar au crezut în steaua acestui neam. Părintele Haralambie Vasilache a făcut școală multă și bună - a terminat seminarul la Huși și Facultatea de Teologie la București, acolo unde își va lua și doctoratul. După școală, și-a închinat viața altarului, dar nu a vrut să se căsătorească. Dorea să ardă pentru Dumnezeu în mijlocul lumii, fără să își mai aparțină nici sieși, nici familiei, așa că a ales calea preotului celibatar, trăind ca un monah citadin. A slujit o vreme la Episcopia din Huși, apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași. Aici, în vremea anilor grei din timpul celui de-al doilea război mondial, a rostit multe predici. În cuvinte profetice și aprinse, le-a vorbit credincioșilor despre vifornița comunistă care bântuia țara vecină. O viforniță împotriva căreia românii au luptat cu arma în mână, dezrobind Basarabia. Aceste predici, rostite și la Radio Iași, au fost strânse mai apoi într-un volum publicat la Mânăstirea Neamț, intitulat "Altarul spiritualității românești" (republicat de Editura "Eikon" anul trecut). Ani mai târziu, acest volum avea să îl trimită pe părintele Haralambie în temnițele comuniste.
Rugul care a aprins Mânăstirea Antim
În 1944, când tancurile sovieticilor ne calcă țara, părintele Vasile Vasilache ajunge stareț al Mânăstirii Antim din București, unde va fi urmat și de fratele său, Haralambie. Aici viețuiau, fiind studenți sau doctoranzi la diferite facultăți, mai mulți monahi erudiți, la care astăzi privim ca la niște sfinți. În obștea aceasta, care întruchipa o elită nu numai duhovnicească, ci și culturală, părintele Haralambie s-a hotărât să se lepede de lume, fiind tuns în călugărie în luna iunie a anului 1944. Chiar în toamnă, la Mânăstirea Antim, avea să își înceapă existența grupul Rugul Aprins. La inițiativa scriitorului Sandu Tudor, părintele stareț Vasile Vasilache avea să găzduiască întâlniri ale unor mari oameni de cultură însetați de credință și rugăciune. În fiecare joi, într-un grup foarte restrâns, se regăseau în chilia starețului pentru a discuta pe marginea unei prelegeri care atingea atât mintea, cât și inima. Apoi, în fiecare duminică, același grup se deschidea publicului larg, printr-o conferință ținută în mânăstire, la care asista oricine dorea. Cu acele prilejuri, palatul sinodal al Mânăstirii Antim gemea de studenți, veniți de la toate facultățile. Se puneau întrebări, se discuta liber. Inteligența scăpărătoare a participanților, figuri de elită ale vieții culturale bucureștene, se adâncea, astfel, în tainele misticii ortodoxe și, mai cu seamă, în lucrarea rugăciunii inimii. Pronia le-a trimis participanților și o călăuză, pe părintele pribeag Ioan Kulighin, un stareț rus sfânt, refugiat din calea sovieticilor, care dobândise încă din tinerețe, când fusese frate la Mânăstirea Optina, darul rugăciunii neîncetate a lui Iisus (îi puteți citi viața în numărul 1143, din 20-27 noiembrie 2014 al revistei noastre). Așa au ajuns intelectuali subțiri, ca Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu sau Vladimir Streinu, să înțeleagă lumea tainică în care au trăit dintotdeauna monahii ortodocși. Iar lumina credinței lor preacurate i-a vrăjit într-o asemenea măsură, încât mulți dintre ei aveau să adopte pentru toată viața rugăciunea inimii, ca niște monahi albi, în vremuri negre. În creuzetul acesta atât de prețios și-a trăit primii ani de călugărie și părintele Haralambie Vasilache. El însuși un om cult, pasionat de filosofie, va ține în cadrul Rugului Aprins mai multe conferințe. Sunt însă încredințat că nu cunoașterea a fost cea mai de preț comoară aflată de părintele Haralambie în Rugul Aprins, ci inițierea primită de la părintele rus Ioan Kulighin, care a fost duhovnicul tuturor. De la el, părintele Haralambie își va fi luat merindea lăuntrică pentru un drum anevoios, care îl va duce, trecând prin smârcurile temnițelor comuniste, pe piscul martiriului.
