A fost dragoste la prima vedere. Deși nu mai avusesem niciodată un câine al meu, Alma m-a învățat cum să mă port cu ea, chiar dacă nu avea decât o lună și câteva zile. Mergeam împreună în parc, la coafor, în piață. Când scriam, stătea nemișcată sub birou, când aveam treabă la bucătărie, își târa un covoraș la picioarele mele. Mă aștepta cu răbdare când eram plecată, nici nu se mișca de la locul pe care și-l alesese pe canapea. Noaptea mă urmărea prin ușa deschisă și mă trezeam cu ea că-mi lingea mâna delicat și apoi pleca pâș-pâș, pâș-pâș, din dormitor, la locul ei de pe canapea. Am luat-o cu mine prin toate hotelurile prin care am fost, fiindcă era teribil de civilizată și se străduia totdeauna să înțeleagă ce vrem de la ea și cum trebuie să se comporte. Avea o inimă mare, îi îndrăgise pe toți cei din familia mea, ne știa după nume, dar eu eram favorita ei, se topea de plăcere când o mângâiam puțin.
Mergea în vizite și la câteva vecine, care-i păstrau un os sau, uneori, o cinsteau cu o sarma. Dar un cuvânt sau o mângâiere reprezenta pentru Alma dovada supremă de prietenie.
La un moment dat, în familia noastră a venit băiețelul de câteva zile, adus de la maternitate. Nu știam cum va reacționa Alma la întâlnirea cu el. La început, l-a mirosit puțin și i-a întors spatele, mimând că este foarte indiferentă. Apoi a început să meargă după cărucior, când soțul meu plimba copilul în parc. Mai târziu, înțelegând că Teodor este un membru al familiei, l-a adoptat, păzindu-l și supraveghindu-l permanent. Alerga la câteva zeci de metri de el, fiindcă era foarte zburdalnică, apoi venea în goană, urcându-se pe roata căruciorului, să se asigure că el este bine. Îi săruta pătura și piciorușele și apoi pleca, iarăși se întorcea. Știam acum că nu va mai trebui supravegheat, pentru că ea era cel mai atent și delicat paznic.
Almei nu-i prea plăceau zgomotele intense. Venea să-l reclame pe soțul meu când dădea televizorul prea tare. Așa că, îmi închipui ce speriată a fost când l-a auzit pe Teodor plângând.
A stat puțin să se uite la el și imediat a venit, cărând în gură jucărelele ei, pe care i le arăta una câte una, ca să-l împace. N-am știut niciodată cum s-au înțeles cei doi, copilul și câinele. Aveau un limbaj al lor, priceput doar de ei, dar era o încântare să-i privești.
Când văd orice câine, știu acum că există în lumea animalelor o dragoste enormă, dezinteresată și totală, aproape de neînchipuit în lumea noastră, a oamenilor.
Ceea ce nu știu este numele locului unde se pot duce sufletele acestor ființe care mor de mâna oamenilor. Uneori pedepsite fără logică, alteori ucise pentru că sunt prea multe, în numele unei idei absurde de dreptate și ordine. Când voi dispărea definitiv, aș vrea să ajung acolo unde ele se odihnesc după scurta lor viață, căci nu poate fi decât un tărâm binecuvântat.
LILIANA Z.