Pr. VIOREL ROJA - "Tovarăşi, cheile seminarului teologic sunt la tovarăşul Ceauşescu. Vă rog să-i spuneţi lui să-l închidă, că eu nu-l pot opri pe pruncul meu să meargă pe calea asta!"

- Parohia Ortodoxă Grădişte, Arad -

- În cartierul Grădişte din municipiul Arad se află, de doar trei ani, o biserică nouă, având hramul "Intrarea Domnului în Ierusa­lim". Cel sub grija căruia s-au desfăşurat lucrările este preotul-paroh Viorel Roja, care administrează, din punct de vede­re spiri­tual şi duhov­nicesc, şi Centrul Medical de Permanenţă care funcţionează în imediata apropiere a lăca­şului de cult -

Într-o fotografie aeriană, pe care am văzut-o îna­inte de a ajunge în Arad, biserica "Intra­rea Domnului în Ierusalim", din cartierul Gră­dişte, îşi înalţă semeaţă turlele spre cer. Cea mai înaltă clădire, într-un cartier exclusiv de case. Şi, totuşi, căutând-o, mai apoi, la faţa locului, n-a fost atât de simplu s-o găsesc. Părea să se ascundă, să nu se lase aflată prea uşor, deşi ghidul meu arădean mai fusese de nenumărate ori aici. Am ră­tăcit minu­te bune pe străzi cu nume de munţi şi de dealuri, spe­rând, la fiecare răscruce, că am ajuns. Dar dru­mu­rile se desfăceau, iar şi iar, ca într-un labirint fără de noimă şi fără de capăt. Ca şi când, până la dum­ne­zeire ar mai fi câte ceva de făcut, de căutat, de găsit.
De ajuns, ştiam că vom ajunge, căci e zi de săr­bătoare - 21 noiembrie, Intrarea în biserică a Mai­cii Domnului. La sărbătoarea "căzută" în mij­lo­cul săptămânii, la slujbă sunt doar câteva zeci de oa­meni. Stau tăcuţi, aproape pierduţi în scaunele cu sculptură aleasă, din lemn masiv. Părintele Vasile Roja, preotul paroh al bisericii, e în altar, săvârşind Sfânta Liturghie. Le vorbeşte oamenilor, în predică, despre Sfânta Fecioară, şi cuvintele se aşează cu­minţi în sufletul fiecăruia dintre cei prezenţi. Şi, când preotul îşi sfârşeşte rostirea în strană, cântăreţii încep să colinde. Primul colind din an. E cald în biserica neterminată şi e bine. Şi, mai ales, va fi...

Biserica din grajd

E în biserică de dimineaţă. Sunt vreo patru ceasuri de a­tunci, dar părintele Roja e în­că plin de energie. Are câte-o vor­bă bună pentru fiecare eno­riaş, în timp ce le întipăreşte pe frunte parfum de mir. Abia când ultimul dintre ei a plecat spre casă, părintele are timp de interviu. Deschide o uşă, şi încă una, vorbindu-mi despre biserică, despre Centrul de Permanenţă Medicală apar­ţi­nător bisericii, despre piedici ce nu l-au întors din drum, des­pre minuni şi despre Dum­nezeul cel bun al tuturor. Nu e arădean părintele Roja, ci dintr-un sat sătmărean, din apropiere de Carei. A ajuns în Arad la 16 ani. "Părinţii erau oameni săraci şi au lăsat satul în urmă, ca să vină să lucreze la uzina de vagoane, cea pe care-o plânge Aradul întreg", îmi spune. "În colţul străzii unde locuiam, aici, în Arad, era un grajd, pe care preotul de vrednică memorie Traian Tătaru îl trans­formase într-o capelă. Bunica şi părinţii fiind cre­dincioşi, era obligatoriu ca duminicile noastre să fie un popas în acea capelă mică şi săracă, în nasul securităţii arădene. Dar preotul Tătaru a reuşit, în anii '65-'68, să adune acolo, cât de des se putea, 60 de copii, cu care făcea ore de religie. Nu-i păsa că ar putea păţi ceva, soţia îi murise şi creştea singur doi prunci. Dar era preot de vocaţie. A se­mănat în noi dragostea de Dumnezeu şi o disciplină a liturghiei care, ulterior, a rodit".
A ştiut încă de la 14 ani că preoţia e calea pe care vrea s-o urmeze. Fusese elev eminent, şi profesorii îşi puseseră mari speranţe în el. Au fost, însă, foarte scandalizaţi să afle că decizia sa e de a urma Semi­narul Teologic de la Caransebeş. Au încercat să-l înduplece să se răzgândească, dar a rămas neclintit. L-a ajutat, poate, şi sprijinul părinţilor, care i-au respectat decizia şi l-au susţinut. "În sufle­tul meu de copil n-am putut să ucid acest gând de a merge spre altar, spre biserică. Şcolile teologice îşi înce­peau cursurile la 1 octombrie, când toate şcolile comuniste erau deja în bănci. La Seminar, au fost 360 candidaţi pe 60 de locuri, majoritatea copii din mediul rural, unde elementul religios era mai bine cultivat. Am intrat primul", îşi aminteşte părintele Viorel Roja.

