Cândva, primii români din Ațel, greco-catolici, au ridicat, cu truda lor, din puținul muncii lor, o bisericuță. După o vreme, s-a-ntâmplat ca în ea să mai slujească doar pustiul. Românii veniți ulterior în satul majoritar săsesc au fost îngăduiți a se statornici pe la margini, pe dealuri. Oameni vrednici și credincioși, au durat o altă biserică acolo, sus, pe o culme, dincolo de care se-ntinde și astăzi, cuminte, pădurea. Când vremurile s-au întors și istoriei i s-a-nvârtit altfel roata, fosta bisericuță greco-catolică a devenit ortodoxă. Dar între ațelenii "de sus" și cei "de jos" stau și acum, de-a curmezișul, orgolii ce par de netrecut. Pentru a le îmblânzi, în chiar centrul satului s-a început, cu șaisprezece ani în urmă, construirea unei alte biserici. Așa se face că astăzi, Ațel e satul cu trei biserici. Mă așteptam ca măcar una dintre ele să fie o ruină, un obiectiv turistic, în care să nu se mai poată sluji. Spre surprinderea mea, toate cele trei lăcașe de cult sunt funcționale.
Icoana ferecată
E-atât de mică bisericuța, încât pare o piesă dintr-un joc de copii, pierdută în iarba din fața casei. Înăuntru e ca un basm. Pereții, zugrăviți într-o nuanță deschisă, sunt tapetați cu icoane de toate dimensiunile și culorile. Fiecare dintre ele are locul bine stabilit, povestind, în imagini, Biblia, după rânduiala ortodoxiei. Doar iconostasul e pictat, câteva icoane pe pânză păstrându-și încă lumina intactă, sub praful așternut, de mai bine de două secole, asupră-le.
Părintele Inocențiu Cândea se-apleacă și intră în altar, apoi, tot aplecat, se-ntoarce, căci mici sunt și ușile împărătești. Mare e doar credința celor din Ațel și Dumnezeul căruia au dorit să-i ridice casă, când nu li s-a dat dreptul să o facă. Biserica a fost construită în anul 1784, cu susținerea financiară exclusivă a comunității române din Ațel. Și clopotul e realizat în același an și e încă funcțional.
În mijlocul bisericuței, la loc de cinste, se află o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, ferecată în argint. Nu se știe nici cât de veche e, nici de unde a fost adusă, doar într-un colț deslușindu-se ceva scris cu caractere chirilice. A fost dăruită bisericii de către un cetățean olandez, povestea lui fiind una menită a te pune pe gânduri. "Icoana ne-a fost dăruită de Lambertus Luca, profesor doctor la Augsburg, cel care a înființat acolo facultatea de economie. Un om cu frică de Dumnezeu, rugător, născut în Olanda, crescut în Germania, pe care ițele acestei vieți l-au adus să poposească o vreme în Ațel și apoi să plece, tot aici, la cele veșnice. A rânduit bunul Dumnezeu să fie îngropat în cimitirul parohiei noastre și să-i facem toate cele necesare unui creștin adevărat. Asta, pentru că, înainte cu doi ani de a muri, a dorit ferm să primească legea ortodoxă, catolic fiind la naștere, ca noi să-i facem parastasele și rânduiala celor adormiți. A viețuit până aproape la 100 de ani, când a trecut la cele veșnice. Era un om deschis, pașnic, foarte binevoitor", povestește părintele Cândea.
Cetele îngerești și nădejdea iertării
Când a preluat parohia, părintele Inocențiu Cândea a găsit toate cele trei biserici din sat în diverse stadii de degradare. Mai întâi a început să repare ce se putea repara, la bisericuța de jos, cu hramul "Sf. Treime": a fost zugrăvită, i s-a reparat acoperișul.
