Nicăieri, pe teritoriul județului Hunedoara, credințele străvechi în făpturi "de pe ceea lume" nu sunt mai vii ca în Platoul Luncanilor, locul de trecere spre cetățile dacice din Munții Orăștiei. Doar aici, într-o neobișnuită armonie, trăiesc alături două lumi: cea pământeană, a oamenilor locului, și o alta, nepământeană, a unor ființe imateriale. Prezente dintotdeauna în viața lor, oamenii le respectau pe fiecare în parte, știind să se ferească de ele, atunci când deveneau răzbunătoare și rele. Priculicii, ursitoarele, ciuma, "alea frumoase", strigoanele... Civilizația contemporană le-a întrerupt oamenilor de azi dialogul cu făpturile nevăzute ale văzduhului, deși semnele ce vin și acum de nu se știe unde le marchează dramatic, uneori, existența. Singuri bătrânii își mai amintesc credințele de altădată așa cum erau. Și povestesc cu ochi strălucitori întâmplări trăite de ei sau de alții, prezente în memoria colectivă a satului.
Când se-ncepe moarte multă
Pe vremuri, comuna Boșorod era una dintre cele mai bogate din județul Hunedoara. Oameni gospodari, boșorodenii au știut să fructifice șansa unor pământuri sănătoase și cea a unor locuri de muncă bine plătite la fostul Combinat Siderurgic "Victoria" din Călan, oraș aflat la doar 9 kilometri de centrul de comună. Tot atunci, un primar vrednic, Ieronim Grecu, a făcut ca toate ulițele satului să fie asfaltate, ușurând astfel traiul sătenilor din Boșorod. Și, într-o oarecare măsură, chiar și pe cel al localnicilor din celelalte sate ale comunei, risipite pe niște dealuri dulci, împădurite pe alocuri, spre crestele cărora drumurile urcă ușor, ca într-o poveste. Dincolo de ele, se-ntinde tărâmul Munților Orăștiei, cu legendele și comorile dacice, ce mai ascund și astăzi mistere de neatins...
Pe nana Eleonora am găsit-o în grădina casei sale din Boșorod, curățind niște păpușoi. Acceptă bucuroasă să stea de vorbă la umbra unui nuc bătrân. O întreb de cămeșa ciumii, despre "alea frumoase"... "Apăi, mai demult, oamenii nu știau de doctori, de medicamente. Știau d-estea, bătrânești. Mureau găini, vite, o fost d-or murit și oameni. Mureau și câte doi-trei în casă. O fost o casă une-o rămas unu sângur din șepte, tăți or murit... Ș-atunci, când vedeau că se-ncepe moarte multă printre oameni sau animale, făceu cămeșa ciumii. O făceu nouă femei văduve, într-o sângură sară, până noaptea pă la doișpe, când trăbuia să fie deja dusă în hotar. Și după ce-o făceu, să ducea boala, nu să mai întindea. Așa era atunci, numa așe făceu, cu buruieni, cu flori, cu ce le venea în minte. La Sânziene, mereau dimineața și adunau flori, și când se betegea cineva, om ori vită, mai afumau și cu flori d-alea. Zăceau că să vindecă și trece. Că-și lasă Dumnezeu mâna în ziua aceea în tăte florile, în tăte lucrurile ce să fac atunci. Și zâceau că mulți le-or văzut pe "alea frumoase" și tăt povesteau de ele. Pă un copil l-or mânat sara părinții în alt sat. Și trăbuia să treacă pă un deluț, printr-o pădure. Și când o ajuns în vârf la dealul ăla, s-o făcut o grămadă de fete d-astea frumoase, toate-n alb. El n-o mai văzut altceva, numai pă elea. Așa erau de-nalte, de el o trecut pă sub ele. Și, dintr-o dată, l-o luat așe o slăbiciune, de n-o mai știut de el. Și-o pierdut mințile. Și atunci ele l-or luat și l-or dus până la poartă la omu ăla unde trăbuia să meargă. Și acolo s-o trezit și-o vrut să plece înapoi, acasă, după ce i-o povestit la omu cela ce-o pățit, da nu l-o lăsat până la ziuă, i-o fost frică să-l mai lase. Și tata meu o pățat cu estea... Era căldură mare și trăbuia să merem la fân. Și