Istoria începe cu ei
Adevărul e înscris în piatră. În piatra uriașă a munților care zgârie un cer de toamnă. Slovenia. Alpii Iulieni. Sus, deasupra lumii. Călătoria noastră neîntreruptă spre începuturi. Acolo de unde izvorăsc apele și istoria. Istoria vie, adevărată, despre cum a început o lume. Poveștile despre primii oameni ai acestei lumi. Băștinașii Alpilor răsăriteni. Ciobanii, uriașii, zeii neîmblânziți. Cei pe care slavii, în năvala lor din secolul al V-lea, i-au găsit aici, stăpâni ai acestor locuri, și i-au numit krscenik - creștini și vlahi. Vlahii - oameni pe care istoria îi pomenește prima oară abia în 976, în scrierile cronicarului grec Ioan Skylitzes. Istoria, însă, ar trebui rescrisă. La începuturile creștinătății, existau deja vlahi. Iar poveștile oamenilor despre ei coboară și mai adânc în timp, pe tărâmul acela fabulos, unde realitatea se împletește cu vraja, oamenii cu lupii, și stâncile cu giganții. Adevărul, oricum ar fi spus, este înscris în piatră și țâșnește la vale, ca o apă pură, vie, de netăgăduit. Vlahii au fost aici. Istoria Sloveniei de azi începe cu ei.
Vârful Rodica
Munții s-au scufundat în apele lacului Bohinj. Sunt acolo, înăuntru, străvezii și albaștri, plutind printre păstrăvi, cu creasta pietroasă a Vârfului Rodica strălucind printre unde, ca lama unui cuțit. Atingi apa, și munții se destramă: valuri albastre, străvezii, fâșii de stânci oglindite în apă. Piscurile rămân deasupra lacului, de neclintit. Vlohin, apoi Vohin, iar acum Bohinj a fost numit acest lac de-a lungul vremii. Rodica, nume pe care nu-l vei întâlni într-o altă limbă decât a noastră. Este felul în care destrami încet o realitate, ca o oglindă de apă pe care o atingi cu mâna. Istoria poate fi înșelătoare. O poți scrijeli cu migală de arheolog, poți coborî în arhive după manuscrise și cronici vechi. Sau poți urca deasupra lumii, ca să o simți. Sunt mai bine de 1500 de ani între acum și atunci. Atunci, când slavii abia năvăliseră în partea aceasta a Europei, ca să-i schimbe cuvintele, obiceiurile și oamenii.
Poarta spre o altă lume
Ca să cobori în timp, trebuie să urci. E dis-de-dimineață. Apa sclipește, s-au aprins miliarde de lumini pe lacul Bohinj. Soarele a trecut de creste și dezmiardă lumea. Se aude clopotul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. Creștinii de demult nu i-au înfrânt pe slavi, dar credința lor a răzbit. E aici, într-o clopotniță înaltă, lipită de o bisericuță și mai veche, cu acoperiș de șiță. Soarele, munții și apa sunt aceleași și sunt totuna cu liniștea. Călătoria noastră începe așa, cu credința în lucrurile care rămân, cu liniște...
