Sărbătorile de iarnă s-au încheiat nu de mult. Mereu, ele îmi prilejuiesc amintiri de neuitat din copilăria mea, petrecută la ţară, într-o comună din judeţul Prahova. Aş vrea să vă istorisesc acum una dintre ele.
Eram de vârstă preşcolară, când m-am împrietenit foarte tare cu un berbecuţ pe care părinţii mei îl păstraseră peste vară acasă, în timp ce oile plecaseră la munte. Eram nedespărţiţi toată ziua. După ce făcusem cunoştinţă cu un cocoş care nu ştia decât să sară pe mine când mă apropiam de el, acum găsisem un animal care mă accepta cu bucurie în preajma lui şi care se lăsa mângâiat, îmbrăţişat, împins, tras de corniţe, lovit cu mingea şi aşa mai departe. Ţopăia vesel ca un ied, iar eu alergam prin toată curtea, mândră de compania lui. Mă urma pretutindeni, lăsându-şi mâncarea deoparte, numai să fie cu mine. Uneori, profitând de neatenţia lui, mă ascundeam. Observa imediat şi mă căuta. La început curios, apoi neliniştit, ca apoi, dacă nu mă găsea, să alerge disperat în toate părţile cu un behăit jalnic. Mă găsea întotdeauna, iar eu îl îmbrăţişam cu tandreţe.
Aveam program de somn după-amiază, când mama ţesea în veranda umbrită de viţă-de-vie bătrână care crescuse într-o boltă ce se întinsese apoi de jur-împrejurul casei. Dormea şi el lângă cele cinci trepte care despărţeau veranda de curte. Când mă trezeam şi-mi auzea vocea, behăia dulce şi mă aştepta să mergem împreună după frunza de salcâm, în grădină, pentru hrana lui. A fost o vară foarte frumoasă, pe care n-am s-o uit, dar, ca întotdeauna, exista şi un sfârşit şi el e cel pe care-l bănuiţi. Într-o zi, berbecuţul şi-a lăsat blana pe gardul grădinii. A fost ca o sfâşiere în sufletul meu de copil. Iar când auzeam spunându-se despre cineva că e "prost ca oaia", nu pricepeam de ce, cum nu pricep nici acum. Ca orice vietate, şi oaia poate avea puţină minte şi mai ales are un suflet de care nu trebuie să ne batem joc. Oamenii se pot apăra, dar un animal e neputincios şi nevinovat în faţa răului. Mă gândesc cu groază la mieluţii pe care unii copii sau chiar oamenii mari îi iau de la sânul cu lapte cald al mamei lor, ca să-i târască prin gări şi prin trenuri, pe străzi, trişti, nemâncaţi şi picotind de somn. O fi o tradiţie cu "Puneţi mâna pe Vasilică, să v-aducă noroc", dar mie mi se rupe sufletul pentru ei.
Cu sau fără "Vasilică", eu sper ca revista dvs. să aibă viaţă lungă şi frumoasă şi să ne bucure sufletul ca şi până acum.
MARIANA P. - Sinaia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
