Arhidiacon lect. dr. IONUŢ MAVRICHI, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - "Credinţa din lume n-a dispărut. Umanitatea este la fel de credincioasă ca întotdeauna"

Doctor în sociologie al Universităţii Bucu­reşti şi în teologie, la Durham Uni­ver­sity din Marea Britanie, părintele ar­hidiacon Ionuţ Mavrichi este interlocutorul perfect pentru a discuta despre soarta credinţei în lumea de astazi. Când l-am intervievat, era la sfâr­şitul unei zile de lucru, la Biroul de Presă al Pa­triarhiei Române, unde este consilier.

"SUA, cea mai puternică ţară a lumii, este foarte religioasă"

- Scriitorul francez André Malraux a făcut o predicţie care a marcat conştiinţa contemporană: "Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc". Care parte din afirmaţia lui pare să se adeve­reas­că? Credinţa în Dumnezeu sporeşte sau începe să piară?

- Celebra profeţie a lui Malraux a fost spusă într-o perioadă când credinţa părea să dispară, într-o regiune care reprezenta însă o excepţie faţă de res­tul lumii, Europa occidentală. În realitate, ce cons­tatăm astăzi nu este doar că religia nu a dis­părut, ci că ea s-a întărit. "Umanitatea este la fel de re­ligioasă ca întotdeauna, pe alocuri chiar mai re­ligioasă", spune un sociolog american al religiei, Pe­ter Berger. Recent, doi jurnalişti americani im­portanţi, John Micklethwait, redactor-şef la The Eco­nomist şi Adrian Wooldridge, editorialist la aceeaşi pu­bli­caţie, au scris o carte pe aceeaşi temă, in­titulată: "Dum­nezeu s-a întors: cum schimbă lu­mea re­naş­terea globală a credinţei".

- Cum a ajuns Malraux să creadă că lumea îşi va pierde credinţa? Şi împreună cu el, o mulţime de alte minţi luminate, ba chiar şi oameni de rând...

- A fost o impresie care a înflorit odată cu in­dus­­trializarea şi cu apariţia noilor comunităţi ur­ba­ne, care luau naştere în vestul european. Omul dez­ră­dăcinat, care venea de la sat şi păşea într-o lume deza­gregată comunitar, părea că îşi pierde religio­zi­tatea, iar sociologii au presupus că asta se va în­tâmpla în întreaga lume, pe măsură ce ea se mo­dernizează şi industrializează. Însă nu a fost aşa, iar astăzi ne putem uita la ţări care sunt ultramoderne, dar şi foarte religioase, în acelaşi timp.

- Puteţi să îmi daţi un astfel de exemplu?

- Cel mai comun exemplu sunt Statele Unite ale Americii, o ţară foarte religioasă, la acelaşi nivel cu Iranul de pildă, care este o ţară mu­sul­mană. E şocant pentru un vest-european, dar aces­ta este adevărul. Interesant este şi faptul că în SUA, până în anul 2000, ortodoxia a fost con­fesiunea cu cea mai mare creştere, procentual vor­bind, după care locul ei a fost luat de penticos­ta­lism. În SUA avem, de altfel, zeci de mii de con­fesiuni creştine, care au în sânul lor credincioşi cu un comportament religios foarte divers. Există prin­tre ei oameni care se declară spirituali, dar nu re­ligioşi, dorind să se separe în acest fel de instituţia bi­sericilor creştine, dar, per total, la întrebarea dacă cred sau nu în Dumnezeu, americanii răspund afir­mativ, într-o mare majoritate, la fel ca noi, românii. Ba mai mult, ei frecventează regulat biserica, iar virtuţile civice sunt văzute acolo ca virtuţi creştine. "In God we trust" - "Credem în Dumnezeu" este pentru ei nu nu­mai o afirmare a credinţei, ci şi o declaraţie de fidelitate faţă de stat. Doi dintre ulti­mii preşedinţi ame­ricani, George Bush şi Donald Trump, au ieşit în mod cu totul neaşteptat victorioşi în alegeri, pentru că au câştigat simpatia creştinilor conser­vatori americani, declarându-şi susţinerea pentru valorile acestora. Peste ocean este o regulă, ca fie­care candidat la preşedinţie să participe la dezbateri în cadrul cărora să îşi precizeze poziţia faţă de pro­blemele importante care vizează valo­rile creştine, precum avortul sau homosexua­litatea. Aşadar, cea mai puternică ţară a lumii şi una dintre cele mai mo­der­ne este şi o ţară foarte religioasă. Acesta este un fapt care a dat peste cap previziunile sociologilor ca­re credeau că lumea îşi va pierde credinţa, pe mă­sură ce se va moderniza. Iată că nu s-a întâmplat aşa.

