Vlahii de pe culmile Alpilor

- E o nebunie curată să crezi că vlahii au ajuns până în vârful Munţilor Alpi. Dar pe urmă gă­seşti pe hartă "Vârful Rodica", "Velika Planina" şi mergi acolo să vezi dacă este adevărat. Şi este! Primii locuitori ai Alpilor au fost vlahi. Aşa cum afirmă şi ar­heologii sloveni, cum se poate vedea în muzee şi cum spun le­gendele vechi. Urmele păstorilor vlahi sunt neşterse. Timpul n-are putere asupra lor -

Istoria începe cu ei

Adevărul e înscris în piatră. În piatra uriaşă a munţilor care zgârie un cer de toamnă. Slovenia. Alpii Iulieni. Sus, deasupra lumii. Călătoria noas­tră neîntreruptă spre începuturi. Acolo de unde iz­vo­răsc apele şi istoria. Istoria vie, adevărată, des­pre cum a început o lume. Poveştile despre primii oa­meni ai acestei lumi. Băştinaşii Alpilor răsă­riteni. Ciobanii, uriaşii, zeii neîmblânziţi. Cei pe care sla­vii, în năvala lor din secolul al V-lea, i-au găsit aici, stăpâni ai acestor locuri, şi i-au numit krscenik - creştini şi vlahi. Vlahii - oameni pe care istoria îi pomeneşte prima oară abia în 976, în scrierile cro­nicarului grec Ioan Skylitzes. Isto­ria, însă, ar trebui rescrisă. La începuturile creşti­nătăţii, existau deja vlahi. Iar poveştile oamenilor despre ei coboară şi mai adânc în timp, pe tărâmul acela fabulos, unde realitatea se împleteşte cu vraja, oamenii cu lupii, şi stâncile cu giganţii. Adevărul, oricum ar fi spus, este înscris în piatră şi ţâşneşte la vale, ca o apă pură, vie, de netăgă­duit. Vlahii au fost aici. Istoria Sloveniei de azi începe cu ei.

Vârful Rodica

Munţii s-au scufundat în apele lacului Bohinj. Sunt acolo, înăuntru, străvezii şi albaştri, plutind printre păstrăvi, cu creasta pietroasă a Vâr­­fului Rodica strălucind printre unde, ca lama unui cuţit. Atingi apa, şi munţii se destramă: valuri albas­tre, străvezii, fâşii de stânci oglindite în apă. Piscu­rile rămân deasupra lacului, de neclintit. Vlo­hin, apoi Vohin, iar acum Bohinj a fost numit acest lac de-a lungul vremii. Rodica, nume pe care nu-l vei în­tâlni într-o altă limbă de­cât a noastră. Este felul în care destrami încet o rea­li­tate, ca o oglindă de apă pe care o atingi cu mâna. Istoria poate fi înşelă­toare. O poţi scrijeli cu migală de arheolog, poţi coborî în arhi­ve după manuscrise şi cronici vechi. Sau poţi urca deasupra lumii, ca să o simţi. Sunt mai bine de 1500 de ani între acum şi atunci. Atunci, când sla­vii abia năvăliseră în partea aceas­ta a Europei, ca să-i schimbe cuvin­tele, obiceiurile şi oamenii.