- Părinţii n-au în­cercat să vă împie­dice?

- Tata a fost un om de-o bunătate rară şi mi-a respectat dorin­ţa. Pentru originea sa sănătoasă, fiind sărac lipit pământului, a fost ales secretar de partid într-una din secţiile uzinei de va­goane. Decizia mea de a merge la seminar a fost dis­cutată într-o şedinţă de partid. Şi-au arătat cu toţii dezaprobarea pentru acest coleg al lor, al cărui copil eminent vrea să meargă spre teologie, tocmai când comunismul părea să aibă izbânzi remarcabile în cu totul altă direcţie. Tatei i s-a dat cuvântul la sfâr­şitul şedinţei şi le-a spus aşa: "Tovarăşi, cheile seminarului teologic sunt la tovarăşul Ceauşescu. Vă rog să-i spuneţi lui să-l închidă, că eu nu-l pot opri pe pruncul meu să meargă pe calea asta!". Am ales conştient această cale, iar azi îi mulţumesc lui Dum­nezeu pentru ce mi se întâmplă.

Biserică născută dintr-o minune

E ceva ciudat la biserica asta, privită pe dinafară. Poate cupola impresionantă sau turnurile înalte şi drepte, cu acoperişuri rotunjite ca nişte scufii cu cruce în vârf. "E un proiect futurist, pentru că pro­iectantul a gândit clopotniţa separată de corpul bisericii, cu un coridor de legătură, mai puţin întâl­nit în spaţiul ortodox românesc, care, în ciuda con­troverselor, a surprins plăcut lumea arădeană şi nu numai, la fel ca şi icoana din mozaic, aflată pe frontispiciul bisericii", spune părintele Roja.
Interiorul bisericii nu e gata încă. Poate că va trebui să mai treacă vămi, până ce Dumnezeu să-şi lase sfinţii să se aşeze şi în icoane, nu doar în su­fletele enoriaşilor. De fapt, însăşi construcţia acestui lăcaş e pusă, atât de părintele Roja, cât şi de arădeni, pe seama unei minunate întâmplări dumne­zeieşti.
"Slujeam de ani buni în cealaltă biserică din cartierul Grădişte, dar dorinţa de a ridica o bise­rică mă încercase demult. Am început să primim donaţii în acest scop, încă de la începutul anilor 2000, fără să ştim exact unde îşi va găsi loc un astfel de lăcaş. Când a-nceput criza economică, în anul 2008, aveam strânşi deja aproape trei miliarde de lei, în bani vechi, dar mi-am dat seama că nu vor fi nici pe departe suficienţi. Întâmplarea a făcut să aflăm de această parcelă aparţinând Consiliului Local Arad. Sunt 4700 de metri pătraţi, care fuse­seră utilizaţi ca teren agricol. Prin bunăvoinţa pri­ma­rului şi a consilierilor locali, ni s-a atribuit această parcelă, astfel încât, în august 2012 am pus piatra de temelie a bisericii", îşi aminteşte părintele Roja. Nu e o biserică mică, de aceea, pare incredibil ca, acum, în noiembrie 2018, să-i mai lipsească doar pictura interioară.

