Pentru a sărbători o sută de ani de la Marea Unire, la Alba Iulia, orașul în care a fost semnat actul unionist și unde au fost încoronați regele Ferdinand și regina Maria ca monarhi ai României Mari, zeci de mii de români s-au strâns, anul acesta, la 1 decembrie, din toate colțurile țării. Unii s-au străduit să parcurgă distanțele lungi, de sute de kilometri, fie în căruțe, fie în șaua calului, întocmai ca înaintașii lor, cu un veac în urmă. Zurgălăii atârnați de harnașament au clinchetit vesel pe șosele, în timp ce vizitiii și călăreții și-au îndemnat caii cu vorbe neaoșe din Maramureș sau Covasna. Dintre toți cei sosiți la Alba Iulia, altfel decât așezați comod pe scaunul autoturismului sau al autocarului (să recunoaștem că progresul tehnic ne-a unit și mai mult!), superlativul absolut îl deține un profesor pensionar din Basarabia. În vârstă de 77 de ani, Ion Mărgineanu a mers pe jos peste 500 de km, din orașul Bălți până la Alba Iulia, pentru a participa la festivitățile organizate cu ocazia Centenarului! Trecând prin satele românești, el nu a uitat o clipă că, în urmă cu un secol, basarabenii și bucovinenii, alături de transilvăneni, s-au unit sub același steag, sperând să trăiască pentru eternitate, ca fii ai aceluiași popor.
Cetatea primenită
Am pornit și eu spre Alba Iulia, dintr-o autogară bucureșteană aglomerată, pasager al unui microbuz condus de un șofer cu vorbă domoală, ardelenească. Pe Dealul Negru, celebrul deal dintre Pitești și Râmnicu Vâlcea, am circulat în lungi coloane, care abia se târau pe serpentine. Când am ieșit din Defileul Oltului, soarele în asfințit aurea colinele transilvane. Era deja noapte, când am urcat scările spre crenelurile cetății din Alba Iulia. Autoritățile locale au transformat cetatea construită cândva de habsburgi într-un obiectiv turistic de toată frumusețea: ziduri renovate, unele scoase la lumină prin decopertare, pavaje noi, sistem de iluminat public, statui din bronz etc. Lucrările au fost finanțate din fonduri europene. În semn de recunoștință, edilii au arborat pe stâlpii bulevardelor steagul Uniunii Europene, alături de tricolorul românesc. În seara dinaintea zilei aniversare, lumea se plimbă prin tot centrul vechi al orașului, mulți își fac poze, filmează, privesc noul monument din marmură albă, operă a sculptorului Mihai Buculei. Într-un sfert de oră, sunt într-un taxi, ca să ajung la 20 de km nord de Alba Iulia, la o pensiune cu meniuri și decoruri tradiționale. Aici e cazat și "atletul Centenarului", cum îmi place să-i spun lui Ion Mărgineanu, bătrânul basarabean ce urmează să sosească din oraș, unde a dat un interviu la o televiziune locală. Apare îmbrăcat cu sacou, cămașă, cravată, pantaloni de stofă călcați la dungă. Îl privesc nedumerit. Aflu că în astfel de haine, nu în costum de sportiv, a parcurs cei peste 500 de km, străduindu-se să onoreze și prin ținută, marele eveniment către care se îndrepta.
Muzica destinului
Pe 1 noiembrie, de dimineață, basarabeanul Ion Mărgineanu pleacă pe jos, din centrul orașului Bălți, spre Alba Iulia. S-au strâns rude, prieteni, foști elevi. Îl conduc cu toții până la periferie. De aici pleacă de unul singur. Seara se oprește în satul Mărăndeni. Bate la poarta casei unei foste eleve, care îl primește cu drag. A doua zi, pleacă mai departe, până în orașul Fălești, unde înnoptează tot la un fost elev.
