TOAMNA ULTIMILOR ŢĂRANI: Satul plecat în cer - Poieni. Ţara Moţilor. Munţii Apuseni

- Dinspre Alba Iulia spre Câmpeni, drumul urcă şerpuit, când mai aproape, când mai departe de câte-un fir de pârâu. De-atâta secetă, apa curge şoptit, cu un fel de resemnare tăcută. Aseme­nea moţilor spre care mă îndrept. Nici lor, nici apei, nu-i bine să le mânii sufletul, că numai Dumnezeu drăguţul te-o mai putea atunci feri din calea-nvol­bu­rărilor ce le-ai stârnit! -

Biblia uitată

Mi s-a vorbit mult despre Poieni. Cu atâta patos, încât mai să-mi vină a crede că e un loc ca­re nici măcar nu există, o plăsmuire aidoma mul­tora dintre cele din poveştile de demult. Cei din zonă îndreptau degetul arătător către cer, mai sus de culmile munţilor dim­pre­jur: "Uite, acolo e Poieni!", îmi spu­neau. Po­ienile Vidrii. Comuna Vidra, ju­deţul Alba. Iar într-o zi m-am încumetat să urc şi eu către cer şi-am ajuns. Şi de-acolo am vă­zut că raiul nu e deasu­pra, cum cre­dem, ci pe pământ.

*

În Ţara Moţilor, razele soarelui de octombrie se-mpleticesc printre trun­chiu­rile fagilor înalţi şi drepţi. Ici-colo, pâl­curi de mesteceni îşi lasă frunzele să fie transformate în aur pur. Pe lângă câte-o şură părăginită, pruni bătrâni, cu fruc­tele neculese. Şi, printre toate, dru­mul. Fără de contur şi fără de semne.
Primul popas, şcoala din Poieni. Sau ce a mai rămas din ea. Lângă zi­du­rile sur­pate mai bine de jumătate, câte­va bâr­ne mai amintesc - celor care ştiu - de locul unei alte şcoli, mai vechi, din lemn. Şcoa­lă de clasele I-VIII, ani la rând, tot cu câte două clase paralele, pentru puz­deria de copii ai poienarilor. Acum... "Mesteacăn"? Prezent! "Ci­reş"? Prezent! "Măceşi"? Prezenţi! "Fag"? Prezent! "Treceţi în ban­că!" Sau, mai bine, nu mai treceţi nicăieri. Rămâneţi aici. Măcar voi. Ultimele sem­ne de alungat pustiul.
Câteva grajduri huluite, cu cuşmele de paie căzute într-o rână, ţin de urât pie­trelor şi cărămizilor ce vor fi fost cândva ziduri de case. Cele rămase încă în pi­cioare sunt case micuţe, cu fe­res­trele mari, să intre în ele lumina şi cerul şi via­ţa. Doar că, acum, doar vântul îşi mai odih­neşte zbaterea prin odăile pustii, cu uşile date larg de perete.
Într-o casă, pe o laviţă şchioapă, câ­te­va pagini zdrenţuite din ce-a fost când­va o Biblie. Psalmul 10 al lui Da­vid: «Domnul mi-i nădejdea! Cum de ziceţi sufletului meu: "Sboară, suflete, la munţi?"». Le iau cu grijă în mâini şi nu-mi vine-a crede. Ce semn va să fie acesta? Cu­vin­tele psal­mis­tului adu­nă-n ele tot ceea ce trebuie să fi în­sem­nat, odi­nioară, acest sat pentru cei care l-au locuit. Mun­ţii. Sufletul. Şi zborul.

Cinci degete, cinci copii

Cândva, când răul lumii va fi fost mai rău, moţii s-au ascuns aici, unde prea puţini oameni se-ncumetă, până şi-acum, s-ajungă. Nu se poate să nu fi ştiut ei, care le ştiau pe-atunci pe toate, că aici e casa cerului cel mare, raiul Dumnezeului celui Bun. În cele patru zări se vor fi închinat po­ienarii, împânzind apoi locul cu case şi cu livezi şi cu grajduri pentru animale.
O vreme, le va fi fost bine. Au căutat să îm­pli­nească porunca: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!". Au făcut de la trei copii în sus, în fiecare familie. Cel mai adesea, câte cinci, cât degetele de la o mână. Mare semn de ruşine era câte unul singur sau doi.
Dar vezi că răul, când fugi de el, nici nu te uită, nici nu te iartă. Şi nici creştin de-al nostru nu-i. După câteva sute de ani, s-a-ntors. Cu alt chip. De la o zi la alta, de la un anotimp la altul, viaţa po­ienarilor devenea tot mai grea. Nu era în sat curent electric. Apa o scoteau din fân­tâni săpate-adânc, în piatră, la zeci de metri. Drumul spre alte sate, neamenajat şi din ce în ce mai greu de străbătut. Prun­­cii poienarilor creşteau şi mici le rămâneau şi casele, şi satul, şi mun­ţii, şi pădurile. Prin anii `70, i-au tri­mis la şcoli la oraş, poienarii. Să-nveţe car­te sau me­serie, să ducă un trai mai bun. A plecat unul, încă unul şi apoi toţi. Rând pe rând, fraţi, surori, verişori, prieteni şi ve­cini au curs de vale ca apele, s-au făcut orăşeni şi paşii li s-au întors tot mai rar înapoi, în casele lor acoperite cu paie. Ca o iro­nie a sorţii, la începutul anilor 2000, cu­rentul elec­tric a ajuns şi în Poieni. În sat, mai erau trei fa­milii. Prea târziu, să mai fi aprins cineva lu­mina...