Pornesc spre Velika Planina, cea mai mare și mai veche așezare a ciobanilor din Slovenia. Singura. Oamenii sunt încă acolo, la peste 1600 de metri înălțime, tot mai puțini, tot mai rupți de obiceiurile de odinioară. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, ei și așezarea lor din munți au rămas o ciudățenie pe care o poți vizita ca pe un uriaș muzeu în aer liber. "Vizitează Velika Planina", spun pliantele turistice. În felul acesta vei ajuta păstorii să-și ducă tradiția mai departe. Am ajuns în Kamnik, o mică localitate de la poalele Alpilor. Un vârf stâncos, uriaș și sălbatic străjuiește cerul întunecat de ploaie. O poartă ferecată, amenințătoare, dincolo de care nu te mai așteaptă decât negura și frigul. Aproape te îndoiești că mai departe de sălbăticia asta, lumea ar putea să existe. Nu e nicio cale să ajungi în vârf, decât o telecabină care plutește deasupra hăului, fără niciun stâlp de susținere. Asta e, îți spui, ai ajuns până aici, trebuie să mergi înainte, fie ce-o fi. Aproape nu-ți vine a crede că dincolo de abruptul împădurit și stâncos, există un loc pe care oamenii îl numesc "acasă". Oricine ar fi oamenii ăștia, îți spui, ei sunt oamenii tăi. Trebuie să fie altfel decât ceilalți - nesupuși, liberi, neînfricați, dacă au ajuns să-și găsească locul pe vârfuri de munți. Nu există șosea până la Velika Planina. Doar vechile drumuri ale păstorilor, nivelate și lărgite între timp, pentru căruțe sau mașini de teren. Doar telecabina asta a pătruns cu adevărat în inima veche a locului. Dar poate că e mai bine așa, acum sunt și eu aici, înăuntru, plutind deasupra unui hău uriaș, într-o cutie mică, cu ferestrele aburite de nori. Stânca aceea sălbatică a fost îmblânzită, sunt acum în vârful ei, aștept să se deschidă poarta asta întunecată, să pot vedea dacă, dincolo de ea, lumea mai există. O ființă ciudată de abur mă adulmecă, mă atinge, mi se lipește de piele. E frig, e ceață, cobor bucuros din cutia care a plutit peste prăpastie, când, brusc, îmi dau seama că încă nu am ajuns. E doar o poartă, o primă poartă pe care am trecut-o în lungul drum către ciobani. Trebuie să plutesc mai departe. Urc într-un telescaun și duhul acela mă învăluie din nou, devine una cu mine, dar deja nu mă mai tem, am trecut abruptul, am trecut de timp, voi ajunge la oameni. Muntele se domolește, pantele se îmblânzesc, ceața se ridică, atât cât să văd pășuni și un petec mărunt de soare. E de ajuns. Există viață după negura de nepătruns, mă îndrept către ea, ca spre un loc vrăjit.
Maica noastră a zăpezilor
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ating iar pământul, că iarba foșnește sub pașii mei, că undeva, aproape, se aude blândețea și liniștea, iar blândețea și liniștea sunt totuna cu talăngile unor cirezi de vaci. Văzută de sus, Velika Planina pare desprinsă dintr-un basm: o oază verde, tihnită, pe care Dumnezeu a așezat-o cu grijă pe pământ, printre munți colțuroși și cer nesfârșit, iar oamenii s-au cuibărit aici, în căușul ăsta de liniște și verdeață, presărându-l, ici-colo, cu mici colibe. Țâșnind spre cer, ca o mulțumire, ca o rugăciune neîntreruptă, au așezat la mijloc o mică bisericuță de lemn, cu turn alungit spre văzduh, întocmai ca vechile noastre biserici din Maramureș și din Sălaj. Aș putea jura că Horea al nostru a ajuns până aici, ca să cioplească cu meșterii lui, într-un sat ciobănesc din Slovenia, minunăția asta de biserică: Maica Noastră a Zăpezilor. Velika Planina pare locul unde răul lumii ăsteia nu a ajuns vreodată, iar timpul și-a pierdut rostul lui de timp. Așa trebuia să fie, îmi spun. Dincolo de negura înaltă, dincolo de ceață, nu poate fi decât bunătatea lui Dumnezeu. Soarele e încă ascuns, ceața o simți aproape, dar vraja rea s-a risipit, iar bucuria te face să plutești. Dacă trebuia să cobori în timp, să ajungi până la urmele strămoșilor tăi vlahi, atunci ai urcat unde trebuie. Aici timpul a fost suspendat, aici devălmășia istoriei nu a avut cum să pătrundă. Aici sunt ciobanii, trebuie doar să le asculți poveștile.
