Hodoș, așa îi spuneau taurului, pentru că nu era altul ca el prin cele sate. Un nume vechi și puternic, pentru că vita era falnică și neîmblânzită. S-a întâmplat într-una din zilele când ciurda păștea pe malul Mureșului, ca Hodoș să adaste mai mult în luncă. Văcărița a văzut că scurmă pământul și că nu vrea să se dea dus, dar a crezut că are o toană și l-a mânat, până la urmă, spre sat. A doua zi, Hodoș s-a năpustit țintă în același loc. Pân la amiază săpase o groapă în pământ, iar când văcărița a vrut să-l alunge din nou, a împuns-o bezmetic. Până să vină oamenii din sat, biata femeie și-a dat duhul. Obidiți, țăranii au răpus taurul și apoi au venit să vadă de ce săpa ca turbat în luncă. Pe fundul gropii făcute de Hodoș au dat de un colț de scândură. Când au săpat în jurul lui, colțul s-a vădit o bucată mai mare de lemn, iar când au tras-o afară, au înlemnit de uimire - era o icoană a Prea Curatei, de o frumusețe fără seamăn. Vremea trecuse peste ea fără să îi strice chipul. Au îngenuncheat cu toții și au sărutat-o. Dumnezeu făcuse o minune, pentru a scoate din țărână un odor sfânt. Pe fundul gropii au mai găsit un ulcior cu galbeni. De bună seamă că cineva ascunsese o comoară, poate răpită din vreun sfânt lăcaș, și nu se mai întorsese să o ia. Sătenii din Bodrog s-au strâns la biserică și s-au sfătuit îndelung. Ce să facă? Cum să cheltuiască galbenii, așa încât să îi rămână plăcuți lui Dumnezeu, iar moartea bietei văcărițe să nu fie în zadar? După multă cumpănire, Domnul i-a luminat: vor ridica cu galbenii o mânăstire, chiar pe locul în care aflaseră icoana. Iar odorul care fusese plătit cu sânge nevinovat avea să fie pus în fața catapetesmei de pomenire a bietei femei. Iar căpățâna lui Hodoș o vor pune chiar în biserică - să rămână peste veacuri drept mărturie năpraznicei întâmplări.
O mie de ani de rugăciuni
Zece veacuri. Atâtea s-au scurs peste ctitoria de la Hodoș-Bodrog, de când taurul a scos la lumină icoana Prea Sfintei. Timpul nu a trecut cu pace. Vremuri vrăjmașe s-au tălăzuit peste așezarea aceasta, numai piatră și duh, fără a izbuti să o pună la pământ. Au venit mongolii, care au distrus biserica, apoi turcii și habsburgii, când tunurile generalului Bukow au prăbușit în țărână mai toate mânăstirile Ardealului, iar la urmă au căzut, ca o urgie peste țară, comuniștii, care i-au alungat pe călugări în cele patru zări. Însă lavra de la Hodoș-Bodrog a rămas și a ieșit victorioasă din toate furtunile. Ceea ce au stricat vrăjmașii românilor și ai credinței lor ortodoxe au ridicat, cu bănuții văduvei, oamenii credincioși ai Banatului. Ba, mai mult, în pofida vitregiilor, aici s-a slujit neîntrerupt. Astăzi, Bodrog este cea mai veche mânăstire românească, în care liturghia s-a săvârșit pe altarul bisericii, fără sminteală, timp de 1000 de ani încheiați. Ceva, un fir tainic, o iubire năpraznică și nevăzută, a ocrotit zidurile bătrâne ale lavrei. Rugile scurse în pământ, an după an, s-au înfrățit cu iubirea cerească a Maicii Domnului și împreună au ridicat deasupra mânăstirii o cupolă de nevăzut și de nestricat. Locul este, așa cum se spune în popor, sfânt.