Poarta spre o altă lume

Ca să cobori în timp, trebuie să urci. E dis-de-dimineaţă. Apa sclipeşte, s-au aprins miliarde de lumini pe lacul Bohinj. Soarele a trecut de creste şi dezmiardă lumea. Se aude clopotul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. Creştinii de demult nu i-au înfrânt pe slavi, dar credinţa lor a răzbit. E aici, într-o clo­potniţă înaltă, lipită de o bisericuţă şi mai veche, cu acoperiş de şiţă. Soarele, munţii şi apa sunt aceleaşi şi sunt totuna cu liniştea. Călătoria noastră începe aşa, cu credinţa în lucru­rile care rămân, cu linişte...
Pornesc spre Velika Planina, cea mai mare şi mai veche aşezare a ciobanilor din Slovenia. Sin­gu­ra. Oamenii sunt încă acolo, la peste 1600 de metri înălţime, tot mai puţini, tot mai rupţi de obi­ceiurile de odinioară. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, ei şi aşezarea lor din munţi au rămas o ciudăţenie pe care o poţi vizita ca pe un uriaş muzeu în aer li­ber. "Vizitează Velika Planina", spun plian­tele tu­ristice. În fe­lul acesta vei a­juta păstorii să-şi du­că tradiţia mai departe. Am a­juns în Kam­nik, o mică lo­ca­­li­tate de la poa­lele Alpilor. Un vârf stân­cos, u­riaş şi sălbatic străju­ieş­te cerul întu­ne­cat de ploaie. O poartă fere­ca­tă, ame­ninţă­toa­re, din­colo de care nu te mai aşteaptă decât negura şi frigul. Aproa­pe te îndoieşti că mai departe de săl­băticia as­ta, lu­mea ar pu­tea să existe. Nu e nicio cale să a­jungi în vârf, decât o teleca­bi­nă care plu­teş­te deasupra hău­lui, fără niciun stâlp de susţi­ne­re. Asta e, îţi spui, ai ajuns pâ­nă aici, tre­bu­ie să mergi îna­in­­te, fie ce-o fi. Aproape nu-ţi vine a crede că dincolo de a­brup­tul împă­du­rit şi stâncos, există un loc pe care oamenii îl nu­mesc "aca­să".Oricine ar fi oamenii ăştia, îţi spui, ei sunt oamenii tăi. Tre­buie să fie alt­fel decât cei­lalţi - nesupuşi, liberi, neînfri­caţi, dacă au ajuns să-şi gă­sească locul pe vârfuri de munţi. Nu există şosea până la Velika Planina. Doar vechile dru­muri ale păs­to­rilor, ni­ve­late şi lărgite între timp, pen­tru că­ruţe sau maşini de teren. Doar telecabina asta a pătruns cu adevărat în inima veche a locului. Dar poate că e mai bine aşa, acum sunt şi eu aici, înăun­­tru, plutind dea­supra unui hău uriaş, într-o cutie mică, cu feres­trele aburite de nori. Stânca aceea sălbatică a fost îmblânzită, sunt acum în vâr­ful ei, aştept să se deschidă poarta asta întunecată, să pot vedea dacă, dincolo de ea, lumea mai există. O fiinţă ciudată de abur mă adul­mecă, mă atinge, mi se lipeşte de piele. E frig, e cea­ţă, cobor bucu­ros din cutia care a plu­­tit peste pră­pas­tie, când, brusc, îmi dau seama că încă nu am ajuns. E doar o poartă, o primă poartă pe care am trecut-o în lungul drum către ciobani. Trebuie să plutesc mai de­par­te. Urc într-un te­le­scaun şi duhul a­ce­la mă în­văluie din nou, de­vine una cu mi­ne, dar deja nu mă mai tem, am trecut a­bruptul, am trecut de timp, voi ajun­ge la oameni. Mun­­tele se domo­leşte, pantele se îm­­blânzesc, ceaţa se ridică, atât cât să văd păşuni şi un petec mărunt de soare. E de ajuns. Există viaţă după negura de ne­pă­truns, mă îndrept către ea, ca spre un loc vrăjit.