Stau de vorbă cu Robert Gradisekovih, unul dintre puținii păstori care vorbește și o altă limbă decât slovena. A înțeles că trebuie să se ajute de turiști, dacă vrea să rămână în locul ăsta atât de îndepărtat de forfotă și civilizație, locul moșilor și strămoșilor lui. Așa că din stâna sa a făcut un popas în care poți mânca turte de hrișcă, lapte acru, mămăligă și brânză. Vacile lui sunt răsfirate pe pășune, mi le arată cu mâna în zare, zâmbește. E îmbrăcat ca la oraș, părul blond a început să-i încărunțească, arată mai mult ca o gazdă primitoare decât ca un cioban adevărat din vârf de munte. "E ceea ce facem cu toții ca să supraviețuim. Munca noastră nu mai este prețuită cu adevărat. Am renunțat și la oi din cauza asta. Suntem tot mai puțini. Doar trei oameni se mai încumetă să rămână aici, sus, pe timp de iarnă. Dacă n-ar opri turiștii la noi, am fi obligați să plecăm de tot. Iar asta nu s-a întâmplat niciodată. Nici măcar când a trecut peste noi urgia războiului. Și n-o să se întâmple nici acum. Vom rămâne. Cumva, tot vom rămâne aici".
Ce-mi povestește Robert îmi alungă puțin imaginea idilică pe care mi-o făcusem când am pășit în Velika Planina. Prezentul a pătruns aici. Cu furie. Iar ceea ce văd nu mai e tocmai ceea ce a fost. În al doilea război mondial, Velika Planina a fost un loc-cheie pentru partizanii anti-naziști. Ciobanii de aici, pe atunci oieri, n-au vrut sub niciun chip să se supună și au organizat o rezistență armată. Știau cărările ascunse ce străjuiau valea, puteau ataca fără să fie văzuți. Dar vitejia lor a atras represalii. Un comando german a descins la Velika Planina și a incendiat aproape toată așezarea. Cenușa uitării s-a așezat peste locul lui Dumnezeu. După război, ciobanii s-au întors acasă. Au luat-o de la capăt și au trebuit să reconstruiască tot ce fusese pârjolit. Stâne, țarcuri, hambare, biserica. Și au făcut-o. Dar la oi au trebuit să renunțe. Iernile, lipsa banilor și comunismul au fost adversari prea puternici. Ușor, din anii '60, odată cu telecabina și turiștii, lucrurile s-au mai așezat pentru comunitatea de păstori. Doar că n-au mai fost singuri, au trebuit să-și împartă frumusețea și liniștea cu turiștii curioși veniți din vale. Au învățat să zâmbească amabil. Cum îmi zâmbește Robert Gradisekovih acum.
Oamenii-lup
"Noi, ciobanii, întotdeauna am fost altfel ca restul slovenilor. Ne-am construit altfel casele și biserica, am păstrat alte tradiții, ne-am temut de alte lucruri decât cei din orașe". Îl întreb de ce s-au temut. Mă privește direct în ochi și răspunde scurt, sec, fără să mai zâmbească: "De oamenii-lup, de pildă". Robert nu glumește. "Și cine erau oamenii-lup?", îl întreb. "Tot ciobani. Ciobani de-ai noștri, cei de demult", spune Robert. "Nu știți cum sunt iernile aici. Cum se aude vântul, cum viscolește zăpada, cum ninge până când satul nostru e aproape înghițit de nămeți... Cum trudim, zi și noapte, ca să rămânem la lumină... Cum ne rugăm la Măicuța Noastră a Zăpezilor să țină răul departe de noi... Atunci, spun bătrânii, la începutul iernii, apăreau și oamenii-lup - «pasjeglavci». Și se știa că, odată cu ei, va să