Preoţii satelor româneşti - Pr. IOAN ONUŢ MIRIŞAN din Burzoneşti-Lazuri (jud. Alba): "Hristos ne pregăteşte ceva!"

Cândva, în apele barajului de la Mi­ho­ieşti-Câmpeni, judeţul Alba, se oglin­deau doar munţii din jur, cu pădurile ce-şi schimbau culoarea, odată cu anotimpul.

Când mai adânc, când mai sec, după cum dădea Dumnezeu ploaia peste Apuseni, lacul format acolo părea necesara clipă de linişte şi de recu­legere, înainte de a urca povârni­şurile aspre ale munţilor. Şi ca această linişte să aibă o mai sta­tornică mărturie, lângă baraj, pe o coastă mai lină, s-a ridicat o biserică. Una mai altfel decât toate celelalte din Ţara Moţilor, prin stilul arhitec­tonic, prin dotări şi, mai ales, prin timpul scurt în care a fost construită: un singur an. Neoficial, cum­va, aşa i se şi spune: biserica dintr-un an, şi are hra­mul "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena". Se află în Parohia Ortodoxă Burzoneşti-Lazuri, ju­deţul Alba.
Uneori, oamenii se identifică într-atât cu ceva anume din ceea ce fac, încât povestea lor de viaţă dispare îndărătul acelui gest sau lucru ce devine una cu ei. Şi gestul acela, lucrul sau cuvântul, ră­mân definitorii pentru cel ce s-a zidit pe sine într-însele. Cred că asta se întâmplă şi cu părin­te­le Ioan Onuţ Mirişan, ctitorul bisericuţei "dintr-un an".
E în pragul pensionării părintele Mirişan, dar îşi doreşte tare mult ca, înainte de asta, de hramul din luna mai a anului viitor, să sfinţească din nou biserica, la finalizarea picturii interioare. Refuză cu modestie să vorbească despre sine. "Eu nu sunt important, n-aveţi ce scrie despre mine", îmi spune. Nu-l puteam contrazice, căci nu ştiam nimic despre dânsul, când am intrat în biserică. Dar povestea curge de la sine, mângâiată uşor de lumina ce intră prin toate ferestrele. Uneori, se întoarce în copilărie, alteori în liturghii oficiate, în timp, prin alte părţi.

În opinci, cu paie pe talpă

E originar din Maramureş părintele şi-şi amin­teşte perfect cum, încă de foarte mic, dumi­nică de duminică, era dus la biserică de tatăl său, cân­tăreţ în strană. "Mama mă încălţa cu opinci şi-mi punea paie pe talpă, să nu-mi fie frig. Cât dura utrenia şi liturghia, apoi parastasele, nu mă miş­cam de lângă tata. Eram învârtit în zadia neagră cu ciucuri, a bunicii, să nu-mi fie frig la spate. Iar la sfârşitul Liturghiei, părintele Avram îmi dădea două bucăţi de zahăr cubic, rar pe vremea aceea, un dar ce mă făcea să simt cât de im­portantă era prezenţa mea acolo. Asta şi pentru că, pe vremea aceea, noi mâncam pâine de mălai, iar pâine albă, doar la Paşti şi la Crăciun", îşi aminteşte părintele.
Drumul spre preoţie a venit firesc, dar avea să fie presărat cu greutăţi de tot felul. "La seminar, primul an şi jumătate a fost mai greu, apoi, după ce am descoperit biblioteca şi am început să mă obişnuiesc cu cartea, totul a venit de la sine. Îmi amintesc cu drag de profesorii pe care i-am avut, care ne-au învăţat, întâi de toate, respectul pen­tru limba română şi care, prin conduita lor, prin respectul cu care ne tratau şi pe care ni-l inspirau ne-au ajutat să privim cu încredere în viitor". Era în primul an de facultate când tatăl său a murit. Împreună cu fratele mai mare, a trebuit să-şi ajute mama să realizeze normele de muncă la CAP, dar asta nu l-a împiedicat să intre la facultate şi să fie bursier toţi anii studenţiei.
Când s-a căsătorit, a ajuns preot în Apuseni, deşi nu-şi dorise asta iniţial. Şi, nu se ştie cum, dar a devenit extrem de legat de istoria moţilor, de viaţa grea a acestor oameni frumoşi, care-l înconjurau, duminică de duminică, în biserică. Ştie că e, cum însuşi spune, "vinitură", dar se simte de-al locului şi, înainte să fi ştiut, aş fi zis că-i moţ de pe-aici, de pe undeva, de pe te miri ce vârf singuratic de munte. A păstorit sufletele din câteva sate moţeşti şi bucu­rie mare a avut vă­zând, în fiecare dumi­nică, biserica plină.