Dascăl prețuit și iubit, purtător vrednic de sentimente naționale, Ion Mărgineanu s-a născut în 26 octombrie 1941, în satul Funduri Vechi. Armata română, aliată cu armata germană, era în Basarabia, dar în 1944 va fi respinsă de armata sovietică, iar provincia românească va fi transformată în republică sovietică. S-a făcut pace, dar după război, o cumplită foamete a lovit populația civilă, iar țăranii moldoveni înstăriți au fost deportați în Siberia. Cei rămași acasă, încet-încet, se obișnuiau cu noua orânduire. Ionel crescuse cât să poată munci la colhoz. "Îmi plăcea să lucrez acolo. Erau și fete multe din sat, nu era chiar rău. Tata m-a îndemnat să merg la Bălți, să dau examen la Institut, dar eu i-am răspuns că nu vreau, că mie îmi place viața la colhoz. Până la urmă, m-a convins cu o bătaie zdravănă. Am dat examen și am picat. Am fost opt candidați pentru un loc. Mi-a fost teamă să mă întorc acasă. Vreo două luni, am mers la cursuri, deși oficial nu eram student. Norocul meu a fost că doi studenți din Bucovina nu s-au mai prezentat la școală și locurile lor au rămas libere. M-am rugat de conducerea Institutului să facă ceva pentru mine. Decanul, om bun, a emis un ordin prin care am fost primit pe unul dintre locurile neocupate. Abia după aia m-am întors la părinți și le-am spus că voi fi profesor", își amintește Ion Mărgineanu întâmplările adolescenței, în timp ce soarbe o înghițitură de țuică ardelenească, plină de arome și jar.
Primire de frați
Pe 5 noiembrie, cu o bască neagră pe cap, ținând în mâna dreaptă un toiag și în spate un rucsac, Ion Mărgineanu ajunge în vama Sculeni. După îndeplinirea formalităților, bărbatul în vârstă de 77 de ani trece Prutul și calcă pe teritoriul României. La Iași, aflând din presă că basarabeanul e în orașul lor, câțiva locuitori îl așteaptă la statuia lui Mihai Viteazu și îi oferă flori. Reporterii îl intervievează și, în scurt timp, toată țara, ba chiar și românii plecați în străinătate, află de planul ambițios al profesorului basarabean. Preoții îl primesc în biserică și-l binecuvântează, sătenii îl întâmpină cu pâine și sare, camionagiii îl claxonează, în semn de admirație și respect. În anii de studenție, la Institutul din orașul Bălți, Ion a trimis o scrisoare revistei "Flacăra" din București. Era o perioadă permisivă cultural în ce privește relațiile dintre românii din dreapta și cei din stânga Prutului. Venise la putere Nichita Hrusciov, care a dus o politică de destalinizare, și un vânticel cald, de primăvară, pornise să sufle peste iarna stalinistă. Scrisoarea tânărului Ion Mărgineanu a produs efectul așteptat. Studenții români i-au trimis 1200 de ilustrate, cu vederi din diferite locuri din țară. Le păstrează și azi. Tot în anii aceia, au ajuns în Basarabia cărți în limba română. Aflu că volumele acelea au stat mereu pe raftul întâi al familiei Mărgineanu, iar copiii din sat veneau să le împrumute, ca de la o bibliotecă publică. Apoi, la putere a urcat Brejnev și punțile s-au rupt iar. A urmat o politică de rusificare sistematică, în învățământ, administrație și cultură. Ilustratele cu peisaje și orașe românești au rămas, însă, acolo, în casă, ca niște ferestre deschise către țara cea mult iubită, din sufletul lui Ion.