Maica noastră a zăpezilor

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a­ting iar pă­mân­tul, că iarba foşneşte sub paşii mei, că un­deva, aproape, se aude blândeţea şi liniştea, iar blân­­deţea şi liniş­tea sunt totuna cu ta­lăn­gile unor cirezi de vaci. Văzută de sus, Velika Pla­nina pare desprinsă din­tr-un basm: o oază ver­de, tihnită, pe care Dum­nezeu a aşezat-o cu grijă pe pământ, printre munţi colţuroşi şi cer nesfârşit, iar oa­menii s-au cui­bă­rit aici, în căuşul ăsta de linişte şi verdeaţă, presărân­du-l, ici-colo, cu mici colibe. Ţâş­nind spre cer, ca o mulţu­mi­re, ca o rugăciune neîntreruptă, au aşezat la mijloc o mică bisericuţă de lemn, cu turn alungit spre văz­duh, întocmai ca vechile noas­tre biserici din Mara­mureş şi din Sălaj. Aş putea jura că Horea al nostru a ajuns până aici, ca să cio­plească cu meşterii lui, într-un sat ciobă­nesc din Slovenia, minunăţia asta de biserică: Mai­ca Noas­tră a Zăpezilor. Velika Planina pare locul unde răul lumii ăsteia nu a ajuns vreodată, iar tim­pul şi-a pierdut rostul lui de timp. Aşa trebuia să fie, îmi spun. Dincolo de negura înaltă, dincolo de ceaţă, nu poate fi decât bunătatea lui Dumnezeu. Soarele e încă ascuns, ceaţa o simţi aproape, dar vraja rea s-a risipit, iar bucuria te face să pluteşti. Dacă trebuia să cobori în timp, să ajungi până la urmele strămo­şilor tăi vlahi, atunci ai urcat unde trebuie. Aici timpul a fost suspendat, aici devălmăşia isto­riei nu a avut cum să pătrundă. Aici sunt ciobanii, trebuie doar să le asculţi poveştile.
Stau de vor­bă cu Robert Gradisekovih, unul din­tre pu­ţinii păs­tori ca­re vor­­beşte şi o altă limbă decât slo­vena. A înţe­les că trebuie să se ajute de tu­rişti, dacă vrea să ră­mână în locul ăsta atât de în­de­părtat de for­fotă şi civi­liza­ţie, locul mo­­şi­lor şi stră­moşi­lor lui. Aşa că din stâna sa a fă­cut un po­pas în care poţi mân­ca turte de hriş­că, lapte acru, mămăligă şi brân­ză. Va­cile lui sunt răs­fi­rate pe păşu­ne, mi le arată cu mâna în za­re, zâm­beşte. E îm­brăcat ca la o­raş, părul blond a început să-i încărun­ţeas­că, arată mai mult ca o gazdă pri­mi­toare decât ca un cioban ade­vărat din vârf de munte. "E ceea ce facem cu toţii ca să supra­vieţuim. Munca noastră nu mai este preţuită cu adevă­rat. Am renunţat şi la oi din cauza asta. Suntem tot mai puţini. Doar trei oameni se mai încumetă să ră­mână aici, sus, pe timp de iarnă. Dacă n-ar opri turiştii la noi, am fi obligaţi să ple­căm de tot. Iar asta nu s-a în­tâm­plat nicio­dată. Nici măcar când a trecut peste noi urgia războiu­lui. Şi n-o să se în­tâmple nici acum. Vom rămâne. Cumva, tot vom rămâne aici".
Ce-mi po­vesteşte Robert îmi alungă puţin ima­ginea idilică pe care mi-o făcusem când am păşit în Velika Planina. Prezen­tul a pătruns aici. Cu furie. Iar ceea ce văd nu mai e tocmai ceea ce a fost. În al doilea război mondial, Velika Planina a fost un loc-cheie pentru partizanii anti-nazişti. Ciobanii de aici, pe atunci oieri, n-au vrut sub niciun chip să se supună şi au orga­nizat o rezistenţă armată. Ştiau că­ră­rile ascunse ce stră­juiau valea, puteau ataca fără să fie văzuţi. Dar vitejia lor a atras repre­salii. Un co­mando german a des­cins la Velika Planina şi a incendiat aproape toată aşezarea. Ce­nuşa uitării s-a aşe­zat peste locul lui Dumnezeu. După război, ciobanii s-au întors acasă. Au luat-o de la capăt şi au trebuit să re­con­stru­ias­că tot ce fu­sese pâr­jolit. Stâne, ţarcuri, hambare, biserica. Şi au fă­cut-o. Dar la oi au trebuit să renunţe. Ier­nile, lipsa bani­lor şi comunismul au fost ad­versari prea puter­nici. Uşor, din anii '60, odată cu te­lecabina şi turiştii, lucrurile s-au mai aşezat pentru comu­nitatea de păstori. Doar că n-au mai fost sin­guri, au trebuit să-şi împartă frumuseţea şi li­niştea cu turiştii curioşi ve­niţi din vale. Au în­văţat să zâmbească amabil. Cum îmi zâmbeşte Robert Gra­disekovih acum.

