Preoții satelor românești - Pr. IOAN ONUȚ MIRIȘAN din Burzonești-Lazuri (jud. Alba): "Hristos ne pregătește ceva!"

Camelia Starcescu
Cândva, în apele barajului de la Mi­ho­iești-Câmpeni, județul Alba, se oglin­deau doar munții din jur, cu pădurile ce-și schimbau culoarea, odată cu anotimpul.

Când mai adânc, când mai sec, după cum dădea Dumnezeu ploaia peste Apuseni, lacul format acolo părea necesara clipă de liniște și de recu­legere, înainte de a urca povârni­șurile aspre ale munților. Și ca această liniște să aibă o mai sta­tornică mărturie, lângă baraj, pe o coastă mai lină, s-a ridicat o biserică. Una mai altfel decât toate celelalte din Țara Moților, prin stilul arhitec­tonic, prin dotări și, mai ales, prin timpul scurt în care a fost construită: un singur an. Neoficial, cum­va, așa i se și spune: biserica dintr-un an, și are hra­mul "Sfinții Împărați Constantin și Elena". Se află în Parohia Ortodoxă Burzonești-Lazuri, ju­dețul Alba.
Uneori, oamenii se identifică într-atât cu ceva anume din ceea ce fac, încât povestea lor de viață dispare îndărătul acelui gest sau lucru ce devine una cu ei. Și gestul acela, lucrul sau cuvântul, ră­mân definitorii pentru cel ce s-a zidit pe sine într-însele. Cred că asta se întâmplă și cu părin­te­le Ioan Onuț Mirișan, ctitorul bisericuței "dintr-un an".
E în pragul pensionării părintele Mirișan, dar își dorește tare mult ca, înainte de asta, de hramul din luna mai a anului viitor, să sfințească din nou biserica, la finalizarea picturii interioare. Refuză cu modestie să vorbească despre sine. "Eu nu sunt important, n-aveți ce scrie despre mine", îmi spune. Nu-l puteam contrazice, căci nu știam nimic despre dânsul, când am intrat în biserică. Dar povestea curge de la sine, mângâiată ușor de lumina ce intră prin toate ferestrele. Uneori, se întoarce în copilărie, alteori în liturghii oficiate, în timp, prin alte părți.

În opinci, cu paie pe talpă

E originar din Maramureș părintele și-și amin­tește perfect cum, încă de foarte mic, dumi­nică de duminică, era dus la biserică de tatăl său, cân­tăreț în strană. "Mama mă încălța cu opinci și-mi punea paie pe talpă, să nu-mi fie frig. Cât dura utrenia și liturghia, apoi parastasele, nu mă miș­cam de lângă tata. Eram învârtit în zadia neagră cu ciucuri, a bunicii, să nu-mi fie frig la spate. Iar la sfârșitul Liturghiei, părintele Avram îmi dădea două bucăți de zahăr cubic, rar pe vremea aceea, un dar ce mă făcea să simt cât de im­portantă era prezența mea acolo. Asta și pentru că, pe vremea aceea, noi mâncam pâine de mălai, iar pâine albă, doar la Paști și la Crăciun", își amintește părintele.
Drumul spre preoție a venit firesc, dar avea să fie presărat cu greutăți de tot felul. "La seminar, primul an și jumătate a fost mai greu, apoi, după ce am descoperit biblioteca și am început să mă obișnuiesc cu cartea, totul a venit de la sine. Îmi amintesc cu drag de profesorii pe care i-am avut, care ne-au învățat, întâi de toate, respectul pen­tru limba română și care, prin conduita lor, prin respectul cu care ne tratau și pe care ni-l inspirau ne-au ajutat să privim cu încredere în viitor". Era în primul an de facultate când tatăl său a murit. Împreună cu fratele mai mare, a trebuit să-și ajute mama să realizeze normele de muncă la CAP, dar asta nu l-a împiedicat să intre la facultate și să fie bursier toți anii studenției.
Când s-a căsătorit, a ajuns preot în Apuseni, deși nu-și dorise asta inițial. Și, nu se știe cum, dar a devenit extrem de legat de istoria moților, de viața grea a acestor oameni frumoși, care-l înconjurau, duminică de duminică, în biserică. Știe că e, cum însuși spune, "vinitură", dar se simte de-al locului și, înainte să fi știut, aș fi zis că-i moț de pe-aici, de pe undeva, de pe te miri ce vârf singuratic de munte. A păstorit sufletele din câteva sate moțești și bucu­rie mare a avut vă­zând, în fiecare dumi­nică, biserica plină.

