Insula românească din inima Budapestei

- În centrul istoric al Budapestei, pe strada Holló, la numărul 8, se află parohia românilor ortodocşi din capitala Ungariei. Comunitatea este compusă atât din românii care s-au născut şi au crescut aici, cât şi din cei veniţi la studii sau la muncă. Pentru ei, toţi, biserica este nu doar o legătură cu cerul, ci şi o insulă de românitate, un loc pe care îl pot numi "acasă" -

Gojdu Udvar, aşa îi spun toţi budapestanii, Curtea lui Gojdu. Nu ştiu câţi dintre ei au habar cine a fost Emanuil Goj­du, dar e limpede că averea sa imobiliară, confiscată în totalitate de statul maghiar şi neretrocedată până în ziua de azi, este o poveste care a devenit popu­lară. Clădirile care formează Curtea lui Gojdu se în­tind pe mai multe străzi ale Bu­da­pestei, fiind o atracţie pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii. Doar două dintre ele au fost redate românilor, strict pen­tru viaţa lor spirituală, iar acum în ele se adăposteşte pa­ro­hia ortodoxă din Buda­pes­ta şi Mânăstirea Sfântul Ioan Bote­zătorul, despre al cărui duhov­nic aţi putut citi într-un număr anterior. Intrarea mare, boltită, dinspre o stradă mică, ticsită de maşini, nu te lasă să bănuieşti ce este înăuntru. Îm­ping poarta grea şi, de îndată ce se închide în urma mea, aud o cântare sub­ţire şi desluşesc cu­vinte româ­neşti. Deodată, mă simt acasă. Urc o scară în spi­rală, care mă poartă spre primul etaj al clă­dirii. Vocile credin­cioşilor se aud acum limpede. E dumi­nică dimineaţa, zi în care românii se strâng aici pen­tru liturghie.

O olteancă din Ungaria

47 de ani. O viaţă de om, trăită în Ungaria, ală­turi de un soţ maghiar, născut şi crescut aici. Totuşi, la 70 de ani, femeia se simte şi acum olteancă din Craiova! Când îmi spune vârsta, ridic din sprân­cene. Nu-mi vine să cred că peste doamna din faţa mea au trecut şaptezeci de primăveri. Nu e om. E o bobiţă de argint-viu, cu o energie molipsitoare. Vor­beşte curat, o limbă română frumoasă, elegantă, aşa cum îi stă bine unei doamne profesoare, fără strop de accent, deşi e măritată şi stabilită în Unga­ria de la 23 de ani, imediat după ce a terminat Facul­tatea de Matematică din Bucureşti. Când îmi vor­beşte despre ţară, ochii îi strălucesc - s-ar în­toarce, dar nu are cum. Are două fete, născute şi crescute aici, în Ungaria. Sajtósné Király Mariana, aşa scrie pe cartea ei de vizită. "Matematika tanar", adică pro­fesoară de matematică.
"Eu sunt olteancă din Craiova, aşa îi spun oricui, să ştiţi, pentru că am rămas cu un mare, mare dor de ţară, deşi am trăit aici, în Ungaria, 47 de ani, iar în România, doar 23. România este ţara mea şi toată dragostea mea se îndreaptă spre ea. Când joacă Ro­mânia cu Ungaria, eu ţin întotdeauna cu Româ­nia! Nu sunt budapestană, locuiesc la o distanţă de 30 de kilometri de capitală, dar vin regulat până aici, la slujbe (deşi am aproape o biserică ortodoxă sâr­bească), pentru că preoţii noştri ortodocşi vor­besc impecabil româna, fără niciun accent, iar măicuţele sunt atât de amabile şi zâmbitoare, încât e ceva de necrezut. Nu e uşor să mă deplasez, trebuie să vin cu trenul, dar vin cu mare bucurie! Parcă aş veni acasă, să ştiţi. Aici, regăsesc atmo­sfera din copilăria mea, starea interioară de atunci, când mergeam la biserică, miresmele de tămâie de odinioară, totul e ca acasă. Aici noi împărţim şi necazurile, şi bucu­riile, aici vin când mama, care astăzi a împlinit 90 de ani, se îmbolnăveşte, şi mă rog pentru ea, şi tot aici îmi întâlnesc prietenele ro­mânce. Suntem uniţi între noi. Ce mă doare este că fa­milia mea a fost asimilată. Soţul meu este maghiar, năs­cut şi crescut în Ungaria, iar fetele mele nu vorbesc româ­na. O înţeleg, dar nu pot vor­bi. Asta înseamnă că eu sunt ultima româncă din familie. Şi asta mă doare."