"Locurile unde cătam de vaci"

La Vidra, cunoscusem o poienăriţă, Elena Furdui, căsătorită David. De înda­tă ce-i pomenesc de Poieni, ochii i se um­plu de lacrimi. Şi aşa rămân, minute bune, cât stăm de vorbă la un pahar de apă de izvor. Viaţa a-ncercat-o la fiecare pas, de pare mult mai în vârstă decât este. Are doar 49 de ani şi e fata cea mare, din cele trei, dintr-o familie de cinci copii.
"Şi noaptea visez locurile copilăriei! N-am mai fost de mult timp pe-acolo, aşa s-o-ntâmplat, dar ştiu exact unde erau locurile în care ne jucam, unde cătam de vaci, unde cătam de oi... Tot acolo mi-i gândul şi, nu ştiu cum să vă spun, parcă mă stâmpăr când revăd în minte tot ce-a fost. Cele mai mari probleme în Poieni au fost lipsa apei şi drumurile pline de gropi. În rest, nu vă pot spu­ne cât de mândru era! Eram în clasa a VIII-a când s-a născut sora mea cea mai mică, de care-o trebuit să grijesc în locul mamei, când ea era plecată cu treburi. Copil cu copil, cam aşa eram. Dar nu mi se părea greu, că era armonie multă în casa noastră.
Cel mai frumos era în a doua zi de Paşti, când ne jucam cu mingea pe un şes, în cătunul Băi, unde stăteam noi. Atunci, părinţii şi bunicii se adu­nau pe nişte laviţe, pe margine, şi se uitau la noi. Povesteau. Tare fericiţi mai eram! Iarna, la fel, era un peisaj ca din poveşti, când vedeai din hornurile căsuţelor mici ieşind fumul şi tot aerul mirosea a cozonaci şi a sarmale. Mergeam unii la alţii, ne colindam, eram ca o familie mai mare.
Noi, copiii, am plecat primii. Pe la şcoli, pe la lucru, ne-am căsătorit. În 2000, şi părinţii mei s-au mutat la Valea Viilor, în judeţul Sibiu, unde se stabiliseră deja un frate şi o soră. Dar n-au rezis­tat acolo, i-a omorât ruptura de pământul lor. Tata a murit la mai puţin de un an, iar mama după trei. Mereu îi spunea tata mamei: «Vai, femeie, da' greu o mai fi de cine rămâne ultimul aici!» Când au plecat ei, în sat mai rămăseseră doar trei familii din cele aproximativ 150, cât număra în vremurile bune. Sigur, era mai greu pe-atunci, cum să nu fie, dar era mult, mult mai frumos!", povesteşte Elena David.
Greul copilăriei avea să-l ducă cu ea şi mai de­parte, lipsit însă de orice parte de frumos: în 2010, sora pe care o crescuse ca o a doua mamă a pierit într-un accident de maşină şi, doar câteva luni mai târziu, şi-a pierdut şi soţul, în urma unui cancer ce-l chinuise aproape zece ani. I-a mai rămas doar refugiul în amintirile din Poieni.

"Ne ducem ca şi când n-am fi fost"