Credinţa de piatră a moţilor

"Vedeţi dumnea­voastră, acolo unde n-am vrut să mă duc, acolo am ajuns, dar nu-mi pare rău. De când sunt preot, de câteva ori a fost va­cant postul din satul meu natal, Mânău, în Maramureş, dar n-am vrut să merg, deşi mama mă tot chema acasă. Când am venit prima dată în Apu­seni, era vară, cei mai mulţi oameni erau la munte, cu ani­malele, la mutătură. Au auzit, însă, că le vine preot nou şi măcar unul din fiecare casă a venit la prima mea slujbă, la Giurcuţa de Sus. Mi-era teamă că am să fiu singur în biserică, dar, când am ieşit să cădesc, n-am reuşit să ajung în spate, unde e locul femeilor, atât de multă lume era în biserică. Şi aşa a fost apoi în fiecare du­minică. Cred că, dacă ar fi trăit tata, n-ar fi putut să mă ajute atât de mult cât au făcut-o oamenii aceştia, cu tăria credinţei lor. Sunt oameni mun­citori şi de ispravă moţii şi, pe unde-am fost preot, nu m-au lăsat să cad. Orice era de făcut, mă sfătuiam cu consiliul parohial, iar ei îmi atrăgeau atenţia când nu fac bine, ca să nu mă lase să intru în gura lumii. Sigur, nu-i poţi mul­ţumi pe toţi şi nici eu, chiar dacă-s preot, să ştiţi că nu-s vreun sfânt. Sunt om ca toţi oamenii, şi eu mă lovesc de probleme, mai greşesc şi eu", po­vesteşte părintele.
În 21 de ani de preoţie, părintele Mirişan a păstorit aproximativ 2000 de suflete şi, o spune cu regret, a înmormântat 560 dintre acestea, că­rora li se adaugă cei plecaţi în străinătate.

Bisericuţa dintr-un an

La o vreme, a vrut să coboare mai la drum, cum se spune, să lase culmile munţilor, mai ales că-i crescuseră fetele şi trebuiau să meargă la şcoa­lă. N-a primit binecuvântare pentru asta, ci una mai înaltă: să construiască o biserică, unde doreşte. A găsit locul acesta, la sugestia naşului său de cununie, tot preot şi dânsul. Poate nu în­tâmplător, totuşi: la cumpăna celor două Arieşuri, cel Mare şi cel Mic, într-un loc numit de localnici "Drumul Lupilor". Poate cineva tre­buia să se pună, odată şi-odată, de-a curmezişul acestui drum, spre a-i mai împiedica cumva, mai ales pe lupii vremurilor moder­ne, să facă rău, într-un fel sau altul, moţilor. Şi ce sta­vilă mai sigură şi mai plină de pute­rea vremurilor în­toarse pe dos, decât un locaş de cult, un loc de rugăciune, deasupra apelor şi vitregiilor?
Gândului şi do­rinţei părintelui Mi­rişan i s-a alătu­rat familia Mocai, din Mihoieşti, că­reia îi aparţinea pă­mântul. Apoi, fa­milia Petricele, tatăl Ioan, cu fiii Costel şi Marius, care au ridicat, iniţial, o bisericuţă de lemn, într-o singură săptămână. "În 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului, am făcut prima slujbă aici, un maslu. La un moment dat, în geamul altarului a bătut naşa mea, preoteasa Câmpean din Abrud, spunându-ne nouă, preoţilor, să scoatem o masă în curte şi să slujim acolo, că sunt sute de oameni veniţi. Nu mi-a venit să cred când am ieşit şi am văzut! Dar asta m-a şi făcut să înţeleg rapid că nu vom putea sluji mult timp în biserica aceasta atât de mică. În Apuseni, bisericile sunt pline şi acesta e un lucru bun, faţă de alte zone, unde sunt biserici mari şi goale. Dar pentru asta, trebuie să fii aproape de oameni şi să-i înţelegi", spune părintele Mirişan.