O bucurie de culori și lumină
Simt asta când mă apropii. E simțământul pe care îl am în fața fiecărui lăcaș bătrân românesc. Oricât de frumoase ar fi cele noi și oricât de aprinși le-ar fi slujitorii, vechile mânăstiri au ceva aparte, Duhul Sfânt le îmbracă, iar Hodoș-Bodrog este cea mai veche din toată țara. Inima îți freamătă când te apropii de ea, dar nimic nu te poate pregăti pentru întâlnirea cu biserica zidită acum șapte veacuri. O bucurie de culori și lumină e așternută pe pereți, de zugravii de demult. "Zugravi de subțire", așa le spuneau cronicarii. Iconari iscusiți, nu numai în meșteșug, ci mai ales în post și rugăciuni, ei au înveșnicit pe pereți chipuri de sfinți smeriți, cu fețe ascetice, frânturi ale unei lumi pe care o întâlnești astăzi mai greu. Iar în față stă, ca o împărăteasă, icoana Măicuței Domnului descoperită în chip minunat acum 1000 de ani. La ea vin în fiecare an șiruri nesfârșite de pelerini, de praznicul Adormirii, pentru ea se strâng bănățenii în șiruri fără capăt, să meargă pe Drumul Crucii în Vinerea Mare, la ea plâng mamele care nu au copii și bătrânele ai căror prunci au crescut și au plecat peste mări și țări. Veacurile scurse nu i-au luat nici strălucirea, nici harul. Ba chiar, aș îndrăzni să spun, i le-au sporit.
Puțină istorie
Actul care atestă oficial existența mânâstirii datează din anul 1177. Există în muzeu o copie a lui. Este o diplomă în limba latină, dată de regele ungar Bela al III-lea (care a domnit între anii 1172-1196), în care Hodoș-Bodrog este menționată ca având proprietăți. Aceasta este atestarea documentară, însă e evident că mânăstirea este mai veche. Există istorici locali, precum Ladislau Naghy de Peretsenyi, care afirmă că, pe vremea ducelui Ahtum, la început de secol XI, aici au viețuit monahi greci. Și există de asemenea opinii, că icoana Maicii Domnului ar putea fi chiar mai veche, din perioada prigoanelor iconoclaste din Imperiul Bizantin. Biserica, ridicată inițial pe locul în care fusese descoperită icoana, a fost distrusă în timpul invaziei mongole din anul 1241. Lăcașul actual, din secolul al XIV-lea, a fost ridicat, împreună cu celelalte lăcașe românești din Țara Românească - Vodița, Tismana, Cozia și Prislop, cu care se și aseamănă. Pictura a fost făcută de ierodiaconul Nicodim, iar Dumnezeu a îngăduit să se păstreze până acum. Aceasta este istoria mânăstirii, în doar câteva rânduri. Nu încap aici marii episcopi care au viețuit sau au fost hirotoniți la Hodoș-Bodrog, nici influența culturală a acestei bătrâne lavre. Să notăm, totuși, că, fără de biserică, bănățenii nu ar fi rămas ceea ce sunt acum - români ortodocși. Și nu e vorba doar de cultură, ci și de altceva, mult mai adânc. Aș spune că e vorba de har, care coboară în locurile unde, veacuri de-a rândul, se roagă călugări. Omul sfințește locul, așa spuneau bătrânii. Iar părintele ieromonah Antonie Oanea a simțit asta din prima clipă de când a călcat pragul mânăstirii.
Locul în care athoniții se simt ca acasă
"Noi avem la Hodoș-Bodrog două biserici: cea veche, unde e și icoana Maicii Domnului, a fost ridicată în jurul anului 1370, iar cea nouă, am terminat-o în 1997. Vreau să vă spun că se simte o diferență mare între ele, deși amândouă sunt sfințite, lăcașe ale lui Dumnezeu. În biserica veche te rogi cu totul altfel. Îmi e greu să vă explic ce simt, dar aș îndrăzni să spun că atunci când mă rog în biserica de la 1370 simt cu adevărat că sunt în mânăstire. Noi nu avem încălzire decât în biserica nouă, pe care o folosim iarna. Dar pentru că cea veche ne atrage atât de mult, facem tot ce putem ca să prelungim slujirea în ea cât mai mult, chiar dacă ne este frig înăuntru".