Rugul Aprins a ars la Mânăstirea Antim doar patru ani. După 1948, mișcarea a fost interzisă, iar membrii ei, risipiți. Aveau să se vadă când și când, pe furiș, pentru că Securitatea îi luase la ochi. Frații Vasilache au plecat din București pentru totdeauna. Părintele Haralambie va trece pe la Dobrovăț, pentru a-și găsi o vreme liniștea în Schitul Pocrov, care ținea în acele vremuri de Mânăstirea Neamț.
Banii de sub mătură
Aici, sus, era liniște și erau cu desăvârșire singuri, doar o mică obște de cinci monahi, al cărei stareț era părintele Vasile Vasilache. Pierduți în codrii fără de margini ai Munților Neamțului, departe de orice freamăt al așezărilor omenești, s-au putut cufunda în rugăciune, lucrând în pace tot ceea ce îi învățase părintele Ioan Kulighin. Acolo, în tăcerea nopților Schitului Pocrov, cred eu că s-a adâncit Haralambie în monahism, având răgaz să caute spre cerul inimii și să-și închine tot timpul lui Hristos. În cei zece ani cât a viețuit la Schitul Pocrov, părintele Haralambie nu a coborât muntele niciodată. Se desprinsese cu totul de pământ, trăind în sânul iubirii dumnezeiești. Fratele lui, părintele Vasile Vasilache, spunea că nu suporta nici măcar să atingă banii pe care îi aduceau credincioșii: "În afară de orele de slujbă, la care era nelipsit, rugăciunea particulară o făcea în chilie ore întregi, până către miez de noapte. Ziua și-o dedica scrisului și cetitului. Banii ce i se dădeau el îi ținea cu gunoiul, sub mătura din colțul casei. De venea cineva să-i ceară, îl trimitea acolo să ia cât îi trebuie...". Dacă vremurile ar fi fost liniștite, curgând în zăgazurile lor firești, poate că părintele Haralambie și-ar fi sfârșit viața la Pocrov. Însă dragostea aprinsă de Dumnezeu a celor doi frați, slujbele lor de noapte și, mai ales, predicile lor aprinse din duminici și sărbători, nu au putut rămâne sub obroc. Cu timpul, țăranii de la poala muntelui au aflat că sus, la Pocrov, trăiesc doi călugări cu viață sfântă, și au început să urce la ei. Sute de oameni luau calea codrilor nemțeni, pentru a-i asculta pe Vasile și Haralambie. Erau vremuri grele, apăsate de cizma rușilor, dar sufletele celor doi erau cu desăvârșire libere, fără teamă că regimul i-ar putea întemnița. Nu făceau politică, dar predicile lor insuflau un curaj de care credincioșii erau însetați. Când și când, la Pocrov ajungeau și intelectuali din București. Alexandru Duțu, Virgil Cândea, Gala Galaction și Ioan G. Coman treceau pragul micuței biserici de lemn, ca să afle sfat și întărire. Pe urma căutării lor au venit însă și informatorii Securității. Predicile celor doi frați au fost înregistrate și apoi puse în atenția ofițerilor. Încet, lațul s-a strâns. Pe 20 aprilie, în anul 1959, Vasile și Haralambie au fost chemați jos, la Mânăstirea Neamț, unde li s-a comunicat că sunt izgoniți din monahism. Nu mai aveau voie să slujească sau să predice. Nu li s-a mai permis nici măcar să își poarte rasele lor călugărești. Un părinte din mânăstire, Nifon Corduneanu, avea să spună că pe cei doi vestea i-a zdrobit, pur și simplu. Noaptea care avea să urmeze acelei zile de 20 aprilie și-au petrecut-o plângând. Li se poruncea să se întoarcă acasă, dar pentru ei, călugăria era singurul sălaș. În cele din urmă, aveau să meargă în comuna natală Vutcani, unde și-au găsit o brumă de liniște în scris. "Singura mângâiere era de a fi fost împreună cu bătrânul nostru Tată și cu frații", avea să scrie ani mai târziu părintele Vasile Vasilache. "Eram în cuibul părinților, dar norii întunecoși și păsările de pradă dădeau târcoale mereu. Singura liniște ce ne-o găseam era în scrisul cărților sfinte. Eu dădeam zor la terminarea unei traduceri a Bibliei, iar Părintele Haralambie la seria mai multor volume ale «Spiritualității românești». Chiar și în clipele grele ale vieții noastre, am căutat să nu ascundem talentul pe care-l primisem de la Dumnezeu".