Oamenii-lup

"Noi, ciobanii, în­­totdeauna am fost altfel ca restul slove­nilor. Ne-am con­stru­it altfel casele şi biserica, am păstrat alte tradiţii, ne-am temut de alte lucruri decât cei din oraşe". Îl întreb de ce s-au temut. Mă priveşte di­rect în ochi şi răs­punde scurt, sec, fă­ră să mai zâm­beas­că: "De oamenii-lup, de pildă". Ro­bert nu glumeşte. "Şi cine erau oame­nii-lup?", îl întreb. "Tot cio­bani. Cio­bani de-ai noştri, cei de de­mult", spune Ro­bert. "Nu ştiţi cum sunt iernile aici. Cum se au­de vântul, cum vis­coleşte zăpada, cum ninge până când satul nostru e aproape în­ghiţit de nămeţi... Cum trudim, zi şi noapte, ca să rămânem la lumină... Cum ne rugăm la Măicuţa Noastră a Zăpezilor să ţină răul departe de noi... Atunci, spun bătrânii, la înce­putul iernii, apăreau şi oa­menii-lup - «pasje­glavci». Şi se ştia că, odată cu ei, va să vină şi cea mai cumplită ninsoare. Bătrâ­nii sacrificau berbeci şi oi, pentru ca sângele lor să înroşească zăpada, iar oamenii-lup să fie mul­ţumiţi şi să plece. Oa­menii-lup au fost de la înce­put aici. Primii. Ei şi uriaşii care ne-au dăruit oile şi ne-au învăţat să facem brânza". "Pasjeglavci", "Ajdovski. Îmi notez cuvintele şi îl privesc atent pe Robert. Privirea lui se pierde undeva departe, într-un punct nelămurit, unde pietrele munţilor zgârie un cer de toamnă. Simt că ar vrea să tacă, să rămână cu privirea acolo, până când voi pleca. Nu plec. Îl rog să-mi poves­tească. Se înduplecă. "Asta mi-a povestit bunicul, asta povestesc şi eu. Că noi ne tragem din uriaşii ăştia. Ei au fost aici la începutul începu­tului, ei ne-au învăţat păstori­tul. Şi povestea mai spune că uriaşii erau fraţi cu lupii, iar lupii ascultau de ei. Dar în iernile grele de atunci, de demult, unii ciobani plecau să caute lumina, să aducă soarele ca să îmblânzească iar­na. Lupii îi urmau. Dacă nu gă­seau nici lumină, nici soare, atunci se întorceau preschimbaţi, oa­me­nii deveneau totuna cu lupii - oameni cu cap de lup. Şi atunci trebuia să te fereşti, să te rogi şi să sacrifici animale ca să-i poţi îmblânzi. Asta mi-a povestit bunicul meu. Straşnic cioban! Şi vă rog să mă credeţi, ori de câte ori începea să ningă în iernile când eram copil, alergam iute la biserică să mă rog la Măicuţa noas­tră să nu aducă lupii. Oamenii-lup, nu ani­malele, că d-alea nu mai avem de mult pe aici..."
Abia acum Robert şi-a adus privirea înapoi, îmi cercetează ochii şi zâmbeşte din nou. "De ce să vă mint, şi acum, când ninge, dau fuga la biserică să mă închin". Omul ăsta a crescut într-un sat în care oamenii-lup erau o ameninţare vie. Un sat în care cei bătrâni încă mai vorbeau de strămoşii uriaşi. Cei care i-au învăţat tot ce este pe lume şi cum se face brânza. Sunt curios dacă Robert a auzit despre vlahi. "Poate vreţi să spuneţi Vla­ka", răspunde. "Cum să nu!? E un deal sfânt al cio­banilor. De acolo au venit uriaşii". Zâmbesc şi eu din tot sufletul. Aici, sus, la mai bine de 1600 de metri, uriaşii au coborât de pe culmea Vlaka, i-au învăţat rosturile pe ciobani, iar ciobanii au rămas - ultimii oameni care să aducă mărturie despre nişte timpuri vrăjite. Istoria este veche şi vie, o simt sub paşii mei, simt că trebuie să-l îmbrăţişez pe omul din faţa mea şi o fac. Robert e stânjenit, îmi spune că turiştii nu fac lucruri de felul ăsta. Îi spun şi eu că nu sunt chiar un turist; să se gân­dească la mine ca la un frate. "Aşa voi face", zice. Îi mul­ţumesc şi-mi iau rămas bun. Ştiu că trebuie să mă închin în faţa bisericuţei de lemn Maica Noastră a Zăpezilor, ştiu că trebuie să caut mai departe ce va să însemne taina cuvintelor pasje­glavci şi ajdovoski.
Casele din Velika Planina seamănă izbitor cu stânele noas­tre izolate. 63 de colibe de lemn fără ferestre, cu vetre în care focul arde mocnit, cu staul pentru vite. Mi se spune că există un mic muzeu al păsto­rilor, un­deva, într-o stână micuţă şi veche, una dintre pu­ţinele care a scăpat de incen­diul nazist. Că acolo voi găsi pe cineva ca să-mi descifreze semnificaţia unor cuvinte.