Puţină istorie

Totul a început în 1791, când aromânii macedoneni şi grecii din Budapesta au în­ceput să îşi construiască o biserică ortodoxă. În zece ani a fost gata şi au început să slujească în ea alternativ - o duminică în limba greacă şi o alta în limba română. În 1888, preotul aro­mân a murit, dar grecii nu au fost de acord ca el să fie înlocuit cu un preot român, deşi la slujbe veneau mulţi fraţi de-ai noştri, din Tran­silvania. Aşa s-a ajuns ca cele două comunităţi ortodoxe din capitala Ungariei să se rupă, iar Fun­daţia Emanuil Goj­du, fidelă testa­men­tului fondatorului ei, să fie silită să ame­najeze rapid o capelă pentru comunitatea româ­nească. Pentru că timpul a fost scurt, au unit două apartamente ale lui Gojdu, transfor­mându-le într-un mare paraclis, cu gândul că, în timp, vor reuşi să ridice o biserică nouă, din piatră. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu românii. A venit primul război mondial, apoi Marea Unire, iar românii din capitala Ungariei s-au împuţinat. Aveau, de acum, un loc pe care să îl poată numi ţara lor, aşa că au plecat în România. Ca o ironie a istoriei, biserica ridicată de aromâni şi de greci la începutul secolului XIX a ajuns sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Treptat, grecii au dispărut din Budapesta, fiind asimilaţi de maghiari, iar la slujbe au început să vină din ce în ce mai mulţi ruşi, care au sfârşit prin a lua cu totul biserica. Românii au rămas să se roage în aparta­mentele lui Gojdu, în care s-a slujit neîntrerupt, chiar şi în perioada stăpânirii comuniste, când tot patrimoniul Fundaţiei Gojdu a fost confiscat de au­torităţi. A venit apoi şi căderea regimului comunist, iar statul ungar a retro­cedat credincioşilor clădirea în care se afla biserica, în care slujeşte acum pă­rintele Marius Maghiar. Restul patrimoniului Fun­daţiei Emanuil Gojdu, care valorează astăzi peste un miliard de euro, nu a fost retrocedat.

Marius Maghiar - preotul românilor budapestani

"Eu sunt născut în Budapesta, dar părin­ţii şi bu­nicii mei sunt din Cenadul Unguresc, prima loca­litate în care intri dacă vii din Ro­mânia. Deşi este un sat românesc, în care nici nu trăiau maghiari, la Marea Unire, el a ajuns în Ungaria. Mulţi ţărani au plecat atunci în ţară, dar bunicii mei au rămas. Pentru ei a fost o nenorocire că satul lor a rămas la unguri, dar erau chiaburi şi nu au putut să îşi pără­sească pământul şi casa în care trăiseră o viaţă de om. Ca ei au fost mulţi, aşa că satul a rămas româ­nesc, în toată perioada interbelică, având preoţi patrioţi, care ţineau la neamul lor şi erau mândri de originea lor. A venit însă regimul comunist, iar fa­mi­liei mele i-au fost luate toate pământurile şi a fost dată şi afară din sat. Aşa am ajuns la Budapesta, unde tata s-a însurat cu o unguroaică şi unde m-am născut eu. Însă de botezat sunt botezat în Cenad, în satul strămoşilor mei, în biserica ortodoxă de acolo. Aşa am ajuns să păstrez nu numai dragostea de neam, ci şi credinţa străbună. Tata a vorbit cu noi în casă numai româneşte, aşa că şi eu vorbesc acum curat, fără accent maghiar. Şi simt româneşte, aşa cum simt toţi românii din Ungaria. Eu cred că noi, românii din Ungaria, am aşteptat căderea regimului comunist mai mult decât dumneavoastră, pentru că simţeam că suntem orfani, că nu mai aveam o pa­trie-mamă. Căderea regimului Ceauşescu ne-a adus o mare bucurie, iar de atunci, legătura cu ţara a de­venit mult mai puternică. Acum s-a format şi la noi o pătură de intelectuali care am studiat în România şi care simţim şi trăim româneşte. Şi nu numai simţim, dar şi gândim, ba chiar şi mâncăm româ­neşte (râde)!"