Părintele Antonie Oanea este un bărbat mărunțel și zâmbitor. Cât am făcut câteva fotografii s-a învârtit prin mânăstire ca un prâsnel, a primit câțiva pelerini, apoi a condus un grup de jurnaliști prin biserica mare, iar la urmă a spovedit câțiva ucenici. Un monah tânăr dar căutat, pentru blândețea și dragostea cu care răspunde necazurilor oamenilor. Pentru mine a fost o călăuză aparte, pentru că m-a purtat nu numai prin istoria mânăstirii, ci și prin inima lui. În care inimă se răsfrânge, ca în oglinda limpede a unui lac de munte, tot harul adunat aici, la Hodoș Bodrog. "Știți că se spune că omul sfințește locul. Unde e rugăciune, acolo e și Dumnezeu. Iar rugăciunea îi transformă pe oameni, îi transfigurează. Și nu numai pe ei, ci și spațiul din preajma lor, iar acolo unde sunt sute de ani de rugăciune, harul Duhului Sfânt este ținut într-o lucrare permanentă, o lucrare care, pe măsură ce trece timpul, se adâncește. Iar la Hodoș-Bodrog nu sunt numai sute de ani de rugăciune spusă de un grup de monahi, ci și sute de ani de slujire zilnică a Sfintei Liturghii. Veacuri la rândul, aici s-au transformat pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos. În fiecare zi, timp de sute de ani! Iar asta se simte. Nu numai de către mine, ci și de către părinții de aici sau de către cei care vin în pelerinaj. Se întâmplă uneori să avem drept oaspeți pe monahii din Sfântul Munte Athos. Iar când intră în biserica veche, ne spun că se simt ca acasă! Eu îi înțeleg foarte bine, pentru că și eu mă simt aici de parcă aș fi în Sfântul Munte (râde)."
"Doamne, dă-mi mie cancerul lor!"
- Cum ați ajuns la Hodoș Bodrog? De ce ați ales această mânăstire și nu alta, ce v-a atras la ea?
- Aș spune că nu am fost doar atras de ceva. M-a și împins ceva către mânăstire: puterea lui Dumnezeu! Cred că la început, El îi alege pe viitorii monahi, iar apoi Domnul așteaptă, desigur, și consimțământul lor. Eu am venit la mânăstire în urmă cu aproape zece ani și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să rămân aici, în obștea în care am venit pentru prima dată. De atras m-a atras căldura și iubirea părinților, energia lor pozitivă, dumnezeiască, și de aceea am venit aici și nu altundeva. Când am intrat în obștea din Hodoș Bodrog, am întâlnit câțiva monahi în vârstă, printre care era și părintele Nestor, fostul stareț, dar și câțiva părinți tineri, de la care am învățat chintesența viețuirii monahale, care este dragostea. Dragostea este temelia a tot ce există. Pe ea se zidește și familia și mânăstirea. Și nu mă refer aici doar la dragostea omenească, pe care o cunoaștem, ci mai ales la cea dumnezeiască, de care vorbesc sfinții. O astfel de dragoste te face să uiți cu totul de tine. Am întâlnit părinți care ajunseseră la o astfel de iubire. De pildă, un monah la care au venit familii cu copii bolnavi de cancer, iar părintele a îngenuncheat și s-a rugat: "Doamne, dă-mi mie cancerul lor!" Copiii s-au vindecat în chip minunat, iar părintele s-a îmbolnăvit de cancer, dar nu imediat, ci după douăzeci de ani. În acest răstimp, a tămăduit mulți alți bolnavi. Acest fel de a iubi l-am întâlnit în mânăstire. Am cunoscut niște oameni fenomenali, supra-oameni! De la ei am învățat ceea ce nu se poate deprinde din cărți: cum să lași de la tine pentru celălalt, cum să rupi din tine pentru el, adică pașii spre marea iubire dumnezeiască, străduința de a avea o dragoste dumnezeiască pentru toți oamenii, pentru că la început de drum nu o ai, doar te lupți să o dobândești.
- Și cum o dobândești?
- Prin rugăciune, pentru că rugăciunea este Dumnezeu însuși care vorbește cu noi prin noi, iar dragoste autentică nu există în afara Lui. Când reușești să te rogi neîncetat și să te oferi celuilalt, să îl pui pe cel de lângă tine înaintea ta, atunci dobândești și dragostea dumnezeiască. Bineînțeles, pentru aceasta trebuie să fii conștient și de viața veșnică, o viață care începe însă din prezent, încă de aici.
Stareț pe un sfert de veac
Curtea mânăstirii e îmbrăcată de rugina frunzelor de castani. Cu ultimele puteri ale lui Noiembrie, soarele încălzește zidul vechi al bisericii. Câțiva pelerini trec, parcă în șoaptă, de la un altar la altul. E liniște, nu numai în afară, ci și înlăuntru. Aștept ultima întâlnire înainte de a pleca. O întâlnire cu părintele Nestor Iovan, stareț al mânăstirii timp de un sfert de veac, până în urmă cu trei ani, când s-a retras din pricina bătrâneții, pentru a da răgaz rugăciunii. Un duhovnic simplu și foarte iubit de oameni, pentru sfaturile sale. Sfaturi venite direct de la inimă la inimă. Am început interviul cu dânsul, vorbind despre vremurile de astăzi și credința oamenilor. Câtă mai e, câtă s-a schimbat. El, care a stărețit din 1991, poate să ne spună cum au apăsat tulburările țării pe evlavia românilor.