Șapte ani de temniță pentru o carte
Au venit după ei cincisprezece securiști de la Bacău și Huși. Cincisprezece bărbați, ca să aresteze doi părinți slăbuți ca două trestii. Urau tot ceea ce era legat de Hristos. Le-au confiscat toate cărțile și manuscrisele (22 ale părintelui Vasile și 15 ale părintelui Haralambie), dar traducerea Bibliei, la care lucra părintele Vasile, nu au luat-o, ci au călcat-o în picioare în bătătura casei, rispind în glod miile de pagini scrise cu trudă. "Grea a fost despărțirea de bătrânul nostru Tată, care-și avea durerea a doi feciori morți pe front și, înaintea lor, și a soției", scrie părintele Vasile în memoriile sale. "Acum Tata era în vârstă de 77 de ani. Sărutându-i mâna, îi spun: «Rămâi cu Dumnezeu!», iar Părintele Haralambie îi cere binecuvântarea pentru calea suferințelor. Amândoi ieșim din casă cu ochii înlăcrimați, escortați până la poartă ca prizonieri, și urcați în una din mașini. Părintele Haralambie le spune nepoților, ce erau sub zece ani: «Uitați-vă la mine, căci de acuma nu mă veți mai vedea niciodată». Era o presimțire a adâncului ființei sale".
Securiștii nu au avut ce vină să îi găsească părintelui Haralambie. L-au torturat, încercând să îl facă să declare ca a fost legionar, dar, încercat în rugăciune, părintele a rezistat, susținând că nu făcuse niciodată politică. Cum nu au reușit să îi găsească nimic pentru a-și susține acuzația, i-au pus în spate un delict mai puțin grav - "uneltire contra ordinii de stat". Dovada? Predicile pe care părintele Haralambie le rostise în anii războiului, la Catedrala și Radioul din Iași, împotriva comunismului Uniunii Sovietice, predici care au fost apoi publicate la Mânăstirea Neamț, în anul 1942, sub titlul: "Altarul Spiritualității Românești". La proces, cei doi frați au încercat să se apere, spunând că nu au făcut politică, ci au vorbit în numele credinței contra materialismului comunist. "Am ținut conferințe cu preoții pentru a-i feri de materialism. Eu căutam să îi influențez pe credincioși să fie cât mai mistici, să țină legătura mult și cât mai frecvent cu biserica, să fie convinși de idealism". avea să spună la interogatoriu părintele Haralambie. Apărarea celor doi a fost în zadar. Vinovăția era stabilită încă de când intraseră în vizorul Securității. Procesul a fost o parodie tristă. Când părintele Vasile a încercat să se apere, arătându-i judecătorului că până și datele calendaristice oferite de martorii mincinoși ai acuzării sunt false, magistratul a țipat la el: "Să taci, sau îți sparg capul cu această sticlă de cerneală!". În final, au fost condamnați. Părintele Haralambie a luat șapte ani de închisoare pentru cartea lui de predici antisovietice.
