Întâmplările pe care vreau să vi le povestesc s-au petrecut în timpul Primului Război Mondial și au fost trăite cu adevărat. Eroii povestirii au fost un dezertor și un câine. Dezertorul - un român fugit din armata austro-ungară, împreună cu alți șase camarazi, pentru a lupta alături de frații români de peste munți - și câinele, un dulău de stână, întâlnit de bietul fugar pe drum. Alergau amândoi spre mai bine, omul, ferindu-se de grăniceri, câinele, căutându-și un nou stăpân. Dezertorul se furișa să ajungă cât mai curând peste munte, neștiind că în urmă, unul dintre cei șase camarazi, Văsălie, fusese prins și spânzurat chiar pe granița românească, nici că în satul său din Mărginimea Sibiului, buna sa mamă era bătută de moarte ca să spună unde-i este feciorul.
Pentru calitățile de orientare demonstrate la trecerea munților, soldatul a fost înrolat în armata română ca cercetaș, trimis în patrulare, ca iscoadă, până aproape de liniile inamice. În acest răstimp, el a fost nedespărțit de Burcuș, câinele pribeag care îl urma pretutindeni, participând chiar și la instrucția plutonului.
La plecarea în misiune, comanda soldatului era scurtă: "Hai, Burcuș". Soldatul înainte și, la o distanță, adulmecând terenul și văzduhul, Burcuș. Într-o altă misiune, mergând ca de obicei, soldatul înainte, cu binoclul de gât și arma încărcată, iar Burcuș la distanță, în urmă, adulmecând -, un fâlfâit deasupra capului anunță dintr-odată o explozie. Soldatul s-a trântit la pământ și un val de țărână l-a acoperit. Când și-a revenit, Burcuș săpa cu labele lui puternice în pământul afânat, ca să-și salveze stăpânul. După luptele de la Mărășești, soldatul a fost decorat cu "Virtutea Militară" și "Ferdinand cu spade".
La puțin timp, tifosul și-a făcut apariția și în rândurile companiei din care făcea parte soldatul. Tifosul era al doilea inamic pe care trupele române erau nevoite să-l înfrunte. Tânărul s-a îmbolnăvit și a fost transportat cu ambulanța cu cai la un spital, de fapt un cort-spital din spatele frontului, în care agonizau șiruri întregi de soldați. Bineînțeles că Burcuș l-a urmat și a stat la ușa cortului până ce într-una din furgonetele cu morți a fost aruncat și stăpânul lui. Câinele s-a luat după căruța ce mergea spre groapa cu var, dar nu urla, așa cum își plâng câinii stăpânii, ci mergea liniștit. Când căruța s-a oprit și sanitarii s-au apucat de treabă, unul a spus: "Măi, câinele ăsta nu urlă, stăpânu-său o fi viu!". Într-adevăr, soldatul gemea și a fost pus înapoi, în căruța ce se întorcea spre spital, cu un om în ea și-n spate cu un câine. După zile de suferință, soldatul s-a ridicat în capul oaselor și l-a văzut pe Burcuș stând de pază răbdător și credincios, așteptându-l la intrarea în cortul-spital. Lăsat la vatră, soldatul l-a luat cu el pe Burcuș în trenul ce-i ducea spre viața nouă instaurată în România cea Mare, după victorie.
Uneori, soldatul își mângâia câinele, spunând: "Ehei, Burcuș, Burcuș, a trecut răul, e pace, e bine". Atunci Burcuș își așeza capul pe genunchiul stăpânului și suspina ca în tranșee, când moartea șuiera pe la urechile lui...
De fiecare dată, când se apropie 1 decembrie, gândul mă duce la jertfele cerute de Marea Unire, dar mă duce și la acel soldat și la câinele său, Burcuș, eroul patruped al Primului Război Mondial.
Aceste amintiri, aureolate de trecerea anilor, mi-au fost povestite chiar de stăpânul curajosului și devotatului câine, care a fost tatăl meu.
SILVIA P. - București