Bessii, "lupii de munte"

Julija Jurak e studentă la arheologie, iar în tim­pul liber poar­tă de grijă mu­zeului din Ve­lika Planina. Turismul a învăţat-o că tre­buie să se îmbrace tra­diţional. Doar că portul ăsta are ceva arti­za­nal, e doar o butaforie pen­tru cei care plă­tesc 3 euro ca să audă cum trăiau şi trăiesc păstorii. O las să-mi explice la ce foloseşte fiecare o­biect în parte: ciubărul, putina, crinţa, foarfecele de tuns oile. Zâm­besc, îi spun că ştiu bine lucrurile astea. Sunt întocmai cu cele ale ciobanilor noştri. Ce nu ştiu e cum să iau urma oamenilor-lup, cum să ajung la pasjeglavci, cum să găsesc uriaşii - ajdovski. E rândul ei să zâmbească: "Aţi stat de vorbă cu ciobanii noştri. Sunt lucruri pe care şi istoricii le caută". "Şi le-au găsit?", o întreb. "Doar cei care au ascultat poveştile oamenilor". Julija zâmbeşte. Ca-ntotdeauna, adevărul după care mă caţăr până în vârfuri de munţi mi se dezvăluie cu o simplitate uluitoare. "Pavel Jozef Sa­farik, un mare etnograf al secolului XIX, a mers pe urmele cuvântului «pas­jeglavci». Oamenii cu cap de lup, spune el, s-au nu­mit înainte «pesjaniki». Iar cuvântul ăsta se trage dintr-un altul - «Besen­jaki», care la rândul lui e derivat din numele ve­chiu­lui trib dacic, Bessi". Mă luminez: Iordanes îi numea pe Bessi - lupii de munte. Temuţii păstori de la începuturi. Sunt încă aici, în credinţele oamenilor, în poveştile pe care bunicii le spun copiilor. S-a ri­dicat ceaţa în locul ăsta străvechi, care îmi amin­teşte atât de mult de casă."Pentru uriaşi", spune Julija Jurak, "trebuie să mergeţi mai departe. Slo­venia e plină de topo­nime vechi, de dinaintea sla­vilor, care păstrează cuvântul ajd, care înseamnă "uriaş". Ajdna, de exemplu, e locul celei mai importante descoperiri arheologice din Slovenia. O aşezare de demult, tocmai în vârful unei stânci. Locul unde s-au refugiat băştinaşii din calea năvălirii slavilor. Toate descoperirile de acolo le găsiţi în muzeul de istorie din Kranj". Îi mulţu­mesc din suflet Julijei. O mai întreb doar cum îi numesc profesorii ei pe băştinaşii aceştia ce au stăpânit aceste locuri înainte de slavi. Îmi spune că nu sunt numiţi nici­cum. "Indigeni şi atât. Populaţie romanizată, care vorbea latina vul­gară. Atât". Atât, dar cât de-ajuns! Ştiu încotro trebuie să pornesc. Ştiu că trebuie, la nevoie, să scotocesc întreaga Slovenie ca să dau de urma oamenilor care au locuit pe Vârful Ajdna, cei care venerau Muntele Vlaka şi i-au învăţat pe păstorii din Velika Planina cum se cresc oile şi cum se face brânza. Se înserează aici, în colţul ăsta de rai, trebuie să mă grăbesc, să prind ultima cabină, repede, până nu se lasă noaptea, până nu apar oamenii-lup. Din lemn şi piatră au fost ridicate stânele de aici, în piatră voi afla adevărul.