"Știți cum e - în toate vremile sunt și buni și răi. Unii spun că astăzi e mai puțină rugăciune, dar nu putem ști, pentru că rugăciunea este ceva foarte personal, o taină a fiecăruia. Poate că cei despre care credem că nu s-or rugat niciodată, să roagă mai mult ca noi. N-aș putea spune nici că acum îs mai mulți oameni răi ca înainte, dar aș puté spune că astăzi îi o gónă mai mare după cele lumești. Iar cele lumești îs trecătóre și atuncea, neputându-le omu ajunge totdeauna și neavând un reazem în Dumnezeu, cade. Dacă îți pui scopu în cele trecătoare ajungi la deznădejde sau depresie, cum le mai numim astăzi. Că pe cele trecătoare, omu niciodată nu le poate cuprinde deodată". Chipul părintelui Nestor, de om trecut prin viață și greutăți, ar fi aspru fără ochii albaștri care privesc parcă spre o altă lume și fără lumina discretă a unui zâmbet cu care se însoțește mereu. Înțelepciunea sa, deprinsă în anii de rugăciune pentru sine și lume, e ca apa proaspătă a unui izvor - nu are nimic prelucrat și vine direct din adâncuri. "De aia trebe să avem mereu speranță și să ne punem nădejdea în Dumnezeu. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă, așa ne învață Mântuitorul. Să îl căutăm pe Iisus, că el ne ajută întotdeauna. Dar trebe voință și luptă, fiecare să se lupte cu el însuși. Avem poruncile dumnezeiești, să ne conducem după ele și nu avem cum să rătăcim calea. Nu te, teme turmă mică, le spunea Iisus ucenicilor. Dacă ne vedem fiecare de smerenia lui, ajungem la aceeași concluzie: că depindem de Dumnezeu. Dacă ne respectăm șefii, cum să nu îl respectăm pe El, care este Tatăl și Proniatorul nostru?".
- Părinte, cum îi învățați pe ucenici să se ferească de răul și urâtul lumii?
- Cu credință în Dumnezeu și rugăciune. Rugăciune cât mai multă. Le zic să nu cerem la rugăciune lucruri trecătoare, ci lucruri veșnice, că sunt unii care să roagă pentru tot felul de răutăți. Mergi să furi și zici Doamne ajută! Nu! Să cerem ceea ce e în acord cu voia lui Dumnezeu și atunci sigur El ne ajută! Și să nu facem doar rugăciuni de cerere, ci și de mulțumire. Sunt multe rugăciuni rânduite de sfinți, pe care le găsim în Ceaslov sau Psaltire, dar e de preț și rugăciunea simplă, din inimă, cu cuvintele noastre sau cu cuvinte foarte puține, spuse din adâncul sufletului: "Iisuse, miluiește-mă! Doamne, ajută-mă!". Rugăciunea să fie convorbirea noastră firească cu Dumnezeu. Ceea ce simțim, ce avem în inimă, aia să Îi spunem Domnului. Să nu credem că există rugăciuni mai puternice și rugăciuni mai slabe. Tăria rugăciunii este în simțirea ei. Dacă îi trăită îi puternică. Poți să citești ore întregi cu mintea risipită, dar să spui la un moment dat doar "Doamne miluiește!" și alea două cuvinte să fie mai puternice decât ceasurile în care ai citit acatiste, dar cu mintea risipită. Totuși, să nu ne deznădăjduim dacă mintea zboară mereu de la rugăciune, iar gândurile se risipesc. Zboară, apoi le aducem înapoi. Se întâmplă, că de aceea e omu om, să gândească. Doar că mintea trebe dirijată. Să înlocuim mereu gândul rău cu unul bun. E foarte greu să înlături din minte un gând rău. Doar dacă pui unu bun în locul lui.
- Părinte Nestor, de-a lungul vieții cine v-a învățat pașii spre Dumnezeu? Cum i-ați deprins?
- Păi, nu i-am învățat nici acum. Mă străduiesc să învăț. Și asta o să fac cât oi trăi. Eu mă simt la început, deși am 72 de ani. În fiecare moment încerc să pun început bun.
- Acesta este secretul vieții împreună cu Dumnezeu?
- Apăi nu știu dacă îi secret, că îl știe toată lumea!
(Fotografiile autorului)