vină și cea mai cumplită ninsoare. Bătrânii sacrificau berbeci și oi, pentru ca sângele lor să înroșească zăpada, iar oamenii-lup să fie mulțumiți și să plece. Oamenii-lup au fost de la început aici. Primii. Ei și uriașii care ne-au dăruit oile și ne-au învățat să facem brânza". "Pasjeglavci", "Ajdovski. Îmi notez cuvintele și îl privesc atent pe Robert. Privirea lui se pierde undeva departe, într-un punct nelămurit, unde pietrele munților zgârie un cer de toamnă. Simt că ar vrea să tacă, să rămână cu privirea acolo, până când voi pleca. Nu plec. Îl rog să-mi povestească. Se înduplecă. "Asta mi-a povestit bunicul, asta povestesc și eu. Că noi ne tragem din uriașii ăștia. Ei au fost aici la începutul începutului, ei ne-au învățat păstoritul. Și povestea mai spune că uriașii erau frați cu lupii, iar lupii ascultau de ei. Dar în iernile grele de atunci, de demult, unii ciobani plecau să caute lumina, să aducă soarele ca să îmblânzească iarna. Lupii îi urmau. Dacă nu găseau nici lumină, nici soare, atunci se întorceau preschimbați, oamenii deveneau totuna cu lupii - oameni cu cap de lup. Și atunci trebuia să te ferești, să te rogi și să sacrifici animale ca să-i poți îmblânzi. Asta mi-a povestit bunicul meu. Strașnic cioban! Și vă rog să mă credeți, ori de câte ori începea să ningă în iernile când eram copil, alergam iute la biserică să mă rog la Măicuța noastră să nu aducă lupii. Oamenii-lup, nu animalele, că d-alea nu mai avem de mult pe aici..."
Abia acum Robert și-a adus privirea înapoi, îmi cercetează ochii și zâmbește din nou. "De ce să vă mint, și acum, când ninge, dau fuga la biserică să mă închin". Omul ăsta a crescut într-un sat în care oamenii-lup erau o amenințare vie. Un sat în care cei bătrâni încă mai vorbeau de strămoșii uriași. Cei care i-au învățat tot ce este pe lume și cum se face brânza. Sunt curios dacă Robert a auzit despre vlahi. "Poate vreți să spuneți Vlaka", răspunde. "Cum să nu!? E un deal sfânt al ciobanilor. De acolo au venit uriașii". Zâmbesc și eu din tot sufletul. Aici, sus, la mai bine de 1600 de metri, uriașii au coborât de pe culmea Vlaka, i-au învățat rosturile pe ciobani, iar ciobanii au rămas - ultimii oameni care să aducă mărturie despre niște timpuri vrăjite. Istoria este veche și vie, o simt sub pașii mei, simt că trebuie să-l îmbrățișez pe omul din fața mea și o fac. Robert e stânjenit, îmi spune că turiștii nu fac lucruri de felul ăsta. Îi spun și eu că nu sunt chiar un turist; să se gândească la mine ca la un frate. "Așa voi face", zice. Îi mulțumesc și-mi iau rămas bun. Știu că trebuie să mă închin în fața bisericuței de lemn Maica Noastră a Zăpezilor, știu că trebuie să caut mai departe ce va să însemne taina cuvintelor pasjeglavci și ajdovoski.
Casele din Velika Planina seamănă izbitor cu stânele noastre izolate. 63 de colibe de lemn fără ferestre, cu vetre în care focul arde mocnit, cu staul pentru vite. Mi se spune că există un mic muzeu al păstorilor, undeva, într-o stână micuță și veche, una dintre puținele care a scăpat de incendiul nazist. Că acolo voi găsi pe cineva ca să-mi descifreze semnificația unor cuvinte.