"Credinţa Occidentului trebuie privită mai nuanţat"

- Din păcate, în Europa occidentală se consta­tă opusul situaţiei. Majoritatea bisericilor sunt goa­le.

- Situaţia vestului european este mai com­pli­cată. O să vă dau un exemplu: ca să afle cât de in­diferentă este astăzi societatea engleză faţă de cre­dinţă, un cercetător britanic şi-a propus să afle cât de religioasă a fost în trecut. Şi cum este destul de greu de aflat câţi oameni mergeau la biserică în ur­mă cu trei secole în Anglia rurală, el a apelat la un element simplu de măsurat - vinul de împăr­tăşanie. A avut acces la arhive şi la chitanţele plătite pentru vinul folosit la liturghie. Ei bine, rezultatul a fost sur­prin­zător: în urmă cu trei veacuri, se împăr­tă­şeau mai pu­ţini oameni la slujbă decât în zilele noas­tre, aşa­dar, implicit, veneau mai puţin la bise­rică decât în secolul XX. Deci, realitatea occiden­tală trebuie pri­vită mai nuanţat. Cert este că, în prezent, occidentul este deschis importului oriental de religiozitate, curentelor de spiritualitate asiatică, în care oamenii se regăsesc mai uşor, se simt de­pen­denţi de comu­ni­tate, un alt sentiment decât cel al indivi­dua­lis­mului occidental.
Şi mai este ceva. În Europa occidentală există o presiune ideologică, care s-a conturat în timp, ca efect al revoluţiei culturale din 1968. Acel moment a reprezentat o ruptură conştientă de moştenirea culturală şi de etica socială creştină a Europei. Stân­ga a atacat şi erodat continuu instituţiile tra­diţionale, astfel încât să poată ajunge la putere. Ba mai mult, au apărut şi aşa-numitele "religii" secu­lare, adică "religii" fără Dumnezeu, care sunt foarte multe în occident. Ele funcţionează asemeni unei biserici - în loc de preoţi sunt activiştii, în loc de sfinţi sunt eroii fondatori, care au teoretizat primii con­ceptul, iar locul lui Dumnezeu a fost luat de mi­tul progre­sului nelimitat, mântuirea fiind lupta con­tinuă pen­tru acest progres. Dacă în creştinism sau în alte reli­gii vorbim de un bine nelimitat şi o feri­cire veşnică la care avem acces doar în lumea de dincolo, după moarte, în comuniune cu Dum­nezeu, re­ligiile secu­lare, precum socialismul sau comu­nis­mul, propun realizarea acelei fericiri aici, pe pă­mânt.

"În Europa răsăriteană, credinţa este înfloritoare"

- Vorbiţi de socialism şi de comunism, dar în estul Europei, care a fost sub bocancul comu­nismului ateu, credinţa în Dumnezeu înfloreşte.

- Da, iar asta i-a uimit pe cercetători. Nimeni nu şi-a putut imagina că există posibilitatea re­viri­mentului unor religii majoritare. În estul european am avut de-a face cu religii majoritare zdrobite efec­tiv sub cizma militantului comunist, şi care, iată, după căderea regimului ateu ies la suprafaţă aproape neatinse. Există o cercetare făcută de "Pew Research Center" pe religiozitatea est europenilor, iar cifrele arată o credinţă absolut înfloritoare, la toate standardele. În România, de pildă, cel puţin 50% dintre cetăţeni declară că merg cel puţin o dată pe lună la biserică, iar aproape 20% declară că merg cel puţin o dată pe săptămână. Şi mai există în ortodoxie un fenomen interesant, ceea ce so­cio­logii numesc religie prin reprezentare, adică eu nu merg la biserică, dar am un membru al familiei care merge acolo şi duce un pomelnic unde apar şi eu, iar în felul acesta mă simt reprezentat de el. În final, aş vrea să remarc însă faptul că, oricâte cercetări ar face sociologii, credinţa oamenilor rămâne până la urmă o taină, care e imposibil de măsurat.