La biserica de pe deal, "Sf. Gheorghe", datând din 1863, au fost refăcute turnul și acoperișul, urmează zugrăvelile interioare și exterioare și sfințirea, care se va întâmpla anul viitor. E mai mare decât cea de jos, dar e rece și tristă, împăcată, cumva, cu soarta. Și are și ea, ca mai toate bisericile din Ardeal, un "ceva" al ei, o particularitate nemaiîntâlnită altunde. În interior, biserica nu are o boltă, ci un tavan obișnuit, drept. Iisus Pantocrator a fost pictat pe piele. Și nu oricum, ci înconjurat de cetele îngerești, o reprezentare cum foarte rar apare în bisericile ortodoxe. Un fel de tablou rotund, de dimensiuni impresionante, căruia trecerea vremii i-a sporit taina. Cuprinși în horă, îngerii cei înaripați te-ndeamnă, parcă, să li te alături și pare că numai un pas, o-ntindere de mână ar fi destul pentru asta, dacă n-am ști că, până acolo, mai sunt de trecut vămi de căință și rugăciune.
Biserica împăcării
"După colectivizare, în anii '50, partea de jos a satului a fost populată cu români veniți din alte părți ale țării. Cei originari din Ațel n-au vrut să se amestece cu aceștia, pe care-i numeau «vinituri», nu acceptau să se căsătorească unii cu alții și aveau multe alte orgolii pe care, din păcate, le mai păstrează și azi și pe care eu încerc să le temperez atât cât pot. Au trecut 40-50 de ani de atunci. Sper ca bunul Dumnezeu să le deschidă mintea și să-i înțelepțească, să facă ce le e de folos", povestește părintele.
Undeva, la mijlocul satului, se află cea de-a treia biserică. Una menită a-i aduce împreună pe ațeleni, pe cei din sus cu cei din jos, și a stinge orgoliile învechite și inutile ce i-au separat de-atâtea zeci de ani. Construcția acesteia a început în anul 2002 și încă nu s-a finalizat. Poate și din cauza dimensiunilor impresionante, al căror rost nu pare să-l poată motiva cineva.
"Eu numesc biserica mare, «Sf. Nicolae», «Catedrala mântuirii ațelenilor», deoarece chiar are dimensiunile unei catedrale.
Mă gândesc de multe ori că nu întâmplător m-a rânduit bunul Dumnezeu în locul acesta. Vă povestesc ceva ce n-am mai spus încă: venind în sat, după ce am cunoscut-o pe preoteasă, care este din Ațel, am văzut biserica asta și parcă plângea. M-am întrebat: «Cum de stă așa și nu mai lucrează nimeni la ea, cum de e un șantier părăsit?». La vremea aceea, nici prin gând nu-mi trecea să mă preoțesc, dar mă gândeam că, dacă aș putea, în doi-trei ani eu aș termina-o. Și iată că bunul Dumnezeu m-a rânduit preot aici, ceea ce înseamnă că are niște așteptări de la mine. Eu încerc să-mi împlinesc visul, deși e foarte greu, în vremurile pe care le trăim. Vedem câte arme sunt îndreptate împotriva acestui popor, și, mai ales, împotriva bisericii ortodoxe, singura care, în momentul de față, a mai rămas în picioare. Pentru că toate celelalte rânduieli s-au năruit: economie, educație, industrie, agricultură... Zic eu că poate Dumnezeu vrea să smerească poporul român, să ne arate că mai presus de toate sunt credința, calea duhovnicească și rugăciunea. Și întorsul acasă, în rostul tău după o viață de alergătură pe aiurea, în alte țări. Am putea lucra aici, la noi acasă, pentru că plâng ogoarele și bătrânii de absența noastră, de fuga noastră de adevăr și de cele duhovnicești, pentru că nu-l mai avem pe Dumnezeu ca țel, ca model. Avem modele doar cele spuse la televizor sau inoculate de presă, pentru a ne împrăștia și a ne dezbina", spune, cu tristețe, părintele Cândea.
Biblia din traistă
Părintele Cândea are 51 de ani și a fost hirotonit preot abia în anul 2015. A fost "ocupat cu viața" înainte de a decide să ia asupră-și crucea grea a preoției. "Pentru răspunderile și judecata de apoi la care noi, preoții, vom da socoteală de tot ce se întâmplă în comunitatea în care am fost rânduiți, n-am avut de gând să iau această cruce, căci e una greu de dus. Pentru fiecare suflet primit spre păstorire va trebui să dăm socoteală dacă ne-am făcut datoria așa cum trebuie, dacă am reușit să împlinim cuvântul lui Dumnezeu și dacă am reușit să-i ducem pe calea rânduită de Domnul, cea a credinței, a iubirii lui Hristos, a credinței strămoșești, ortodoxe. E greu, în zilele de azi, să fii păstor între oameni, unul bun, să ții rânduiala lui Dumnezeu, să poți să spui la Judecată: «Toată oastea, toată turma pe care mi-ai rânduit-o, Doamne, iat-o aici, în fața Ta, călăuzită spre rai!»".