Bessii, "lupii de munte"
Julija Jurak e studentă la arheologie, iar în timpul liber poartă de grijă muzeului din Velika Planina. Turismul a învățat-o că trebuie să se îmbrace tradițional. Doar că portul ăsta are ceva artizanal, e doar o butaforie pentru cei care plătesc 3 euro ca să audă cum trăiau și trăiesc păstorii. O las să-mi explice la ce folosește fiecare obiect în parte: ciubărul, putina, crința, foarfecele de tuns oile. Zâmbesc, îi spun că știu bine lucrurile astea. Sunt întocmai cu cele ale ciobanilor noștri. Ce nu știu e cum să iau urma oamenilor-lup, cum să ajung la pasjeglavci, cum să găsesc uriașii - ajdovski. E rândul ei să zâmbească: "Ați stat de vorbă cu ciobanii noștri. Sunt lucruri pe care și istoricii le caută". "Și le-au găsit?", o întreb. "Doar cei care au ascultat poveștile oamenilor". Julija zâmbește. Ca-ntotdeauna, adevărul după care mă cațăr până în vârfuri de munți mi se dezvăluie cu o simplitate uluitoare. "Pavel Jozef Safarik, un mare etnograf al secolului XIX, a mers pe urmele cuvântului «pasjeglavci». Oamenii cu cap de lup, spune el, s-au numit înainte «pesjaniki». Iar cuvântul ăsta se trage dintr-un altul - «Besenjaki», care la rândul lui e derivat din numele vechiului trib dacic, Bessi". Mă luminez: Iordanes îi numea pe Bessi - lupii de munte. Temuții păstori de la începuturi. Sunt încă aici, în credințele oamenilor, în poveștile pe care bunicii le spun copiilor. S-a ridicat ceața în locul ăsta străvechi, care îmi amintește atât de mult de casă. "Pentru uriași", spune Julija Jurak, "trebuie să mergeți mai departe. Slovenia e plină de toponime vechi, de dinaintea slavilor, care păstrează cuvântul ajd, care înseamnă "uriaș". Ajdna, de exemplu, e locul celei mai importante descoperiri arheologice din Slovenia. O așezare de demult, tocmai în vârful unei stânci. Locul unde s-au refugiat băștinașii din calea năvălirii slavilor. Toate descoperirile de acolo le găsiți în muzeul de istorie din Kranj". Îi mulțumesc din suflet Julijei. O mai întreb doar cum îi numesc profesorii ei pe băștinașii aceștia ce au stăpânit aceste locuri înainte de slavi. Îmi spune că nu sunt numiți nicicum. "Indigeni și atât. Populație romanizată, care vorbea latina vulgară. Atât". Atât, dar cât de-ajuns! Știu încotro trebuie să pornesc. Știu că trebuie, la nevoie, să scotocesc întreaga Slovenie ca să dau de urma oamenilor care au locuit pe Vârful Ajdna, cei care venerau Muntele Vlaka și i-au învățat pe păstorii din Velika Planina cum se cresc oile și cum se face brânza. Se înserează aici, în colțul ăsta de rai, trebuie să mă grăbesc, să prind ultima cabină, repede, până nu se lasă noaptea, până nu apar oamenii-lup. Din lemn și piatră au fost ridicate stânele de aici, în piatră voi afla adevărul.
Ciobanii creștini din Ajdna
Jakob Smiljanic îmi arata lucrurile descoperite la Ajdna, în "Muzeul de Istorie Gorenjski" din Kranj. Un opaiț, vârfuri de săgeți, un fluier ciobănesc, o talangă pentru oi. "Erau ciobani, desigur, indigenii aceștia". "Indigeni"? Cuvânt vag, fără istorie, fără poveste, fără adevăr. Îmi repetă ceea ce mi-a spus și Julija Jurak: erau creștini și vorbeau o formă a limbii latine. "Că erau creștini nu este nicio îndoială: la Ajdna a fost descoperită o biserică, mormintele unor oameni se află chiar sub ruinele ei. Straniu este că, deși așezarea asta a fost prădată și pustiită mai târziu de slavi, inclusiv biserica, un singur mormânt, cel al unei fetițe, a fost lăsat neatins, cu tot fastul și podoabele lui". Brățări, cercei, inele și o cutie sidefie, perfectă. "E foarte rar să se întâmple asta, mai ales când e