"Sunt fericit de ceea ce fac"
Pe 7 noiembrie, profesorul Mărgineanu ajunge la Războieni, județul Iași. Fiica lui, Violeta, i-a creat pe facebook, încă de la începutul călătoriei, o pagină numită "Ion Mărgineanu și Unirea", unde îi sunt publicate fragmente din jurnal, fotografii și filmulețe și unde primește mesaje. Seara, profesorul notează în jurnal: "Dragi prieteni, compatrioți, cunoscuți și necunoscuți. Mă bucur nespus de mult pentru faptul că sunteți cu mine, alături de mine, când eu, asumându-mi angajamentul să străbat pe jos distanța Bălți - Alba Iulia, de 500 km, sunt în realizarea acestei aventuri. Credeți-mă, sunt mulțumit, chiar fericit de ceea ce fac. (...) Simt cum îmi obosesc picioarele, dar vă asigur că mesajele pe care le primesc de la dumneavoastră mă întăresc și mă încurajează să-mi continuu calea până la sfârșit. Tind să realizez această faptă în numele dragostei de țară, de mamă, de adevăr curat, nepolitizat. Sunt mândru de toți cei care își amintesc de mine și îmi scriu cuvinte de încurajare. Ceea ce fac eu nu poartă interese egoiste sau materialiste, ci este un ideal de a promova sfântul adevăr până la realizarea lui. Basarabia și România sunt una. Le sunt recunoscător celor care mă înțeleg și celor care vor să mă înțeleagă. Vă sărut pe toți cu dragoste, Ion Mărgineanu".
Era în aprilie 1989. Anul marilor schimbări în partea aceasta de lume. URSS era condusă de Mihail Gorbaciov, care a inițiat cunoscuta sa politică de dezgheț social și economic, numită "Perestroika". Vântul libertății sufla și prin republicile sovietice. Popoarele din imperiul comunist erau tot mai animate de un spirit naționalist, dorind să obțină independența față de Kremlin. Ion Mărgineanu rămăsese același profesor de țară, care preda elevilor muzica și limba franceză, iar dacă devenise între timp membru de partid, noul statut nu-l propulsase mai departe, la vreo școală din Chișinău. Soția lui, Cleopatra Mărgineanu, începuse să activeze, însă, în cercuri naționaliste. Într-o neagră zi, soții Mărgineanu au primit o veste cumplită: Virgil, băiatul lor, a murit într-un accident de mașină. Avea 18 ani. Profesorul e convins însă că fiul lor a fost omorât de agenți secreți, pentru a înfrânge elanul naționalist al mamei. Ochii i se umezesc. "Ca să dea în soția mea, l-au ucis pe Virgil. Nu a fost nimeni condamnat. Am ajuns și la procurorul general. A înălțat din umeri, a neputință". Nu-mi vine parcă să cred. Evocarea acestui moment tragic din viața familiei Mărgineanu frânge povestea care a curs, până acum, liniștit. Tac, în timp ce îl privesc pe bătrân, tot mai obosit, la capătul zilei, la capătul unei călătorii făcute pe jos, din sat în sat, din oraș în oraș, cale de 500 de km. Tace și el, cu gândurile fugindu-i preț de câteva clipe, poate pentru a-l întâlni pe fiul mort într-un accident dubios, în aprilie 1989. Un an mai târziu, în 1990, când au fost organizate alegeri politice, profesorul, îndemnat de locuitorii satelor care-l cunoșteau bine de zeci de ani, a candidat din partea Frontului Plugarilor și l-a învins pe candidatul comunist, obținând 78% din voturi. Ion Mărgineanu a fost ales deputat în parlamentul democratic al Republicii Moldova. A fost secretarul Comisiei de Politică Externă: "Oamenii îmi spun și acum domnule deputat. După mai bine de douăzeci de ani". A semnat, în 27 august 1991, alături de colegii săi, 278 de parlamentari, Declarația de Independență a Republicii Moldova, actul fondator al țării în era post-sovietică. Ține să consemnez și alt lucru, împlinit din inițiativa sa: elevi din Transnistria au ajuns la începutul anilor '90 să studieze în școli din România.