o zâs să merem de sara la locu ăla, ca să putem lucra de cu noapte. Da tata o fost în altă parte în zâua aia, era duminică, și o zâs că ne-ntâlnim sara în drum, pe-o vale, să nu mai vină acasă după noi. O zâs că ne așteaptă lângă niște sălcii. Și el o ajuns mai fuga, noi nu eram venite. O tăt așteptat și, dacă o văzut că nu venim, o plecat pe drum, așe, mai încet, ca să-l ajungem din urmă. Și când o ajuns la un loc unde erau niște cleanțuri, niște stânci, o auzit cum tăia cineva la lemne. Și tata s-o gândit cine-o fi, de taie lemne în puterea nopții. O strâgat: "Mă! Fir-ai a lu ăl rău, ce tai noaptea la lemne acum, duminica? N-ai vreme mâine?". Atunci n-o mai tăiat, nu s-o mai auzit. Mai mere cinci, șase pași și se pomene cu un câine mare, cât un cal, cu niște ochi roșii și strălucitori, care o vrut să țâpe pă el. Tata tăt dădea cu coasa să să apere, da când era înainte, când napoia lui, de nu mai știa cât de iute să tăt muta câinele. Și o luptat mult cu el pă drum. Pân la o vreme, când să treacă o apă, tata și-o adus aminte să să roage lui Dumnezeu și, când se ruga, atâta o auzit niște zbierete, niște văicăreli de urâte, și-o fugit câinele ăla tăt urlând. Și ne povesti când venirăm. Tăt tremura și o zâs că ăla o fost satana și că, dacă tăcea, nu avea treabă cu el. Da pentru că o strâgat după el, așe o pățit de rău. Zâce că, dacă auzi ceva noaptea, să taci, să nu zâci nimic, că nu-i bine. Și eu le-am auzit pe ălea frumoase! Cântau așe, un fel de cântece, nu-nțelegeam ce zâc, că erau sus, cumva, departe, da s-auzea muzica, tăt felul de cântări... Știam că atunci când s-aud, trăbuie să te pui cu fața-n jos și să nu miști, că altfel puteai să dai de rele... Așe o fost! Mai demult era și lumea mai cu credință, de-aia erau atâtea. Acum, ăi bătrâni mor, iar ăi tineri nu mai țân minte..."
"Alea frumoase"
Nu umblu singură pe ulițele întâmplărilor magice de odinioară. Mă călăuzește Mariana Marian, o adevărată enciclopedie a tradițiilor magice din zona Luncanilor. Le-a auzit ea însăși de la bunicii săi, Saveta și Toma Visa, pe care, încă de copil, i-a iscodit despre toate câte alcătuiau lumea veche a acestor locuri. Ajungem într-un alt sat, Bobaia, sat cu case frumoase, risipite pe coaste de dealuri. La ceas de amiază ajungem la Fântâna cu leacuri, Fântâna lu "alea frumoase". O cruce de lemn, bătută de ploi și vremuri, însemnează azi locul aflat odinioară la mare cinste. Pământul umed de la rădăcina a doi arini, nu mai lat de două palme, e tot ce-a mai rămas din fântâna fermecată. Puțin mai sus, pe coasta dealului, o familie a făcut clacă pentru a aduna fânul. Glumele li se aud până departe și, după cum se vede, au spor la lucru. Mai în jos de izvor, la umbra unui copac, o femeie bătrână stă la odihnă, cu grebla alături. Intrăm în vorbă. O întreb de fântână, dacă-i adevărat că a fost multora de leac... "Vai de mine, scumpa mea! Ce de lume venea! Din tăte părțile, da de unde nu venea? Au, Doamne! O fi fost de leac, dară, de tăt veneau atâția oameni, cu damigene în spate. Și io am fost. Ni s-o betegit un porc și l-am spălat cu apă de acolo și s-o vindecat. Apăi, ca din apa ceea, că de la Dumnezeu, io nu pot ști, da s-o vindecat. Puneam acolo, în loc, o bucată de pâine, o lingură de lemn și un bănuț. Copiii veneau și o râneau ca să găsească banii. Acuma s-o prăpădit, n-o mai grijește nime... Bărbatu meu, Dumnezeu să-l odihnească!, o pus acolo o cruce. Ăi mai bătrâni o răneau ca să steie curată. Am mai zâs și-acum cătă ăi tineri s-o curețe, da cin mă bagă-n samă?..."
"Să nu te lași de ce-o fost, de când o fost!"