Credința de piatră a moților

"Vedeți dumnea­voastră, acolo unde n-am vrut să mă duc, acolo am ajuns, dar nu-mi pare rău. De când sunt preot, de câteva ori a fost va­cant postul din satul meu natal, Mânău, în Maramureș, dar n-am vrut să merg, deși mama mă tot chema acasă. Când am venit prima dată în Apu­seni, era vară, cei mai mulți oameni erau la munte, cu ani­malele, la mutătură. Au auzit, însă, că le vine preot nou și măcar unul din fiecare casă a venit la prima mea slujbă, la Giurcuța de Sus. Mi-era teamă că am să fiu singur în biserică, dar, când am ieșit să cădesc, n-am reușit să ajung în spate, unde e locul femeilor, atât de multă lume era în biserică. Și așa a fost apoi în fiecare du­minică. Cred că, dacă ar fi trăit tata, n-ar fi putut să mă ajute atât de mult cât au făcut-o oamenii aceștia, cu tăria credinței lor. Sunt oameni mun­citori și de ispravă moții și, pe unde-am fost preot, nu m-au lăsat să cad. Orice era de făcut, mă sfătuiam cu consiliul parohial, iar ei îmi atrăgeau atenția când nu fac bine, ca să nu mă lase să intru în gura lumii. Sigur, nu-i poți mul­țumi pe toți și nici eu, chiar dacă-s preot, să știți că nu-s vreun sfânt. Sunt om ca toți oamenii, și eu mă lovesc de probleme, mai greșesc și eu", po­vestește părintele.
În 21 de ani de preoție, părintele Mirișan a păstorit aproximativ 2000 de suflete și, o spune cu regret, a înmormântat 560 dintre acestea, că­rora li se adaugă cei plecați în străinătate.

Bisericuța dintr-un an

La o vreme, a vrut să coboare mai la drum, cum se spune, să lase culmile munților, mai ales că-i crescuseră fetele și trebuiau să meargă la școa­lă. N-a primit binecuvântare pentru asta, ci una mai înaltă: să construiască o biserică, unde dorește. A găsit locul acesta, la sugestia nașului său de cununie, tot preot și dânsul. Poate nu în­tâmplător, totuși: la cumpăna celor două Arieșuri, cel Mare și cel Mic, într-un loc numit de localnici "Drumul Lupilor". Poate cineva tre­buia să se pună, odată și-odată, de-a curmezișul acestui drum, spre a-i mai împiedica cumva, mai ales pe lupii vremurilor moder­ne, să facă rău, într-un fel sau altul, moților. Și ce sta­vilă mai sigură și mai plină de pute­rea vremurilor în­toarse pe dos, decât un locaș de cult, un loc de rugăciune, deasupra apelor și vitregiilor?
Gândului și do­rinței părintelui Mi­rișan i s-a alătu­rat familia Mocai, din Mihoiești, că­reia îi aparținea pă­mântul. Apoi, fa­milia Petricele, tatăl Ioan, cu fiii Costel și Marius, care au ridicat, inițial, o bisericuță de lemn, într-o singură săptămână. "În 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului, am făcut prima slujbă aici, un maslu. La un moment dat, în geamul altarului a bătut nașa mea, preoteasa Câmpean din Abrud, spunându-ne nouă, preoților, să scoatem o masă în curte și să slujim acolo, că sunt sute de oameni veniți. Nu mi-a venit să cred când am ieșit și am văzut! Dar asta m-a și făcut să înțeleg rapid că nu vom putea sluji mult timp în biserica aceasta atât de mică. În Apuseni, bisericile sunt pline și acesta e un lucru bun, față de alte zone, unde sunt biserici mari și goale. Dar pentru asta, trebuie să fii aproape de oameni și să-i înțelegi", spune părintele Mirișan.