evident că slavii au descoperit și prădat acele morminte. Asta i-a făcut pe arheologi să ajungă la concluzia că povestea cu «Ajdovska deklica» poate fi adevărată". Ajdovska deklica, îmi spune Jakob, este o legendă pe care o întâlnești în întreaga Slovenie. Stânca pe care este întipărit chipul fetei e deja un loc legendar, asemănător cu Sfinxul din Bucegi. Se spune despre ea că ar fi fost copila unor uriași și că s-a născut cu darul profețirii. În unele legende, este transformată în piatră, pentru că a prezis lucruri cumplite, în altele, se spune că soarta ei este să rămână de-a pururi în același loc, că nimeni nu va putea s-o urnească de acolo. "Arheologii nu cred în povești, dar cum se face că mormântul acestei fete, chiar dintr-un loc care se numește Ajdna, nu a fost prădat de niște invadatori de o altă credință?! Ajdovska deklica - fiica uriașilor este acolo, la Ajdna". Sunt doar eu și Jakob Smiljanic în Muzeul Gornjski din Kranj. Se lasă liniștea, în timp ce privesc o cutie sidefie, aflată în spatele unei vitrine de sticlă. Sunt atâtea locuri cu toponimul "ajd" în Slovenia! Atâtea trimiteri la oamenii-lup care au fost aici la începuturi! Nu pot să cred că nimeni n-a mers mai departe pe urmele lor! Îl întreb asta pe Jakob. "Ooh, ba da", îmi răspunde, "sunt mulți istorici sloveni foarte importanți care au scris despre asta: Milko Kos, Bogo Grafenauer, Peter Stih, Andrej Pleterski..".
Nume vlăhești în Slovenia
Caut, găsesc. Milko Kos - Vlahi in vlaska imena med Slovenci (nume vlăhești din Slovenia), Andrej Pleterski - Slovani in Vlahi na "nikogarsnjem" ozemlju istrskega zaledja (Slovenii și vlahii pe teritoriul Istriei). Cărți care fac lumină în privința "indigenilor" pe care i-au înfruntat slavii. Cărți care dovedesc că cele mai vechi toponime ale unor orașe și locuri importante din Slovenia își păstrează denumirea veche, vlăhească: Rodica, Lasko (Lascu), Laski, Lahovce, Bohinj (Vlohinj), Vlaka... Slavii vorbeau cu teamă despre "ei". Îi numeau urmașii uriașilor, creștinii din munți, lupii, vlahii. În toate poveștile, viața vlahilor de pe teritoriul de azi al Sloveniei s-a înălțat deasupra istoriei, ca să ajungă într-un abur miraculos de vrajă și de legendă.
Îmi iau rămas bun de la Jakob Smiljanic. Îmi iau rămas bun de la obiectele astea ascunse în spatele unor vitrine de sticlă. Descoperirile au fost făcute, cărțile au fost scrise, este alegerea profesorilor de istorie ce vor să spună studenților despre "indigenii" Sloveniei. Istoria este înscrisă în piatră. Ca să cobori în timp, trebuie să urci stâncile cele mai înalte. Pornesc spre Ajdna, locul strămoșilor noștri vlahi.
N-a fost simplu și nu va fi simplu. Sunt mai bine de 1500 de ani de istorie, până în vremurile în care urmașii triburilor dace, păstorii vlahi, stăpâneau în tihnă acest pământ. Drumul de mașină se sfârșește, începe cărarea prin pădure. Pășesc prin umbra care mi-a înghițit umbra. Sunt singur, pe o cărare care se îndesește, plină de ierburi și lăstăriș. Merg spre un vârf aflat deasupra lumii. Merg acasă la niște oameni din povești. Merg să mă închin la biserica lor uitată. Stânca țâșnește deasupra pădurii, un vârf abrupt, cu pini și piatră. Mă agăț de rădăcini, de colțuri de stâncă, urc. Aici, sus, au fost Vlahii. Lumea era a lor, de jur împrejur, cât vezi cu ochii: Râul Sava, culmile domoale ale dealurilor, așezările din vale, Alpii, cerul. Am ajuns. Aici a fost biserica. Mă închin la altarul ei de piatră. Înăuntru e toată istoria, înăuntru se odihnește copila unor uriași. A rămas aici, așa cum spune povestea. Mă aplec spre pietre și îi șoptesc: am învins!