"Toţi primarii de pe ape mi-au fost alături"

La început, şi-a dorit să ridice o biserică ma­ramureşeană, în întregime din lemn, cu un turn înalt, de 32 de metri, şi alte două mai mici, de doar 16 metri. Vroia să fie o bucăţică de la el de-acasă, din Maramureş, aici, în Ţara Moţilor. Dar n-a primit binecuvântare. "Lemnul lucrează, se strică, iar o biserică nu o faci pentru tine. Ai binecuvântare să faci o biserică de zid!", i s-a spus. S-a necăjit, dar a trebuit să se supună şi, pe măsură ce timpul trecea, a înţeles spusele ierar­hului şi i-a dat dreptate.
Lucrările la biserică au început în 1 mai 2009, cu o fundaţie de zid de 5m/1m adâncime. De con­strucţie s-au ocu­pat fraţii Ovidiu şi Marcel Oneţ, aju­taţi de cântăreţul bise­ri­cii, Viorel Buz­gar, Liviu Po­pa şi Re­mus Gli­gor, prim-epitro­pul bisericii. La 6 decembrie, ace­laşi an, bise­ri­ca era deja aco­perită, tencuită, avea ico­nostasul pus şi în­călzire în pardo­seală. Atunci a avut loc şi sfin­ţirea mică. "Mulţi m-au ajutat s-o fac, toţi pri­marii de pe ape mi-au fost alături, fie­care cu ce a putut. Biserica nu-i a mea, ci a moţilor. E bine când poţi să faci ceva, să laşi ceva în urmă, să rămâi cumva în amintirea oa­me­nilor. Doar pă­catele le luăm cu noi, în rest...".

"În virtutea credinţei în care m-am născut, îi iert pe cei ce m-au vândut"
(Horea)

Orice-mi spune, gândul i se întoarce la oa­meni, la moţii pe care-i îndrăgeşte atât de mult. Şi la români. Stăm de vorbă într-o încăpere mică, destinată, cred, discuţiilor duhovniceşti între eno­riaşi şi preot, feriţi de orice zgomot exterior. Poa­te de aceea, tot ceea ce-mi povesteşte seamănă cu o spovedanie pe care preotul acesta blajin o face în faţa propriei conştiinţe. Cu bucurie multă, căci e un om jovial şi sfătos. Adună-n vorbe calde fiecare amintire despre moţi, îmbrăţişând cu câte-o glumă fiece ezitare a jurnalistului, ce nu ştie a-şi ascunde uimirea.
"Fata tatii, păcatele toate le luăm cu noi, dar înainte poţi merge numai cu credinţă multă. Azi, în loc să luăm cele bune, mergem spre rele. Pe cine să acuzi? N-ai pe cine! Ne uităm nepăsători cum se distruge ţara: toată lumea ia, toată lumea cere. Ce putem face noi? Spune poetul Petru Şaitiş: "O, scump Ardeal! Ce soartă tristă/ Ţi-a rânduit Cel Sfânt să ai!/ Tu n-ai cerut nimic la nimeni,/ Dar toţi cer astăzi să le dai". La fel se întâmplă şi cu biserica ortodo­xă: suntem vinovaţi şi pentru ce n-am făcut. Orice cult religios este liber, dar în niciunul nu se loveşte ca în biserica ortodoxă. Toţi uită că la umbra bisericii s-au făcut cele mai mari lucruri din istoria poporului român. Biserica a fost cea care i-a mobilizat pe oameni şi, de multe ori, preoţii au luptat cot la cot cu ei, au murit lângă ei, în tranşee.
Mă gândesc cu jind în urmă: când văd tineri care se îndepărtează de Dumnezeu şi vorbesc împotriva Bisericii, eu nu-i con­damn. Dar mă întreb: dacă ar fi un război şi-ar trebui să se înroleze, ce-ar face? Pe vre­muri, se ducea tata cu feciorii la război şi poate nu se mai întor­ceau... Regele mergea în tranşee, îi îmbărbăta pe ostaşi să lupte pentru ţară, împroprietă­rindu-i pe toţi care se mai întorceau acasă sau pe urmaşii celor morţi. Şi s-a ţinut de cuvânt! Vedeţi prin ce-au trecut, ca să avem o ţară?
Acum, Hristos ne pregăteşte ceva, dar ce anume? Ceea ce ochiul omului nu a văzut şi urechea n-o auzit, la inima omului n-a ajuns. Hristos doreşte ca noi să trăim în pace, dar ne îndeamnă să ne uităm în urmă, să ne aducem aminte de înaintaşii noştri şi să le urmăm exem­plul! Horea şi Avram Iancu au luptat pentru moţi, pentru un crez, au lăsat totul şi au luptat fără ezitare. Ştiţi cum îşi încheie Ho­rea testamentul? «În virtutea credinţei în care m-am născut, îi iert pe cei ce m-au vân­dut, dar să nu uite că cel ce o dată mâna cu dracu' a dat, toată via­ţa pute a drac!». Ei au murit, ca noi să avem linişte şi pace. Dar noi, dacă facem acum ceva în memoria lor, suntem acuzaţi. Dacă spui ceva în biserică, mâine eşti acuzat, ţi se pune pumnul în gură. Numai credinţa nu ţi-o poate lua nimeni!".

