Sărbătorile de iarnă s-au încheiat nu de mult. Mereu, ele îmi prilejuiesc amintiri de neuitat din copilăria mea, petrecută la țară, într-o comună din județul Prahova. Aș vrea să vă istorisesc acum una dintre ele.
Eram de vârstă preșcolară, când m-am împrietenit foarte tare cu un berbecuț pe care părinții mei îl păstraseră peste vară acasă, în timp ce oile plecaseră la munte. Eram nedespărțiți toată ziua. După ce făcusem cunoștință cu un cocoș care nu știa decât să sară pe mine când mă apropiam de el, acum găsisem un animal care mă accepta cu bucurie în preajma lui și care se lăsa mângâiat, îmbrățișat, împins, tras de cornițe, lovit cu mingea și așa mai departe. Țopăia vesel ca un ied, iar eu alergam prin toată curtea, mândră de compania lui. Mă urma pretutindeni, lăsându-și mâncarea deoparte, numai să fie cu mine. Uneori, profitând de neatenția lui, mă ascundeam. Observa imediat și mă căuta. La început curios, apoi neliniștit, ca apoi, dacă nu mă găsea, să alerge disperat în toate părțile cu un behăit jalnic. Mă găsea întotdeauna, iar eu îl îmbrățișam cu tandrețe.
Aveam program de somn după-amiază, când mama țesea în veranda umbrită de viță-de-vie bătrână care crescuse într-o boltă ce se întinsese apoi de jur-împrejurul casei. Dormea și el lângă cele cinci trepte care despărțeau veranda de curte. Când mă trezeam și-mi auzea vocea, behăia dulce și mă aștepta să mergem împreună după frunza de salcâm, în grădină, pentru hrana lui. A fost o vară foarte frumoasă, pe care n-am s-o uit, dar, ca întotdeauna, exista și un sfârșit și el e cel pe care-l bănuiți. Într-o zi, berbecuțul și-a lăsat blana pe gardul grădinii. A fost ca o sfâșiere în sufletul meu de copil. Iar când auzeam spunându-se despre cineva că e "prost ca oaia", nu pricepeam de ce, cum nu pricep nici acum. Ca orice vietate, și oaia poate avea puțină minte și mai ales are un suflet de care nu trebuie să ne batem joc. Oamenii se pot apăra, dar un animal e neputincios și nevinovat în fața răului. Mă gândesc cu groază la mieluții pe care unii copii sau chiar oamenii mari îi iau de la sânul cu lapte cald al mamei lor, ca să-i târască prin gări și prin trenuri, pe străzi, triști, nemâncați și picotind de somn. O fi o tradiție cu "Puneți mâna pe Vasilică, să v-aducă noroc", dar mie mi se rupe sufletul pentru ei.
Cu sau fără "Vasilică", eu sper ca revista dvs. să aibă viață lungă și frumoasă și să ne bucure sufletul ca și până acum.
MARIANA P. - Sinaia