Câinele soldatului

Cititor Formula AS
- Amintiri din pragul Marii Uniri de la 1 Decembrie -

Întâmplările pe care vreau să vi le povestesc s-au petrecut în timpul Primului Război Mon­dial și au fost trăite cu adevărat. Eroii povestirii au fost un dezertor și un câine. Dezertorul - un român fu­git din ar­ma­ta aus­tro-ungară, împreună cu alți șa­se ca­ma­razi, pen­tru a lupta alături de fra­ții români de peste munți - și câi­nele, un dulău de stână, în­­tâl­nit de bietul fugar pe drum. Aler­gau amân­doi spre mai bine, omul, ferindu-se de gră­ni­ceri, câinele, cău­tân­du-și un nou stăpân. De­zertorul se furișa să ajun­gă cât mai curând peste mun­te, neștiind că în urmă, unul dintre cei șase ca­ma­razi, Văsălie, fusese prins și spân­zurat chiar pe gra­nița românească, nici că în satul său din Mărginimea Sibiului, buna sa mamă era bătută de moarte ca să spună unde-i este fe­cio­rul.
Pentru calitățile de orientare demonstrate la tre­ce­rea munților, soldatul a fost înrolat în armata ro­mâ­nă ca cercetaș, trimis în patrulare, ca iscoadă, până aproape de liniile inamice. În acest răstimp, el a fost nedespărțit de Burcuș, câinele pribeag care îl ur­­ma pretutindeni, par­ti­cipând chiar și la instrucția plu­to­nului.
La plecarea în misiune, comanda solda­tului era scur­tă: "Hai, Burcuș". Soldatul îna­inte și, la o dis­tan­­ță, adulmecând terenul și văz­duhul, Burcuș. Într-o altă misiune, mer­gând ca de obicei, soldatul îna­­inte, cu binoclul de gât și arma încărcată, iar Bur­cuș la distanță, în urmă, adulmecând -, un fâlfâit dea­su­pra ca­pului anun­ță dintr-odată o explozie. Sol­da­tul s-a trân­tit la pământ și un val de țărână l-a aco­pe­rit. Când și-a revenit, Burcuș săpa cu labele lui pu­­ternice în pământul afânat, ca să-și salveze stă­pâ­nul. După luptele de la Mărășești, soldatul a fost de­corat cu "Vir­tu­tea Militară" și "Ferdi­nand cu spa­de".
La puțin timp, tifosul și-a făcut apariția și în rân­durile companiei din care făcea parte soldatul. Tifosul era al doilea inamic pe care tru­pele române erau nevoite să-l înfrunte. Tâ­nărul s-a îmbolnăvit și a fost trans­por­tat cu ambu­lanța cu cai la un spital, de fapt un cort-spital din spatele frontului, în care ago­nizau și­ruri întregi de soldați. Bineînțeles că Bur­cuș l-a urmat și a stat la ușa cortului până ce în­tr-una din fur­go­netele cu morți a fost aruncat și stă­pâ­nul lui. Câinele s-a luat după căruța ce mergea spre groapa cu var, dar nu urla, așa cum își plâng câinii stăpânii, ci mergea liniștit. Când căruța s-a oprit și sa­nitarii s-au apucat de trea­bă, unul a spus: "Măi, câi­nele ăsta nu urlă, stă­pânu-său o fi viu!". Într-ade­văr, sol­da­tul ge­mea și a fost pus înapoi, în căruța ce se în­torcea spre spital, cu un om în ea și-n spate cu un câine. După zile de su­fe­rință, soldatul s-a ridicat în ca­pul oaselor și l-a văzut pe Burcuș stând de pază răb­dător și credincios, aștep­tân­du-l la in­tra­rea în cor­tul-spital. Lăsat la vatră, soldatul l-a luat cu el pe Bur­cuș în trenul ce-i ducea spre viața no­uă ins­tau­rată în România cea Mare, după vic­to­rie.
Uneori, soldatul își mângâia câinele, spu­nând: "Ehei, Burcuș, Burcuș, a trecut răul, e pace, e bine". Atunci Burcuș își așeza capul pe genunchiul stă­pâ­nului și suspina ca în tranșee, când moartea șuiera pe la urechile lui...
De fiecare dată, când se apropie 1 de­­cem­brie, gândul mă duce la jertfele cerute de Ma­rea Unire, dar mă duce și la acel soldat și la câi­nele său, Burcuș, eroul patruped al Pri­mu­lui Război Mon­di­al.
Aceste amintiri, aureolate de trecerea ani­lor, mi-au fost povestite chiar de stăpânul cu­ra­josului și de­vo­ta­tului câine, care a fost tatăl meu.

SILVIA P. - București