Ne duce firul poveștii în pragul altei case, la nana Ioana, o femeie de 80 de ani, dar cu mintea încă ageră. "Da, și io le-am auzit pe «alea frumoase» odată! Ie, ie! Veneam de la vaci, de pe Valea Purcăretii, de pe Merișor, și mai eram cu trei-patru inși. Eram tineri și nu știam prea multe. Și ne pomenirăm că un cocoș cânta. Era sară, trecute, noaptea cumva. N-am zâs nimic. Mai merem și aud un copil mic plângând. Doamne, Doamne, ce să fi fost? Atunci zâc către oamenii ceia: "Măi, ce-i oare? Adineauri cânta un cocoș, acum plânge un copil...". Îmi tăt făceau sămn să tac, nu zâceau nimic. Ce să știu io să tac? Mai trecu o țâră, iar s-auzi cocoșu. Și iar plânsu copilului. Io tăt întrebam. Ei tăt făceau cu deștu să tac. Așe am petrecut drumul, cu morozenii d-alea, făcute de "alea frumoase". Le-am tăt auzât până am ajuns în capu satului. Atunci io i-am întrebat încă o dată ce-o fost. Și-mi zâseră că fură "alea frumoase" și d-aia nu fu voie să vorbească, pân s-auziră ele. Umblau numa noaptea și dimineața devreme, până nu să lumina de zâuă. Am văzut și coame de cai încâlcite de ele. Da nu le poți pieptăna, tra să-i lași așe! Și tata meu o pățât urât cu ele. Într-o dimineață, o vrut să meargă la veceu, în fundu curții, așe, mai într-un colț, lângă gard. Și-o nimerit de i-or ieșit în cale "alea frumoase" și l-or pălit într-o lature, nu știu cum, că de-l pălea în față, gata era. Da l-or pălit într-o lature și pă urmă în cârcă. Și-o rămas tata-ntr-un loc, înlemnit, așe, numa de-abia vorbea. Așe l-o găsit mama. De nu-l găsea atunci, era gata. L-o adus în casă și or adus-o pă nana lu Culiță, ce știa să descânte. I-o descântat și abia o scăpat bietu tata! Așe-s alea... Apă de la fântâna lor îi bună de fie ce. Or venit oameni de pa câte sate, muieri, oameni, să să vindece... Așe o fost odată! Nu e bine să te lași de-un lucru pe care-l făcea tot satul, din moși-strămoși. Tătă lumea făcea nedeie în sat. Și o fost o familie care de la o vreme s-o lăsat și n-o mai țânut nedeia. S-apoi or văzut că tăt li se-ntâmplă rele-n casă, mor oameni, mor vite... S-or tăt gândit ce să fie cu năcazul ăsta, de nu s-o mai întâmplat așe până atunci. Și s-or dus la o babă descântătoare și ea le-o spus: "Dragii mei, ați avut o petrecanie pe care-o făceați în tăt anul. Cu tineri, cu bătrâni, cu mâncare, cu băutură, cu ce aveați. Și acolo mânca și bogat, și sărac, tăți, da n-ați mai făcut-o. De-acolo vi se trag tăte! Că n-ați țânut petrecania, cum o fost lăsat din bătrâni. Dacă vreți să faceți iar, atunci o să fie bine. Că estea or fost de când or fost și voi v-ați lăsat de ele!"
"Tăt timpurile de-atuncea vin..."