Tristețea învingătorului de cursă lungă
Pe 17 noiembrie, profesorul Mărgineanu intră în Cheile Bicazului. Coastele munților sunt deja acoperite cu zăpadă și peste pădurile de molid se destramă lent fuioare de ceață. Ajuns celebru datorită presei și rețelelor de socializare, călătorul e oprit de șoferi pentru ședințe foto. La Gheorghieni, vremea s-a înrăutățit, a început să viscolească. Ace de gheață îi înțeapă obrajii, dar nici gând să-și întrerupă drumul. Are un singur țel: să ajungă, la 1 decembrie, la Alba Iulia! A călcat pentru prima oară în România cu ocazia Podului de Flori, când, în premieră după cel de-al Doilea Război Mondial, românii nu au mai avut nevoie de pașaport și viză ca să treacă Prutul. Apoi, în 1993, când România a aniversat la Alba Iulia 75 de ani de la Marea Unire, profesorul, pe atunci deputat basarabean, a participat în mod oficial la festivități: "M-am gândit încă de atunci că dacă Dumnezeu mă va ajuta să mai trăiesc și să apuc Centenarul, voi veni pe jos până aici. Uite că Dumnezeu m-a ținut în viață, iar eu mi-am respectat promisiunea". Acum zece ani, și-a pierdut soția. A fost, după moartea băiatului, a doua tragedie din viața lui. Ca să-și mai îmblânzească suferința, s-a mutat din nou la țară, după ce trăise și activase o vreme la Chișinău, ca profesor universitar. Această lungă călătorie, de sute de km, făcută pe jos, uneori prin ploaie și ninsoare, e un fel de leac al suferințelor lui sufletești. Întâlnirea cu frații români a fost dătătoare de viață. A văzut locuri care l-au fascinat și a întâlnit oameni care l-au primit, în sens propriu, cu brațele deschise. A dormit în case parohiale, în pensiuni turistice, în case particulare, ale unor oameni ospitalieri, care i-au pus pe masă toate bunătățile. Prietenii de pe facebook l-au încurajat să meargă mai departe. Reporterii l-au așteptat în fiecare județ, și seara, la jurnal, publicul a aflat cum a fost ziua lui Ion Mărgineanu, basarabeanul în vârstă de 77 de ani, pornit pe jos din Bălți până la Alba Iulia, cale de 500 de km, ca să participe la festivitățile organizate cu ocazia Centenarului. Pe 23 noiembrie, la Târnăveni, călătorul e primit de preotul greco-catolic Stelian Barbu. Acesta îi vorbește despre cardinalul Iuliu Hossu, care a citit la 1 decembrie 1918 proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În 29 noiembrie, la ora 13:00, profesorul ajunge, în sfârșit, la Alba Iulia, rupt de oboseală, dar fericit. Surpriza e însă amară: la intrarea în Cetate nu-l așteaptă niciun oficial. Niciun edil, niciun funcționar din administrația orașului, niciun parlamentar nu-i spune la intrarea în oraș: "Bine ați venit!".
"Să fim uniți toți românii"
Poate unii dintre cititorii revistei se întreabă dacă nu cumva profesorul a mai păcălit traseul, parcurgând cu mașina distanțele mai anevoioase. Eu, mai sceptic din fire, chiar îl întreb acest lucru, iar profesorul îmi explică: "Dacă am mai avut vreo 5-6 km de mers pe jos până la următorul sat sau oraș și deja era seară și eu obosit, am fost luat cu mașina și dus înapoi, am dormit acolo, apoi am fost adus a doua zi în punctul respectiv și de acolo mi-am continuat traseul, pe picioarele mele". Insist: "Ați acoperit toți acești 500 de km cu tălpile dvs.?" "Toți", îmi răspunde. "Mă iertați că vă întreb așa de direct, dar oare sacrificiul dvs. a meritat? Ce-ați vrut, de fapt, să transmiteți prin încercarea asta, atât de grea?". Mă privește uimit. "Ce-am vrut să transmit? Adevărul pe care mulți l-au uitat sau sunt pe cale să-l uite: Basarabia și România sunt una! Ele trebuie să se unească negreșit. Să fim uniți toți românii, «de la Nistru până la Tisa», cum a spus Eminescu, și să fim fericiți într-o țară a noastră. Simt o mare dragoste față de patrie, față de poporul român. Am o dragoste aparte față de România. Am venit la Alba Iulia să spun românilor că și noi, basarabenii, vrem să fim din nou uniți cu Țara-Mamă. Aș mai parcurge o dată pe jos acești 500 de km, dacă românii care trăiesc de o parte și de alta a Prutului s-ar uni. Ăsta e visul cel mare. Să fim la un loc, în hotarele unei singure țări."