Înălțarea
O celulă mică, neîncălzită, fără ferestre, fără pat, fără podea, în care pe jos era tot timpul umed. Mâncare nu primeai, în afară de o mică bucată de pâine, iar aceasta, odată la trei zile. Apă căpătai o dată pe zi, o singură cană. Aceasta era carcera, unde ajungeai ori de câte ori erai prins de gardieni că te rugai sau le vorbeai despre Dumnezeu fraților de suferință. Iar cei doi părinți, Haralambie și Vasile, vor fi fost prinși de nenumărate ori când propovăduiau și slujeau în celulă. Ultimul Paște l-au petrecut împreună în mizera închisoare din Bacău. Noaptea, fără să se teamă, au cântat cu glas tare "Hristos a Înviat!", împreună cu toți cei 80 de deținuți. Din acel moment, drumurile celor doi frați s-au despărțit. Părintelui Haralambie torturile și condițiile grele ale închisorii i-au zdrobit sănătatea. S-a îmbolnăvit grav de stomac și a fost operat de un doctor care, așa cum aveau să mărturisească ceilalți medici ai temniței, a intrat beat în sala de operații. Luni de zile a tras părintele, pendulând între viață și moarte. În intervalul acesta de timp, înainte de a trece la cer, l-a întâlnit pe Nicolae Steinhard, care l-a găsit "înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni". Părintele era mai mult dincolo de lume, iar asta i-a dat putere până în ultima clipă. Era iarna lui 1962, pe 23 noiembrie, când părintele Vasile Vasilache a văzut în curte "un deținut cum ducea la infirmerie, în brațe, un bolnav acoperit cu o pătură, căruia nu i se vedea decât scheletul picioarelor". Cerul i-a dat prin minte că e chiar fratele său.
La infirmerie, părintele Haralambie a ajuns mai mult mort decât viu. Se închisese în sine, mistuit de flacăra rugăciunii, pentru care trăise întreaga viață. Când umbrele nopții au cuprins temnița, cu ultimele puteri, a început să cânte stins: "Doamne al puterilor, fii cu noi,/ Căci pe altul afară de tine, ajutor întru necazuri nu avem,/ Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!". "Am avut impresia că a murit un sfânt", aveau să spună mai apoi medicii închisorii. Noaptea, părintele Vasile a avut un imbold ciudat. A stat la fereastra zăbrelită a celulei, pentru a privi în curtea interioară a temniței, deși era interzis, iar asta putea să îl coste carcera. Era frig și întuneric, dar a așteptat, până când din negura nopții s-au desprins două umbre - doi deținuți îl duceau la groapă pe un altul, cu totul acoperit într-un cearșaf. A știut atunci că era chiar părintele Haralambie. "În curând, mi-au venit vești prin deținuți că fratele meu murise".
L-au îngropat în pripă, chiar în acea noapte. I-au așezat trupul gol direct într-un sicriu de scânduri negeluite. Au spus șoptit o rugăciune, apoi l-au aruncat în groapa umedă. Când l-au acoperit cu pământ, pe cerul iernii mijeau deja primele stele. A fost singura slujbă de care a avut parte.
Mărturia părintelui Nicolae Steinhardt despre părintele Haralambie Vasilache (din "Jurnalul fericirii")
"Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se afla, întâmpina sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească.
Facem și planuri de viitor, părintele - ca orice muribund autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară și tot sută-n sută încredințat că va trăi. Dar nu mai trec decât puține zile și se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deținut, chemat cu stăruință, sosit cu greu, dă din cap. Șeful camerei îl înfășoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deținut, până la ușa celulei de unde, noi stând cu fața la perete și brațele peste ochi, plantoanele - ridicându-l de pe jos - îl cară la infirmerie.
Am aflat mai târziu că a murit a doua zi."
(Mulțumiri doamnei Dorina Zdroba și domnilor Adrian Petcu și Marius Vasileanu pentru documentele și fotografiile puse la dispoziție.)