"I-am căutat pe oamenii cu dare de mână în casele lor"

- Cum a fost posibil, părinte, să fie finalizată atât de rapid construcţia?

- De fapt, construcţia a fost finalizată în anul 2015. Nici eu nu pot spune cum de s-a întâmplat, nu pot decât să cred c-a fost o minune dumneze­ias­că. Am primit un sprijin esenţial din partea autori­tăţilor locale, iar jumătate din sumă am pus-o noi. Nu le-am cerut oamenilor bani în biserică, pentru că Grădişte e un cartier de oameni simpli, nu foarte bogaţi. I-am căutat pe oamenii cu dare de mână în casele lor şi la sediul firmelor lor şi aşa am reuşit să adun mai mult de 16 miliarde lei vechi. Am fost respins, am fost amânat, dar apoi au fost făcute danii substanţiale, mai ales după august 2012, când oamenii au văzut că se construieşte, se zideşte cu adevărat şi nu sunt doar vise. Şi, lângă toate aceste donaţii consistente, din partea unor familii şi firme cu potenţial financiar, s-a aşezat şi "bănuţul vădu­vei", banii oamenilor din cartier.

- Pare simplu, cumva, când vă ascult poves­tind. N-aţi avut deloc piedici, după ce aţi pus pia­tra de temelie?

- O, ba da! Au fost piedici de tot felul, dacă n-ar fi să amintesc decât de falimentul firmei căreia îi plătisem integral cărămida, noi văzându-ne ne­voiţi să ne ocupăm de arderea cărămizilor şi de trans­portul lor până aici. Dar Dumnezeu şi-a pus mila şi am trecut cu bine peste toate. Şi tot Dum­nezeu ne-a întărit, ne-a legat, deşi nimeni nu credea că aici se va face ceva, toţi ne priveau cu suspi­ciune.

- Aveţi mulţi enoriaşi în parohie?

- Cartierul acesta e unul muncitoresc, pentru că aici au primit terenuri pentru case oameni veniţi din satele din împrejurimi, când s-a făcut industria­li­zarea Aradului. Sunt peste 1000 de familii, cu apro­ximativ 3200 de persoane, oameni harnici, cu frică de Dumnezeu. Când sărbătorile cad în cursul săp­tămânii, cum a fost astăzi, se adună 140-150 de per­soane, dar duminicile şi de sărbătorile mari, biserica e efectiv neîncăpătoare. E un spectacol minunat ce ni s-a întâmplat prin graţia lui Dumnezeu şi cu aju­torul Maicii Domnului, nesperat de nimeni, ani la rând, prin câte peri­peţii ne-a fost dat să trecem.

Un loc de mângâiere

Lângă biserică, se află o altă clă­dire nouă, care adăposteşte Centrul Medical de Permanenţă "Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului".
- Acest cartier e unul pe ori­zontală, aşa cum vă spuneam, sunt doar case fără etaj. Oamenii de-aici sunt săraci, majoritatea pensionari, oameni în vârstă. Când construcţia bisericii a fost gata, mi-am dat sea­ma că aceşti oameni au nevoie nu numai de medici pentru suflet, ci şi pentru trup. Aşa am gândit înfiinţa­rea acestui centru, la care să aibă ac­ces nu numai creştinii ortodocşi, ci absolut oricine are nevoie. Şi de această dată, ne-am bucurat de spri­jinul autorităţilor locale, al Direc­ţiei de Sănătate Publică Arad şi al ca­dre­lor medicale din oraş. În 2017 am sfinţit biserica, iar la începutul acestui an, acest aşezământ medical.

- Ce înseamnă, de fapt, acest centru de permanenţă?