Părintele poartă pe umeri o trăistuță de lână, un fel de semn distinctiv al preoților din Ardeal sau, cel puțin, al celor din Protopopiatul Mediaș, cu care am ocazia să mă întâlnesc mai des. Mi-s tare dragi preoții aceștia cu trăistuțele lor țesute! Scoate patrafirul și și-l așază cu smerenie la gât, poate pentru a da un aer de solemnitate cuvintelor sfinției-sale. Apoi, Biblia. O ține permanent pe genunchi și-o atinge, din când în când, cu palma. Pare că dintr-acolo-i vine o putere nevăzută, numai bună de risipit emoția pe care și-o recunoscuse de la început. Îl întreb cum de s-a decis să devină preot. "Nu știu să vă spun! Decizia de a deveni preot a fost de pe o zi pe alta". Făcuse facultatea de teologie, apoi pe cea de geografie-turism, iar la bază are liceul de silvicultură. "Mă visam om al pădurii, dar, văzând după Revoluție ce se întâmplă în pădurile noastre, jaful acesta și batjocura ce se desfășoară sub ochii noștri, am știut că nu pot fi părtaș la așa ceva. Atunci am zis: «Doamne, fie voia Ta!»", spune părintele.
Timp de opt ani de zile, a tot țesut drumuri între țară și Occident. Lucra și 10-12 ore pe zi, s-a îmbolnăvit de câteva ori, dar a trebuit să meargă înainte. "Am fost mult plecat în lumea largă, am vrut să descopăr filoanele de aur ale vestului, dar m-am înșelat. Occidentalii sunt oamenii banilor, nu au mamă, nu au tată. Dacă nu mai ești bun de lucru, te dau deoparte. Pentru mine, a fost o experiență nefastă. După o muncă istovitoare, m-am ales cu o brumă de bani. Dar uitam de cele duhovnicești, căci seara, ostenit, nu mai ai timp sau chef sau putere să vezi de tine, de sufletul tău. Intri într-un iureș care, dacă n-ai rădăcinile bine înfipte în credință, te poate face să te pierzi. Te duci cu valul Occidentului, și greu reușești să-ți mai revii. Vedem ce se întâmplă cu familiile celor care pleacă, cu tinerii, copiii lăsați singuri, familiile dezbinate. E o răceală pe care o simți până în măduva oaselor. Dacă aș fi rămas acasă, poate lucrurile ar fi fost altfel. Materialicește, și aici te poți realiza. Dacă ești un om cu scaun la cap, chibzuit și cu dragoste de muncă, se poate trăi decent și în România".
Asemenea primilor creștini
Și, totuși, nu răceala Occidentului i-a adus părintelui Inocențiu decizia de a se dedica preoției. S-a întâmplat ca, în anul 2000, să plece în Serbia, alături de PS Daniil Stoenescu, episcopul românilor din Vârșeț, Iugoslavia. "A fost o experiență profundă, plină de încercări și realizări, momente care s-au așezat, fără să știu, la temelia hotărârii mele ulterioare de a deveni preot. A fost ceva înălțător, dar și constructiv pentru tot ceea ce a urmat în viața mea.