Se lasă încet înserarea peste Platoul Luncanilor și, odată cu ea, primele adieri răcoroase ale toamnei. Ajungem la nana Maria, una dintre femeile în a cărei casă a fost făcută, prin 1960-1962, ultima cămeșă a ciumii din zonă. O găsim în holda din spatele casei, adunând paiele de grâu rămase după seceriș. A lăsat-o parcă vremea-n urmă, căci n-arată vârsta pe care spune că o are. E rumenă-n obraji și nu se supără c-am întrerupt-o din lucru. Se bucură ca un copil că mai e cineva care o-ntreabă de cămeșa ciumii. "Nouă femei văduve începeau lucrarea. Întâi torc firul, dup-aceea îl înălbesc, îl ord (îl urzesc - n. red.), îl năvălesc, îl țes și dup-aia înălbesc țesătura, o încheie și fac cămeșă. Asta într-o sângură zi. Pân la doișpe noaptea, tra să fie tăt gata, să ducă cămeșa în hotar. Când îi gata făcută cămeșa, bagă pe ea niște paie, niște fân, și o pun pe un băț legat în cruce, așe, ca o formă de om. Bățul era o ultoaie, cel mai tânăr și mai fain pom din grădina casei unde se adunau femeile să facă cămeșa. Cu bățu ăla plecau din casă, cu fluier și cu chiote, cu alai. Mereau oameni mulți, și femei, și bărbați, și copii, să-l pună intra hotărale la două sate, c-așa trăbuia. Și cântau un cântec să plece ciuma ceea de pe la oameni, de pe la vite, pă unde era. Zăceau așe: «Ciumă ce cutreieri sate/ Cu moartea pe apucate,/ Ciumă ce iei viețile/ și întuneci soarele,/ Ț-aducem cămeșe-n dar/ Să te-ntorci de la hotar./ Ia-ți, Ciumă, cămeșa ție/ și du boala pă pustie!/ Cămeșa o făcui eu/ Cu lucru lui Dumnezeu./ Descântecul ți-l spun eu,/ Da leac să deie Dumnezeu!/ Noi descântăm cu tărie/ Să pleci de-aici pă vecie!/ Du-te-n piatra munților,/ în copita ciutelor!/ Une cocoșii nu cântă/ și glas de om nu descântă./ Și îți fă acolo casă,/ și îți pune-acolo masă!/ Vântule, vântule,/ Care lejeni frunzele/ și miști ierburi pe pământ,/ Adu leacu mai curând!/ Satu rămână curat,/ Și de Domnul luminat!/ De viață s-avem folos/ în cuvântu lui Hristos!».
Și pentru "alea frumoase" se făcea cămeșa asta, ca să stea departe, să nu intre în aretu nost, să nu vină la vite, la găini... Că ciuma asta nu era numa o boală, ci era ceva ce însemna tăte relele ce puteau veni asupra oamenilor și asupra caselor lor. Chiar și "alea frumoase". Erau oameni care le auzeau. Nu tătă lumea le auzea. Numa ăia care erau fără noroc, de aveau duh necurat. Și ăia să și îmbolnăveau când le auzeau. Puteau fi cinci, șase persoane la un loc, zece să fi fost, și poate numa una auzea. Și numa cu apă din Fântâna lu "alea frumoase" să putea vindeca. Să spăla cu apă de-aceea, poate și bea din ea, și imediat să cunoștea. Să zicea că acolo merg "alea frumoase" și să spăla, de-aia zâcea că-i fântâna lor. Da-i mai zâce și Fântâna cu leacuri. Să duceau tot femei văduve și aduceau apă de acolo, în zi de post, cu o bucată de pâine, o lingură de lemn și, nu-s chiar sigură, da-mi pare că duceau și sare. Și le aruncau acolo și luau apă și să cunoștea la ai bolnavi. Amu, tătă lumea s-o civilizat, nu mai crede nime în lucruri d-astea. Zâce că-s porcării, da uite că-s adevărate. Acum câțiva ani, niște oameni or săpat mai în jos un pic de fântână și s-o tras izvoru-n jos, da n-o fost bine. Că aia-i Fântâna lu "alea frumoase" și nu trăbuia să umble nimeni la ea. N-a fost săpată niciodată, o fost numa un buldoc de apă, o țâră. Să știa că-i Fântâna lu "alea frumoase". Ăia de săpară ni-s neamuri și tăt năcazuri au de-atunci... și alții... Să zâcea că ăi bătrâni le-or văzut acolo dansând pe "alea frumoase" și dup-aia or știut că-i fântâna lor... și multe să cunoșteau din lucrările astea. Acum, nu mai știe nime, știu de doctori și medicamente, care-s cu bani. Da, vezi, noi știam să facem d-elea fără bani. Ele nu or dispărut, numa lumea le-o pierdut! Tăt s-arată, după lucrările astea băbești, cum o fost odată! Dar lumea nu mai este cum o fost atunci. O s-ajungem iară la lucrurile alea, că bănuții să cam gată, nu s-ajung pe medicamente, cât îs de scumpe, s-or să pornească iară alea, că-s mai bune. N-o mai fi ca atuncea, da văd că timpurile tăt alea d-atuncea vin, văd că iar ne-ntoarcem de unde-am plecat. Io, după cât văd, așa este! Dumnezeu știe, numa El!..."