Ciobanii creştini din Ajdna

Jakob Smiljanic îmi arata lucrurile des­co­perite la Ajdna, în "Muzeul de Istorie Go­renjski" din Kranj. Un opaiţ, vârfuri de săgeţi, un fluier cio­bănesc, o talangă pentru oi. "Erau ciobani, desi­gur, indigenii aceştia". "Indigeni"? Cuvânt vag, fără istorie, fără poveste, fără adevăr. Îmi repetă ceea ce mi-a spus şi Julija Jurak: erau creştini şi vorbeau o formă a limbii latine. "Că erau creştini nu este nicio îndoială: la Ajdna a fost descoperită o biserică, mormintele unor oameni se află chiar sub ruinele ei. Straniu este că, deşi aşeza­rea asta a fost prădată şi pustiită mai târziu de slavi, in­clusiv biserica, un sin­gur mormânt, cel al unei fe­tiţe, a fost lăsat ne­atins, cu tot fas­tul şi po­doa­bele lui". Bră­ţări, cer­cei, inele şi o cutie side­fie, perfectă. "E foarte rar să se întâmple asta, mai ales când e evi­dent că slavii au des­co­perit şi prădat acele mormin­te. Asta i-a făcut pe arheologi să ajungă la conclu­zia că povestea cu «Ajdovska deklica» poate fi ade­vă­rată". Ajdovska deklica, îmi spune Ja­kob, este o legendă pe care o în­tâlneşti în întreaga Slovenie. Stânca pe care este întipărit chipul fetei e deja un loc legendar, asemănător cu Sfin­xul din Bucegi. Se spune des­pre ea că ar fi fost copila unor uriaşi şi că s-a născut cu darul profeţirii. În unele legende, este transformată în piatră, pentru că a prezis lucruri cumplite, în altele, se spune că soarta ei este să ră­mână de-a pururi în acelaşi loc, că ni­meni nu va putea s-o urnească de acolo. "Arheologii nu cred în poveşti, dar cum se face că mormântul aces­tei fete, chiar din­tr-un loc care se numeşte Ajd­na, nu a fost pră­dat de nişte in­va­datori de o altă credinţă?! Aj­dov­­ska deklica - fiica uria­şilor este acolo, la Ajdna". Sunt doar eu şi Jakob Smiljanic în Muzeul Gornj­­ski din Kranj. Se lasă liniş­tea, în timp ce privesc o cutie sidefie, aflată în spatele unei vi­trine de sticlă. Sunt atâtea lo­curi cu topo­ni­mul "ajd" în Slo­venia! Atâ­tea tri­miteri la oame­nii-lup care au fost aici la înce­puturi! Nu pot să cred că nimeni n-a mers mai departe pe urmele lor! Îl întreb asta pe Jakob. "Ooh, ba da", îmi răspunde, "sunt mulţi is­torici sloveni foarte importanţi care au scris despre asta: Milko Kos, Bogo Grafenauer, Peter Stih, Andrej Pleterski..".

Nume vlăheşti în Slovenia

Caut, găsesc. Milko Kos - Vlahi in vlaska imena med Slovenci (nume vlăheşti din Slovenia), Andrej Pleterski - Slovani in Vlahi na "niko­garsnjem" ozemlju istrskega zaledja (Slovenii şi vlahii pe teritoriul Istriei). Cărţi care fac lumină în privinţa "indigenilor" pe care i-au înfruntat slavii. Cărţi care dovedesc că cele mai vechi toponime ale unor oraşe şi locuri importante din Slovenia îşi păstrează de­nu­mirea veche, vlăheas­că: Rodica, Lasko (Lascu), Laski, Lahovce, Bohinj (Vlo­hinj), Vlaka... Slavii vor­beau cu teamă despre "ei". Îi numeau urmaşii uria­şilor, creştinii din munţi, lupii, vlahii. În toate poveş­tile, viaţa vlahilor de pe teritoriul de azi al Sloveniei s-a înălţat deasupra istoriei, ca să ajungă într-un abur miraculos de vrajă şi de legendă.
Îmi iau rămas bun de la Jakob Smiljanic. Îmi iau rămas bun de la obiectele astea ascunse în spa­tele unor vitrine de sticlă. Descoperirile au fost fă­cute, cărţile au fost scrise, este alegerea profeso­rilor de istorie ce vor să spună studenţilor despre "indi­genii" Sloveniei. Istoria este înscrisă în pia­tră. Ca să cobori în timp, trebuie să urci stâncile cele mai înalte. Pornesc spre Ajdna, locul strămo­şilor noştri vlahi.
N-a fost simplu şi nu va fi simplu. Sunt mai bine de 1500 de ani de istorie, până în vremurile în care urmaşii triburilor dace, păstorii vlahi, stă­pâneau în tihnă acest pământ. Drumul de maşină se sfârşeşte, începe cărarea prin pădure. Păşesc prin umbra care mi-a înghiţit umbra. Sunt singur, pe o cărare care se îndeseşte, plină de ierburi şi lăstăriş.Merg spre un vârf aflat deasupra lumii. Merg acasă la nişte oameni din poveşti. Merg să mă închin la biserica lor uitată. Stânca ţâşneşte deasupra pădurii, un vârf abrupt, cu pini şi piatră. Mă agăţ de rădăcini, de colţuri de stân­că, urc. Aici, sus, au fost Vlahii. Lu­mea era a lor, de jur împrejur, cât vezi cu ochii: Râul Sava, cul­mile domoale ale dealurilor, aşeză­rile din vale, Alpii, cerul. Am ajuns. Aici a fost bise­rica. Mă închin la altarul ei de piatră. Înăuntru e toată istoria, înăuntru se odihneşte copila unor uriaşi. A ră­mas aici, aşa cum spune povestea. Mă aplec spre pie­tre şi îi şoptesc: am învins!