"Ne-ar trebui cineva care să iubească ţara"

Pare să fi îndrăgit tare mult poezia părintele Mirişan. Că-şi întăreşte spusele tot cu alte şi alte versuri pilduitoare. Cred că i-ar fi stat bine şi ca pro­fesor de istorie, unul de la care pruncii ar fi învăţat uşor şi cu drag, căci are ceva de bunic sfătos, de dascăl de odinioară. E tristeţe multă în ceea ce spune, dar nu una resemnată, ci încreză­toare. Nădăj­duitoare, mai exact. În Dumnezeu şi-ntr-o rânduială a Sa căreia nu i ne putem îm­potrivi.
"Noi am luat «de dincolo» tot ce e mai rău. Nu vedeţi cum încearcă să ne facă doar consu­matori, să fim străini în ţara noastră? Oricărui român care încearcă să facă ceva i se pune mâ­na-n piept, impozite, taxe, inter­dicţii, dar străinul e lăsat uşor. Câte din ţară n-au fost distruse aşa? Dacă ar putea, ne-ar distruge cu totul. Noi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea pe cineva care să ne conducă spre mântuire şi spre binele ţării, nu tot cu ceartă, ură şi dezbinare. «Când Dumnezeu te are drag/ Şi te ia-n paza milei sfinte,/ Ca armă de-a lupta-nainte/ Nu-ţi dă nici piatră, nici toiag./ Îţi dă pricepere şi minte», spune poetul. Sunt, şi azi, atâţia tineri foarte bine pregătiţi, dar nimeni nu-i bagă în seamă. Şi dacă noi nu ştim să-i pre­ţuim, atunci se îndepărtează, pleacă peste hotare şi le vor folosi alţii inteligenţa. Eu încă mai cred că ne vom redresa, nu degeaba se spune că sun­tem «Grădina Maicii Domnului», ţara cu cele mai multe bogăţii şi subpământene, şi su­fleteşti. Doar că le cam dăm gratis...". "Cine-i de vină?", întreb. "Cine are interesul!", răspunde părintele. "Ne-ar trebui cineva care să iubeas­că ţara. Acum, noi nu avem pe nimeni: nici con­du­cători, nimic, doar oameni care se ceartă şi de aici nu iese nimic. Pentru asta trebuie să ne ru­găm. Asta mai putem face...".

O rază de soare

Întind mâna spre o rază de lumină şi-ncerc s-o prind, s-o strecor printre cuvintele acestea, printre gândurile părintelui Mirişan. Poate, cumva, cum­va, o voi convinge să rămână o vreme, pe-aici, prin Ţara Moţilor. Prin viaţa moţilor. "Părinte, ce în­seamnă pentru moţi fericirea, astăzi? Ce-i bucură? Ce i-ar bucura?", întreb. "E o întrebare atât de grea, încât m-aţi încuiat. Moţii sunt foarte săraci, oameni buni, credincioşi, harnici. Dar pă­durile lor sunt vândute, iar unii oameni nu pri­mesc nici mă­car 1 mc de lemne. Trăiesc din cule­sul fructelor de pădure. Le-ar trebui locuri de muncă, pe ape-n sus nu-i nimic. Dacă vrem Oc­cident, să le dăm de lucru şi să-i plătim ca-n Oc­ci­dent.
Ce aşteaptă moţii? Bătrânii, sfârşitul, iar tine­rii pleacă, nu mai aşteaptă nimic aici. Moţii au trăit o viaţă din prelucrarea lemnului, acum nu au o pensie, nu au nimic, iar magazinele s-au um­plut de plastic. Mulţi abia au bani de-o pită pe săp­tămână. Nu poţi fi fericit când eşti amă­rât, când nu ai ce mânca. Am crezut că măcar prima­rii din Apuseni se unesc, iau o hotărâre pentru binele moţilor, dar nu se poate, că fiecare e la alt partid. Eu n-am treabă cu partidele, dar când e vorba de popor, de ce nu se unesc? Ne-au învrăj­bit rău, iar ei, în timpul acesta, câştigă. Tare ne-ar mai trebui o minte luminată, un om înţe­lept! Dacă-ar exista mocăniţa de la Câmpeni la Turda, să ducă năca­zurile moţilor, la Vidolm s-ar lăsa şinele de câte năcazuri au. Dar, din fericire, credinţa lor încă e vie! Asta m-a şi ţinut aici".