Când Dumnezeu e român

Liturghia s-a sfârşit. E timpul amiezii. Prin fe­restrele largi, prin care va fi privit capitala Ungariei şi Emanuil Gojdu, se scurge lumina aurie a începu­tului de toamnă. E linişte în biserica româ­nilor bu­dapestani. Gospodinele îşi strâng cu mişcări do­moa­le sacoşele din care s-au deşertat prinoasele, aşezate acum pe masă, aşteptând binecuvântarea părintelui. Te simţi ca într-o mare familie, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Dincolo de ziduri palpită un oraş străin, dar aici, în faţa icoa­nelor, sun­tem între noi. Şi nu am cuvinte să vă descriu ce înseamnă să fii între ai tăi, atunci când trăieşti între străini. Şi câtă alinare poate aduce o rugăciune rostită în limba ta, atunci când asculţi numai limba celuilalt, clipă de clipă. Uneori, Dum­nezeu e român, iar asta face din biserică o mică ţară. Ţara ta.
"Copil fiind, am trăit bucuria de a merge la bise­rică. Mergeam cât de des puteam. Apoi am venit aici, în Ungaria, unde muncesc de 14 ani, şi mi s-a lăsat un gol în suflet. Şi vă spun sincer că golul pe care îl simte omul când nu e în legătură cu Dumnezeu, în sfânta biserică, nu poate fi umplut de nimic. Am mai mers pe la liturghie la ruşi, la greci sau la maghiarii ortodocşi, dar eu nu mă pot apropia de Domnul dacă nu mă rog în limba mea. Deşi vorbesc bine ungureşte, o liturghie în limba maghiară nu o pot trăi la fel ca una în limba română. Aşa că, de când am descoperit biserica noastră, vin la liturghie în fiecare duminică, împreună cu soţia şi copiii. Eu cred că e important şi pentru copii. Unde ar putea învăţa ei mai multe despre iubire decât la biserică? Şi nu orice fel de iubire, ci iubirea absolută, pe care noi, oamenii, nu putem decât să o imităm! De aceea cred că suntem fericiţi în biserică. Bucuria pe care o simţi în biserică, la slujbe, nu se poate descrie în cuvinte. Iar asta nu o spun doar eu, o spun şi copiii mei".
Adrian Munteanu e un bărbat tânăr şi subţirel, foarte apropiat de părintele Marius Maghiar. E ardelean din Miercurea Ciuc, iar asta se simte în vorba domoală, în felul lui de a fi, aşezat, liniştit, şi dintr-o anume sfială cu care te priveşte. A venit în Ungaria ca mulţi dintre cei de aici, pentru a munci. Şi a fost surprins să afle că aici, spre deosebire de Transilvania, nu există nicio animozitate între ma­ghiari şi români. "Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că între unguri nu am decât prieteni. Şi vă pot spune că am găsit printre ei oameni minunaţi. Dar eu cred că găseşti ceea ce cauţi. Eu lucrez în construcţii, unde sunt muncitori de multe naţionalităţi, aşa că am încercat să caut mai întâi omul şi abia apoi maghiarul, românul, turcul sau arabul. Şi mai cred că animozitatea din Ardeal, dintre noi şi unguri, este alimentată de politicieni. De aceea, când se întâmplă să lucrez cu cineva care nu este din Bu­dapesta, sunt uneori privit ciudat, pentru că funcţio­nează prejudecăţile alimentate de propagandă. Dar, după ce mă cunosc ca om, chiar şi cei care nu sunt de aici îşi schimbă percepţia. Ştiţi cum e, dacă ar fi să trăim după ce spun politicienii, am ajunge, cred, să urâm pe toată lumea. Din fericire, trăim după ce ne spune biserica, nu ei, iar biserica ne învaţă să iubim pe toată lumea, indiferent că e maghiar sau român. Aşa că pot spune că eu nu am decât prieteni aici, chiar dacă, uneori, mai sunt şicanat. Am însă puterea de a trece peste astfel de întâmplări."

"Ortodoxia este fierbinte pentru maghiari"

- Părinte Marius Maghiar, aţi trăit o viaţă în Bu­dapesta şi îi păstoriţi pe românii ortodocşi de aici de mai bine de două decenii. Cine sunt cre­dincioşii dumneavoastră?

- Noi suntem o parohie foarte legată de ţară pen­tru că, spre deosebire de celelalte parohii româ­neşti din Ungaria, aici, la Budapesta, 90% dintre credincioşi sunt veniţi din România la studii sau ca să muncească. Foarte puţini enoriaşi sunt născuţi şi crescuţi aici. Avem chiar şi credincioşi din Repu­blica Moldova. De aceea, parohia noastră este mai mult decât un loc sacru, este un spaţiu social, unde se creează legături între oameni, uneori se înteme­iază familii. Asta face din comunitatea noastră una foarte puternică, o comunitate care va rezista în timp. Din păcate, cred că asimilarea celorlalţi ro­mâni, născuţi şi crescuţi în Ungaria, este un proces ireversibil, în vreme ce românii din Budapesta, care nu s-au născut aici, îşi vor păstra identitatea, pentru că tot timpul în parohia noastră este un schimb cu ţara, mereu vin aici tineri care ne împrospătează rândurile. Unii se întorc acasă, alţii vin în Ungaria, sunt şi unii care pleacă mai departe, dar parohia rămâne şi este vie.

- Părinte Ma­rius Maghiar, des­tinul dumnea­voas­tră este, cred eu, mai puţin obişnuit. Sunteţi preot orto­dox român, născut şi crescut în Unga­ria, însă facultatea aţi făcut-o la Sibiu. Cum aţi ajuns la preoţie?

