Luşcu

După înfăţişare, ai fi zis că e câine la oi.

Mare, alb şi lăţos, avea însă nume de floare: Luşcu - de la luşcuţă, o floricică parfumată şi albă care creş­te în Maramureş prin toate grădinile. Fără să fi fost vreodată dresat, îşi cunoştea îndatoririle mai ceva ca un om. Cuvintele nu aveau niciun secret pentru el, atâta doar că nu putea răspunde la ele.
Era o toamnă târzie şi tata nu adusese încă me­rele acasă din grădina noastră, aflată mai departe de sat. Stăteau în şiruri lungi pe pă­mânt tone de me­re roşii şi gălbioare, păzite cu străşnicie de Luşcu. Nu era legat nicio­dată, ca să poată pune pe fugă even­tualii hoţi. Zilnic îi ducea cineva de mâncare şi Luşcu era mulţumit. Sub un măr, avea o colibă mică, plină cu fân. Stătea acolo cuminte, cu botul pe labe, mai dădea câte o raită prin preajmă, dar n-avea trea­bă cu nimeni, dacă nu se atenta la averea pe care-o păzea.
Într-o zi, ne-am trezit cu Luşcu la poartă. Luată cu treburi, mama uitase de el şi îl lăsase o zi întreagă flămând. Tata, neştiind cum stă treaba, a tăbărât cu gura pe el: "Ce-ai făcut, ai lăsat merele nepăzite? Marş înapoi!". Flămând cum era, Luşcu a pus capul, trist, în pământ, a ascultat de porunca stăpânului şi a plecat. Niciodată nu s-a întâmplat să-şi părăsească postul pentru a-şi cere drepturile de paznic bun, deşi greşeala cu mâncarea s-a repetat. Din cauza asta, a şi făcut, bietul, un compro­mis. Mort de foame, a pri­mit un boţ de mămăligă amestecată cu otravă de la un rău care a furat în noap­tea aceea o căruţă de mere. În vremea asta, Luşcu al nostru murea în chi­nuri groaznice... În zorii zilei, l-am auzit pe tata între­bând: "Lucreţie, ai tri­mis câinelui de mâncare?". "Ce-ţi veni?", s-a răstit la el mama. "Nu le-am dat de mâncare nici la copii." "Te-ntreb, pentru că, înainte să mă ridic din pat, l-am văzut pe Luşcu la geam. Se uita pe fereastră la mine." "Ce vorbeşti, omule, cine-a mai auzit să se uite câinele pe fereastră?", l-a dojenit iarăşi mama. Dar tata a pus mâncare în traistă şi s-a pornit către el. Nu peste multă vreme, l-am văzut venind cu Luşcu în braţe. Îl ţinea strâns la piept, ca pe-un copil. Tata era un munte de om şi, văzându-l plângând, ţi se ru­pea inima. Am început să plângem cu toţii. Plân­geam de se scutura cămaşa pe noi şi nu mai era ni­meni în stare să ne oprească. Îl jeleam ca pe-un mort, îl mân­gâiam pe blana lui miţoasă şi albă şi nu voiam să fie luat dintre noi. După ce ne-am săturat de plâns, a trebuit să ne gândim la îngro­pare. La noi în sat, ani­malele moarte se îngropau într-o râpă, numită Puţul Săc. Când ne-am dat sea­ma că Luşcu va să fie înstrăinat, noi, co­piii, ne-am pus iar pe plâns. Ca să ne aline durerea, părinţii au hotărât că Luşcuţ nu va fi dus departe de casă, ci va fi înmormântat în grădină, sub un măr ionatan. Tata i-a săpat groapă adâncă, noi l-am pus pe o targă de brad şi l-am condus în linişte, toată familia, cu mama în frun­te. L-am aşezat încet, l-am acoperit cu pă­mânt şi i-am pus pe mormânt o cruce de scân­durele. Murise, săracul, nevinovat. Convins că sufletul lui va sta pe aproape de casă, tata a spus pentru el o rugăciune în gând. Cât despre furul şi RĂUL care l-a omorât, ni­meni să nu păţească ce-a păţit el. S-a stins din viaţă după o săptămână de chinuri cumplite, confundând o sticlă de ţuică cu una de sodă caustică. Aşa i-a fost datul. Un destin scris în credin­ţele populare: "Câine­le nu-i voie să fie omorât, că-i foarte credincios şi are mare încredere în om. Cine-l omoară se şterge sin­gur de pe faţa pământului. Câinele trebuie să moară de moarte bună, de bă­trâneţe, când va hotărî Dum­nezeu". Şi credinţele nu-s vorbe în vânt.

Epilog
Anul acesta, am revenit în grădina co­pilăriei mele. Mormântul lui Luşcu era aco­perit de ghiocei şi luş­cuţe, albe şi luminoase ca nişte stele căzute din cer. În mijlocul lor, un ghiocel mult mai mare, cu patru petale, mă îndemna să-l culeg. L-am dus la buze, bucuroasă că sufletul lui Luşcu nu plecase din preaj­ma casei. O păzea şi din lumea de dincolo.

IRINA M. - Maramureş