"Toți primarii de pe ape mi-au fost alături"

La început, și-a dorit să ridice o biserică ma­ramureșeană, în întregime din lemn, cu un turn înalt, de 32 de metri, și alte două mai mici, de doar 16 metri. Vroia să fie o bucățică de la el de-acasă, din Maramureș, aici, în Țara Moților. Dar n-a primit binecuvântare. "Lemnul lucrează, se strică, iar o biserică nu o faci pentru tine. Ai binecuvântare să faci o biserică de zid!", i s-a spus. S-a necăjit, dar a trebuit să se supună și, pe măsură ce timpul trecea, a înțeles spusele ierar­hului și i-a dat dreptate.
Lucrările la biserică au început în 1 mai 2009, cu o fundație de zid de 5m/1m adâncime. De con­strucție s-au ocu­pat frații Ovidiu și Marcel Oneț, aju­tați de cântărețul bise­ri­cii, Viorel Buz­gar, Liviu Po­pa și Re­mus Gli­gor, prim-epitro­pul bisericii. La 6 decembrie, ace­lași an, bise­ri­ca era deja aco­perită, tencuită, avea ico­nostasul pus și în­călzire în pardo­seală. Atunci a avut loc și sfin­țirea mică. "Mulți m-au ajutat s-o fac, toți pri­marii de pe ape mi-au fost alături, fie­care cu ce a putut. Biserica nu-i a mea, ci a moților. E bine când poți să faci ceva, să lași ceva în urmă, să rămâi cumva în amintirea oa­me­nilor. Doar pă­catele le luăm cu noi, în rest...".

"În virtutea credinței în care m-am născut, îi iert pe cei ce m-au vândut"
(Horea)


Orice-mi spune, gândul i se întoarce la oa­meni, la moții pe care-i îndrăgește atât de mult. Și la români. Stăm de vorbă într-o încăpere mică, destinată, cred, discuțiilor duhovnicești între eno­riași și preot, feriți de orice zgomot exterior. Poa­te de aceea, tot ceea ce-mi povestește seamănă cu o spovedanie pe care preotul acesta blajin o face în fața propriei conștiințe. Cu bucurie multă, căci e un om jovial și sfătos. Adună-n vorbe calde fiecare amintire despre moți, îmbrățișând cu câte-o glumă fiece ezitare a jurnalistului, ce nu știe a-și ascunde uimirea.
"Fata tatii, păcatele toate le luăm cu noi, dar înainte poți merge numai cu credință multă. Azi, în loc să luăm cele bune, mergem spre rele. Pe cine să acuzi? N-ai pe cine! Ne uităm nepăsători cum se distruge țara: toată lumea ia, toată lumea cere. Ce putem face noi? Spune poetul Petru Șaitiș: "O, scump Ardeal! Ce soartă tristă/ Ți-a rânduit Cel Sfânt să ai!/ Tu n-ai cerut nimic la nimeni,/ Dar toți cer astăzi să le dai". La fel se întâmplă și cu biserica ortodo­xă: suntem vinovați și pentru ce n-am făcut. Orice cult religios este liber, dar în niciunul nu se lovește ca în biserica ortodoxă. Toți uită că la umbra bisericii s-au făcut cele mai mari lucruri din istoria poporului român. Biserica a fost cea care i-a mobilizat pe oameni și, de multe ori, preoții au luptat cot la cot cu ei, au murit lângă ei, în tranșee.
Mă gândesc cu jind în urmă: când văd tineri care se îndepărtează de Dumnezeu și vorbesc împotriva Bisericii, eu nu-i con­damn. Dar mă întreb: dacă ar fi un război și-ar trebui să se înroleze, ce-ar face? Pe vre­muri, se ducea tata cu feciorii la război și poate nu se mai întor­ceau... Regele mergea în tranșee, îi îmbărbăta pe ostași să lupte pentru țară, împroprietă­rindu-i pe toți care se mai întorceau acasă sau pe urmașii celor morți. Și s-a ținut de cuvânt! Vedeți prin ce-au trecut, ca să avem o țară?
Acum, Hristos ne pregătește ceva, dar ce anume? Ceea ce ochiul omului nu a văzut și urechea n-o auzit, la inima omului n-a ajuns. Hristos dorește ca noi să trăim în pace, dar ne îndeamnă să ne uităm în urmă, să ne aducem aminte de înaintașii noștri și să le urmăm exem­plul! Horea și Avram Iancu au luptat pentru moți, pentru un crez, au lăsat totul și au luptat fără ezitare. Știți cum își încheie Ho­rea testamentul? «În virtutea credinței în care m-am născut, îi iert pe cei ce m-au vân­dut, dar să nu uite că cel ce o dată mâna cu dracu' a dat, toată via­ța pute a drac!». Ei au murit, ca noi să avem liniște și pace. Dar noi, dacă facem acum ceva în memoria lor, suntem acuzați. Dacă spui ceva în biserică, mâine ești acuzat, ți se pune pumnul în gură. Numai credința nu ți-o poate lua nimeni!".