- A fost o che­mare încă din co­pilărie. La şcoală am primit o edu­caţie materialistă, atee, aşa cum pri­mea toată lumea în comunism. Dar eu am prins încă de mic gustul anti-comunismului, aşa erau ai mei, aşa că educaţia mate­ria­listă nu s-a lipit de mine. Apoi am dat la un liceu teologic romano-catolic, Li­ceul Fraţilor Pia­rişti, nu ca să mă fac preot, ci ca să urmez un liceu bun. A trebuit să înfrunt batjocura colegilor şi a unor profesori din şcoala generală, care au şi încer­cat să mă deturneze de la alegerea făcută, pentru că aşa era în acei ani - copiii care credeau erau ne­voiţi să îşi ţină credinţa în adân­cul inimii, foarte discret, pentru că era oprimată. Dar m-am bucu­rat de alegerea mea, pentru că la fraţii piarişti am întâlnit profesori şi preoţi deosebiţi, gânditori pro­funzi, credincioşi, teologi auten­tici, cărora li se simţea convin­ge­rea sinceră şi neclintită în Dum­ne­zeu. Acolo s-a întărit în mine credinţa, pentru că nimeni nu mi-a cerut să trec la romano-catolicism. Aveam chiar şi colegi evrei, iar profe­sorii le respec­tau credinţa. Mi-a plăcut foarte mult la liceu, am îndrăgit atmosfera lui, o atmosferă spiri­tua­lă, aproa­pe de biserică. Acolo am rea­lizat că, pentru mine, a fi în biserică, a trăi în biserică, e o stare firească, e norma­litatea. Mie îmi place să stau în biserică, pur şi simplu sau, când merg în pelerinaje, îmi place să stau în mânăstiri, pentru că aşa simt mai puternic prezenţa lui Dum­nezeu. Acea atmosferă duhovni­cească mă apropie de Hristos. Aşa am ajuns să mă gân­desc la preoţie. Eram în clasa a un­spre­zecea, când am simţit dorul acesta. M-am gândit că asta trebuie să fie soarta mea, aşa că am dat la Facul­tatea de Teo­logie Ortodoxă din Sibiu, dar nu am fost hirotonit imediat după absol­vi­re, aşa că am făcut şi Facultatea de Bi­bliote­co­nomie la Budapesta şi am lucrat apoi la Biblio­teca Naţională, în paralel cu slujirea mea la altar.

- Părinte, cum văd maghiarii orto­doxia?

- Sunt foarte impresionaţi de ea. Eu am aici, în parohie, un deputat care este pastor reformat şi, de câte ori vorbesc cu el, îmi spune că, pe măsura înaintării în vârstă, e din ce în ce mai convins că cea mai autentică credinţă creştină este cea ortodoxă. Şi nu doar că spune asta, dar şi merge în pelerinaje la mânăstirile ortodoxe. Iar ca el sunt şi alţi romano-catolici sau protestanţi maghiari, care au ajuns să se convertească la ortodoxie.

- De ce se convertesc? Ce îi atrage?

- Sunt atraşi în multe feluri. Unii aud o cântare bizantină şi sunt atât de fascinaţi de frumuseţea ei, încât vin la slujbe să o asculte. Şi să ştiţi că cei convertiţi nu mi s-au plâns niciodată că slujbele noastre sunt prea lungi. Alţii sunt atraşi de unii creş­tini ortodocşi. Îi fascinează viaţa noastră dusă în rugăciune, spiritualitatea creştinilor noştri, care sunt implicaţi în viaţa bisericii. Alţii sunt în necazuri, bolnavi, şi aud de puterea rugăciunii preoţilor ortodocşi. La catolici nu există maslu decât pe patul de moarte, iar la protestanţi nu există deloc, cultul lor este foarte sărac. În schimb, noi avem un cult bo­gat nu numai în rugăciuni particulare, ci şi în rugăciuni ale bisericii pentru credincioşi, rugăciuni pentru tot felul de nevoi, necazuri şi boli. Şi aşa, bol­navi fiind şi având nădejdea unei vindecări, caută un părinte şi, dacă ajung să se tămăduiască, atunci vin la ortodoxie. Dar, chiar şi atunci când nu se vindecă, după slujba sfântului maslu sunt atât de impresionaţi de cultul nostru, de puterea rugăciu­nilor noastre, de atmosfera mânăstirilor noastre, încât ortodoxia ajunge să li se imprime adânc în suflete şi apoi o îmbrăţişează cu toată inima. Pentru maghiari, ortodoxia este mult mai caldă decât rigi­ditatea romano-catolicismului sau simplitatea pro­tes­tantismului. Ortodoxia e chiar fierbinte pentru ei şi de aceea o iubesc.

(Fotografiile autorului)