- După câte mi s-a spus, în ţară mai există doar patru astfel de aşezăminte, administrate de biserici parohiale. Cel de aici, de la Arad, este receptat ca un loc de mare mângâiere pentru locui­torii cartierului de diverse confesiuni şi naţionalităţi. Avem cabinete medicale dotate pentru cardiologie, medicină internă, ORL, oftalmologie, dermato­logie, obstetrică-ginecologie, recupe­rare medicală, psihiatrie, neurologie, alergologie, endocrinologie, diabet, nu­triţie şi boli metabolice. Cadrele me­dicale care lucrează în acest centru, şap­te medici şi cinci asistenţi medicali, sunt remunerate de către Ministerul Să­nătăţii. De asistenţa medicală oferită de aceştia poate beneficia oricine are nevoie, indiferent dacă are sau nu do­miciliul în Arad, inclusiv persoane dezavantajate din punct de vedere so­cial. Faptul că acest centru se numeşte "de perma­nenţă" exact asta înseamnă: în permanenţă, inclusiv noaptea, aici pot fi găsiţi un medic şi o asistentă, pre­gătiţi să ofere ajutor oricui are nevoie. Iar dum­neavoastră vă mulţumim că ne-aţi căl­cat pragul şi că faceţi cu­noscut acest aşe­ză­mânt, care, şi după ce noi ne vom aşeza sub glie, va rămâne să gră­iască des­pre dra­gostea unei ge­neraţii pentru cele ce vin!
În aceeaşi clădire cu Cen­trul de Permanenţă, în­tr-o în­căpere mare, zu­gră­vită în alb, cu doi pereţi de sticlă şi un tavan susţi­nut de bârne groa­se, de lemn, se des­făşoa­ră, la sfâr­­şit de săptămână şi în va­can­ţe, activităţi cu co­piii. Coor­­donatorii aces­to­ra sunt pro­fesori dedicaţi, titulari la licee de elită din Arad.
"Cel mai căutat este ate­lie­rul de creaţie, unde copiii în­va­ţă pictură, mo­delaj, fac di­verse decora­ţiuni din cele mai inedite materiale. De ase­me­nea, avem cursuri de limbi străi­­­ne, germană, en­gleză şi franceză, dar şi de IT. Iar doamna preoteasă, pro­fe­soară fiind, se ocupă de sce­nete re­ligioase, avân­du-i drept actori pe copii. Aceste scenete, foar­te bine primite de credincioşi, îi animă pe copii şi-i atrag către biserică, îi ajută să lege mai uşor prie­tenii. Tot pentru copii, am fă­cut deja demersuri ca în spatele bisericii, pe o su­prafaţă de teren rămasă nefolosită, să construim, cu fonduri europene, şi o grădiniţă, deoarece car­tierul se extinde, în zonă începând să se mute tot mai multe familii tinere".

"Libertatea a fost transformată în libertinaj"

- Părinte Viorel Roja, copilul care-aţi fost, la 14 ani, când aţi decis să de­veniţi preot, a visat vreo­­dată să trăiască şi astfel de vremuri?

- Nimeni nu spera atunci că ciuma roşie va dispărea, că Hristos ne va lăsa liberi să mer­gem spre El. Dar nici nu bănuia cineva că această libertate va fi transformată în liber­tinaj. Uitaţi-vă cât de aple­caţi spre consu­mism au ajuns oamenii, cât de aplecaţi spre egoismul lor, uitând să mulţumească lui Dum­nezeu pentru tot ceea ce au. Îşi pierd existenţa în plăceri, mor înainte de vreme, se pierd în con­venienţe, în realitatea aceasta dureroasă pe care o trăim, în timp ce biserica e luată iarăşi în răspăr, şi atacată, şi lovită pentru toate împlinirile ei, pe care le arată lumii întregi.
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu libertate şi mă bucur să fi atins această vârstă, să văd că biserica a renăscut şi renaşte, cu tot oprobriul de ultimă oră, îndreptat împotriva ei.
Noi rămânem cu speranţa şi credinţa în Dumnezeu şi că, atâţia câţi suntem, câţi slujim liturghia şi îl slăvim pe Dumnezeu cu ade­vărat, fiecare după puterile lui, cu păcatele lui, cu căderile lui, vom fi, pentru cei ce vor urma după noi, o sămânţă ce va rodi la timp. Căci nu e în regulă ce se-ntâmplă cu lumea aceasta. Noi, românii, la vre­me, am stat la Dunăre, în opinci, şi am ţinut piept Semilunii să nu treacă mai departe. Azi, Se­miluna a pătruns în inima Occi­dentului, aducând o altă religie, plină de fanatism, departe de cre­dinţa noastră creş­tină, care e fundamental le­gată de iubire.