A fost dragoste la prima vedere. Deşi nu mai avusesem niciodată un câine al meu, Alma m-a învăţat cum să mă port cu ea, chiar dacă nu avea decât o lună şi câteva zile. Mergeam împreună în parc, la coafor, în piaţă. Când scriam, stătea nemişcată sub birou, când aveam treabă la bucătărie, îşi târa un covoraş la picioarele mele. Mă aştepta cu răbdare când eram plecată, nici nu se mişca de la locul pe care şi-l alesese pe canapea. Noaptea mă urmărea prin uşa deschisă şi mă trezeam cu ea că-mi lingea mâna delicat şi apoi pleca pâş-pâş, pâş-pâş, din dormitor, la locul ei de pe canapea. Am luat-o cu mine prin toate hotelurile prin care am fost, fiindcă era teribil de civilizată şi se străduia totdeauna să înţeleagă ce vrem de la ea şi cum trebuie să se comporte. Avea o inimă mare, îi îndrăgise pe toţi cei din familia mea, ne ştia după nume, dar eu eram favorita ei, se topea de plăcere când o mângâiam puţin.
Mergea în vizite şi la câteva vecine, care-i păstrau un os sau, uneori, o cinsteau cu o sarma. Dar un cuvânt sau o mângâiere reprezenta pentru Alma dovada supremă de prietenie.
La un moment dat, în familia noastră a venit băieţelul de câteva zile, adus de la maternitate. Nu ştiam cum va reacţiona Alma la întâlnirea cu el. La început, l-a mirosit puţin şi i-a întors spatele, mimând că este foarte indiferentă. Apoi a început să meargă după cărucior, când soţul meu plimba copilul în parc. Mai târziu, înţelegând că Teodor este un membru al familiei, l-a adoptat, păzindu-l şi supraveghindu-l permanent. Alerga la câteva zeci de metri de el, fiindcă era foarte zburdalnică, apoi venea în goană, urcându-se pe roata căruciorului, să se asigure că el este bine. Îi săruta pătura şi picioruşele şi apoi pleca, iarăşi se întorcea. Ştiam acum că nu va mai trebui supravegheat, pentru că ea era cel mai atent şi delicat paznic.
Almei nu-i prea plăceau zgomotele intense. Venea să-l reclame pe soţul meu când dădea televizorul prea tare. Aşa că, îmi închipui ce speriată a fost când l-a auzit pe Teodor plângând.
A stat puţin să se uite la el şi imediat a venit, cărând în gură jucărelele ei, pe care i le arăta una câte una, ca să-l împace. N-am ştiut niciodată cum s-au înţeles cei doi, copilul şi câinele. Aveau un limbaj al lor, priceput doar de ei, dar era o încântare să-i priveşti.
Când văd orice câine, ştiu acum că există în lumea animalelor o dragoste enormă, dezinteresată şi totală, aproape de neînchipuit în lumea noastră, a oamenilor.
Ceea ce nu ştiu este numele locului unde se pot duce sufletele acestor fiinţe care mor de mâna oamenilor. Uneori pedepsite fără logică, alteori ucise pentru că sunt prea multe, în numele unei idei absurde de dreptate şi ordine. Când voi dispărea definitiv, aş vrea să ajung acolo unde ele se odihnesc după scurta lor viaţă, căci nu poate fi decât un tărâm binecuvântat.
LILIANA Z.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