"Islamul este o credinţă centrată foarte mult pe comunitate, în opoziţie cu individualismul occidental"

- Totuşi, campionii absoluţi la credinţă îi dă Islamul. De ce musulmanii nu îşi pierd credinţa, ba chiar devin parcă mai fanatici, cu trecerea tim­pului?

- Islamul, în afară de a fi o religie, este un pro­gram politic. El se identifică, până la urmă, cu sta­tul. Cât priveşte fanatismul musulman, trebuie să evi­tăm generalizările. Există grupări radicale, dar ele nu explică Islamul ca atare, iar nouă, euro­pe­nilor, ne este greu accesibilă diversitatea acestei religii în cadrul căreia există curente teologice foarte diferite. E la fel ca în creştinism, care e o sin­gură religie, dar în cadrul ei există o mulţime de confesiuni.

- Dar cum îşi explică sociologii faptul că mu­sul­manii mutaţi în societăţile occidentale, care nu sunt islamice, nu numai că nu îşi pierd cre­dinţa, dar îi şi convertesc pe ceilalţi la ea?

- Islamul este o religie centrată foarte mult pe co­munitate - "umma", cum îi spun ei, o credinţă a tu­turor. Din această cauză, el este din start în opo­ziţie cu individualismul pe care îl propune cultura europeană. În plus, se mai întâmplă un fe­no­men - reli­giile care se schimbau cel mai repede după mo­dele societăţii se aşteptau să aibă cel mai mare suc­ces. Însă, spre surpriza tuturor socio­lo­gilor, re­ligiile cu cel mai mare succes au fost cele conser­va­toare, care nu se iau după mode trecătoare. Pen­ticostalis­mul, de exemplu, este o confesiune creşti­nă con­ser­vatoare şi are o răspândire rapidă. Orto­doxia, care în­floreşte în estul Europei, e de aseme­nea conser­va­toare. La fel şi Islamul. Dacă religia este ieftină, da­că nu îţi cere nimic, dacă nu vrea să te schimbe, ea devine neatrăgătoare. Cu cât ţi se propune un efort spiritual mai mare, cu cât este mai dificilă calea propusă de o religie, cu atât ea este, în mod paradoxal, mai atractivă. În plus, este o religie co­lectivă. Or noi suntem, până la urmă, fiinţe sociale, comunitatea este cea care ne conferă un sens existenţial. Individualismul occidental te lipseşte de confortul pe care ţi-l oferă comunitatea ta. În toate religiile conservatoare, comunităţile sunt foarte închegate şi întotdeauna comunităţile înche­gate au puterea de a se opune societăţii. Dacă ne uităm la creştinism, momentul când el a fost cel mai puternic a fost atunci când a fost prigonit.

- Părinte arhidiacon Ionuţ Mavrichi, aş vrea, la final, să vă întreb - ce avantaje îţi aduce cre­dinţa? De ce să crezi, până la urmă?

- Există multe avantaje în a fi creştin. Ai o co­mu­nitate pe care să te bazezi, ai fraţi în Hristos şi, fapt foarte important, centrul vieţii tale nu e din lu­mea aceasta, e în lumea cealaltă. Înrădăcinarea aceas­ta în dumnezeire pe care o trăieşti în biserică dă sens vieţii tale. Lipsa de sens este drama uma­nităţii în modernitate. Niciodată în istoria ei de mii de ani, omenirea nu şi-a propus, ca acum, să inhibe credinţa oamenilor. Şi cum nevoia de credinţă este adânc înrădăcinată în om, această încercare va eşua.