Când a fost numit episcop al românilor din Serbia, PS Daniil avea nevoie de un șofer și un om de încredere, de ajutor. Ne cunoșteam de mai mult timp, fiindu-mi duhovnic și sfătuitor încă din tinerețe. M-a chemat pentru o lună de zile, apoi luna s-a făcut an și au trecut cu totul zece ani, cât i-am rămas alături. E un om al lui Dumnezeu, de la care am învățat foarte multe lucruri, mai ales duhovnicești, dar și legate de viața de zi cu zi. Am petrecut momente frumoase, de încercare, de clădire, efectiv. Ne-am dus în Serbia ca și în vremurile de început, căci comunitatea românilor de acolo nu avea dreptul la biserică, nu avea dreptul la școală în limba română, am fost asemeni primilor creștini, încercând să facem cunoscut cuvântul și legea lui Dumnezeu în grai românesc, în grai strămoșesc. Am reușit (și cu ajutorul vrednicului părinte Boian Alexandrovici, care atunci era la Malainița, acum e la Negotin), să ridicăm prima bisericuță pe meleagurile sale natale, chiar în grădina moștenită de la bunicii săi. A fost prima biserică ortodoxă pravoslavnică, cum spun ei, din Valea Timocului, după 200 de ani. Dar timpul aparține lui Dumnezeu și doar Dumnezeu rânduiește, la momentul potrivit, fiecăruia, rolul pe care-l are de îndeplinit în decursul vieții. A fost frumos, am dobândit experiență, atât ca pastorație, cât și ca viețuire alături de românii pribegiți în decursul istoriei. Îmi amintesc momentul în care am coborât din mașină într-un sătuc de lângă Vârșeț. Era sărbătoare și mergeam să slujim Sf. Liturghie. Iar românii care ne așteptau i-au spus Prea Sfințitului Daniil: «Părinte, v-am așteptat ca pe un soare!». Au îngenuncheat și pe mine asta m-a mișcat până la lacrimi, văzând dragostea lor pentru neam, pentru țară și pentru limba română. Sunt 115 sate românești în Valea Timocului, 28 de parohii în Banatul Sârbesc, păstorite de PS Daniil, cu ajutorul căruia s-a pus în mișcare roata aceasta duhovnicească pe acele meleaguri. Asemeni sfinției-sale, încerc și eu, aici, la Ațel, unde m-a rânduit Dumnezeu, să mișc această comunitate, pe care am găsit-o într-o stare de oarecare lâncezire, de adormire, din cauza vicisitudinilor timpurilor pe care le trăim".
- Dar cum ați ajuns să-l cunoașteți pe părintele Daniil?
- Duhul Părintelui Arsenie ne-a chemat, zic eu, după moartea sa. L-am cunoscut pe părintele Daniil la parastasul părintelui Arsenie Boca. Am stat de vorbă, ne-a legat un fir nevăzut. Apoi, ne-am tot auzit când aveam nevoie, când aveam probleme. Am primit sfaturi de temelie pentru viața mea și pentru ceea ce sunt azi. În adolescență, le ajutam pe doamnele de la Catedrala din Mediaș la cele trebuincioase. Auzeam, vrând, nevrând, istorioare ale celor care mergeau des la Părintele Arsenie și primeau sfat pentru ei, pentru viața și familia lor. A fost un vis de a ajunge să cunosc locurile în care a trăit Părintele Arsenie. Și, cu toate că făcusem liceul la Deva și fusesem la Hațeg și în satele din apropiere, cu toate că auzisem de Părintele Arsenie, nu ajunsesem niciodată la Prislop. Asta mi-a fost rânduit abia după 1989, după moartea Părintelui. Așa rânduiește Dumnezeu câteodată drumul fiecăruia dintre noi, dacă suntem atenți și luăm aminte la ceea ce se întâmplă.
În loc de încheiere, părintele Cândea îmi spune că întâmplător nu e nici că stăm de vorbă în prima zi din postul Crăciunului. "Aș vrea să spun cititorilor dumneavoastră așa: ceea ce ar trebui noi să facem în această perioadă e să întețim rugăciunea, să fim mai buni, mai iubitori, mai doritori de a face binele pentru aproapele nostru și pentru cei care vedem că se luptă cu neputințele și cu toate fărădelegile lumii acesteia. Trebuie să ne străduim să cercetăm Scripturile, viețile sfinților, Patericul, pentru a vedea modul de viețuire a părinților noștri duhovnicești, a sfinților și a înaintașilor noștri, să-i luăm ca model și reper în deslușirea vieții noastre actuale. Este greu, dar nu imposibil, în zilele noastre, să ții post. Vă spun pe propria răspundere că, în momentul în care ții post, ești mult mai limpede la minte și mult mai încrezător. Vezi altfel lucrurile, gândești altfel și iei hotărâri mai ferme".