"Ne-ar trebui cineva care să iubească țara"

Pare să fi îndrăgit tare mult poezia părintele Mirișan. Că-și întărește spusele tot cu alte și alte versuri pilduitoare. Cred că i-ar fi stat bine și ca pro­fesor de istorie, unul de la care pruncii ar fi învățat ușor și cu drag, căci are ceva de bunic sfătos, de dascăl de odinioară. E tristețe multă în ceea ce spune, dar nu una resemnată, ci încreză­toare. Nădăj­duitoare, mai exact. În Dumnezeu și-ntr-o rânduială a Sa căreia nu i ne putem îm­potrivi.
"Noi am luat «de dincolo» tot ce e mai rău. Nu vedeți cum încearcă să ne facă doar consu­matori, să fim străini în țara noastră? Oricărui român care încearcă să facă ceva i se pune mâ­na-n piept, impozite, taxe, inter­dicții, dar străinul e lăsat ușor. Câte din țară n-au fost distruse așa? Dacă ar putea, ne-ar distruge cu totul. Noi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea pe cineva care să ne conducă spre mântuire și spre binele țării, nu tot cu ceartă, ură și dezbinare. «Când Dumnezeu te are drag/ Și te ia-n paza milei sfinte,/ Ca armă de-a lupta-nainte/ Nu-ți dă nici piatră, nici toiag./ Îți dă pricepere și minte», spune poetul. Sunt, și azi, atâția tineri foarte bine pregătiți, dar nimeni nu-i bagă în seamă. Și dacă noi nu știm să-i pre­țuim, atunci se îndepărtează, pleacă peste hotare și le vor folosi alții inteligența. Eu încă mai cred că ne vom redresa, nu degeaba se spune că sun­tem «Grădina Maicii Domnului», țara cu cele mai multe bogății și subpământene, și su­fletești. Doar că le cam dăm gratis...". "Cine-i de vină?", întreb. "Cine are interesul!", răspunde părintele. "Ne-ar trebui cineva care să iubeas­că țara. Acum, noi nu avem pe nimeni: nici con­du­cători, nimic, doar oameni care se ceartă și de aici nu iese nimic. Pentru asta trebuie să ne ru­găm. Asta mai putem face...".

O rază de soare

Întind mâna spre o rază de lumină și-ncerc s-o prind, s-o strecor printre cuvintele acestea, printre gândurile părintelui Mirișan. Poate, cumva, cum­va, o voi convinge să rămână o vreme, pe-aici, prin Țara Moților. Prin viața moților. "Părinte, ce în­seamnă pentru moți fericirea, astăzi? Ce-i bucură? Ce i-ar bucura?", întreb. "E o întrebare atât de grea, încât m-ați încuiat. Moții sunt foarte săraci, oameni buni, credincioși, harnici. Dar pă­durile lor sunt vândute, iar unii oameni nu pri­mesc nici mă­car 1 mc de lemne. Trăiesc din cule­sul fructelor de pădure. Le-ar trebui locuri de muncă, pe ape-n sus nu-i nimic. Dacă vrem Oc­cident, să le dăm de lucru și să-i plătim ca-n Oc­ci­dent.
Ce așteaptă moții? Bătrânii, sfârșitul, iar tine­rii pleacă, nu mai așteaptă nimic aici. Moții au trăit o viață din prelucrarea lemnului, acum nu au o pensie, nu au nimic, iar magazinele s-au um­plut de plastic. Mulți abia au bani de-o pită pe săp­tămână. Nu poți fi fericit când ești amă­rât, când nu ai ce mânca. Am crezut că măcar prima­rii din Apuseni se unesc, iau o hotărâre pentru binele moților, dar nu se poate, că fiecare e la alt partid. Eu n-am treabă cu partidele, dar când e vorba de popor, de ce nu se unesc? Ne-au învrăj­bit rău, iar ei, în timpul acesta, câștigă. Tare ne-ar mai trebui o minte luminată, un om înțe­lept! Dacă-ar exista mocănița de la Câmpeni la Turda, să ducă năca­zurile moților, la Vidolm s-ar lăsa șinele de câte năcazuri au. Dar, din fericire, credința lor încă e vie! Asta m-a și ținut aici".