Trecem o culme, şi încă una, şi încă una. Toa­te, dar absolut toate, împânzite de grămezi de pia­tră, ca nişte muşuroaie uriaşe şi sterpe. Printre jne­peni crescuţi de-a valma şi măceşi roşii daţi în pârg stau ascunse mormane de frunze în­găl­benite. Pietrele se cheamă grohote, mi se spu­ne. Şi-au fost clădite de mâinile moţilor de-aici, din Poienile Vidrii. Au adunat poienarii pia­tră lân­gă piatră, durând niş­te munţi mai mici, doar ca să înduplece muntele lor cel ma­re, să le mai lase o fărâmă de pământ bun de cul­tivat. Când îl pri­meau, după tru­dă şi rugă­ciune mul­tă, îl în­căl­zeau cu suflarea gu­rii, în­ge­nuncheaţi, pe el ca-n biserică, şi as­cun­zând înăun­tru bob curat de grâu. Da, grâu... În cre­ie­rii Munţilor A­pu­seni.
"Aici se făcea un grâu, aşa, ca la ţară, cu spicul cât palma, domnucă dra­gă! Erau car­tofi, erau de toate. Şi acum se fac, că pă­mântu-i bun şi hodinit, dar de­gea­ba, că nu mai ai cu cine lucra", îmi spu­ne Maria Goia. E singurul suflet de om pe care l-am întâlnit aici, în Poienile Vidrii. Are 73 de ani şi sunt optsprezece ani de când s-a mutat la Avram Iancu, la unul din cei patru copii. "Mai urc doar vara, cu animalele, şi mai stau aici până ţi­ne vremea, că a­co­lo, la Avram Iancu, e pământ puţin şi oamenii au tăt garduri, nu-i ca aici, lu­mea liberă. Aici e altfel. Întot­dea­una o fost altfel. Şi o fost bine, chiar dacă o fost greu. Eram mulţi, meream unul la altul şi era mult mai bine ca a­cum. Dar, dintr-o vre­me, oamenii au plecat, după ce le-or plecat copiii la şcoli, au plecat după ei. Dacă se făcea drumul, ră­mâ­neau. Nu le pla­ce că au ple­cat, dar şi-au făcut în vale rost nou. Eu am rămas ca puiul cu­cului. Nu mi-i urât, dar nici drag nu mi-i. Nu de oameni mi-i frică, că ăia răi nu vin pe-aici. D-apăi, n-ai ce face, cauţi să fie cum îi. Că timpul tace şi trece, noi îmbătrâ­nim şi ne ducem ca şi când n-am fi fost...". Maria Goia se bucură că mai are cu cine schimba o vorbă, din când în când, lângă firul de curent ce ţine mistreţii departe de gospodăria ei. Vul­pea, însă, vicleană cum îi, vine până-n o­gra­dă, ziua în amiaza mare, doar-doar o găsi vreo găină cu care să-şi poto­leas­că foamea. "Nici gând!", zice Maria Goia. "Vara asta, n-am adus cu mine găinile. Doar nu le-oi creşte să hră­nesc vul­pi­le cu ele!".

Icoana din fereastră

O altă casă, cu uşile larg deschise, aşteaptă pe cine niciodată nu mai are să vină. În hol, un peretar cusut stân­gaci, cu o sirenă al­bastră - "fata mării". În cele două camere, pa­turile sunt gata făcu­te, cu saltelele umplute cu otavă, ascunse sub cearceafuri cu dantela prăfuită. În fiecare ca­meră, după uşă, câte un credenţ. Tacâmuri ruginite, stinghere, prin sertarele goale. O far­furie adâncă, cu lin­gura de supă uitată în ea. Lada de lemne, plină-ochi cu butuci nu­mai buni de băgat în soba care nu mai exis­tă. În locul ei, o bucată de burlan stă atârnată de tavan ca o spânzurătoare. Pe jos, un ghem de lână, aşteptând încă mâini dibace să-l rostuiască în ceva ce va să ţină cuiva de cald. Sub ferestrele mici, cu pânze de păianjen în loc de perdele, două laviţe. În cămară, două putini de lemn mai păstrează mi­ros de smân­tână şi de unt. Dar, chiar dacă pare, casa asta nu e goală. În fereastra dinspre răsărit, o icoană în­negrită încă mai lasă să se vadă chipul plin de lu­mină al lui Iisus. Poate, totuşi, din când în când, sătul de toate cele ale lumii, şi Dumnezeu mai trece pe-aici, coborând în casele pustii ale poie­na­rilor.

*

Biserica din Poieni. Micuţă şi albă, pe-o culme aproape golaşă, în mijlocul altora, tăiate de cărărui ce vin dinspre toate cele patru cătune ale Poie­niu­lui: Hoancă, Băi, Hărăşti şi Bordeşti.
Îmi amintesc ce ştiu despre biserică: a fost ridi­cată între anii 1612-1615, ani scobiţi în lemn în masa altarului, fiind una dintre cele mai vechi bi­serici româneşti din regiunea Munţilor Apuseni. În ciuda curmezişurilor istoriei, inexplicabil a­proa­­pe, biserica din Poieni a fost construită din piatră, pe temelie din piatră, deşi Ţara Moţilor e îm­pân­zi­tă de biserici de lemn. Ca semn că, aşa cum spu­ne o vorbă de-a moţilor, "Nu-i cum vrea omul, îi cum vrea Domnul!". Şi-mi spun vorba asta şi mo­ţii cei faini, cu ajutorul cărora am ajuns aici, Ioan Alexandru Resiga, primarul comunei Vidra, şi Ale­xandra, fiica sa. Încercăm să des­cu­iem uşa bise­ri­cii. O uşă nouă, de lemn, parte a re­no­­vării recen­te căreia biserica i-a fost supusă, la ini­ţiativa fiilor sa­tului. Cheia, însă, refuză să se-nvâr­tă-n broască. Mai facem o încercare. Zadar­nic. Poate că micul locaş de cult nu e încă pregătit să ne primească. Poa­te, atinşi de omeneşti păcate, noi nu suntem vred­nici a-i trece pragul. Sau, poa­te, povestea ei tre­buie spusă şi scrisă pe-ndelete, descifrată cu smerenie şi răbdare, într-o altă zi, la capătul unui alt drum. "Unul asfaltat", îmi spune domnul pri­mar, aşa cum va fi, în mai puţin de-un an, cel ce ajunge-aici pe o altă parte a muntelui decât cea pe care venisem. Un drum pentru moţii care au plecat...