De când e lumea, oamenii au încercat să călătorească mai repede și mai comod. Dar dacă pe distanțe cosmice se pare că progresăm continuu, pentru transportul urban, de la apariția metroului încoace, întâmplată în anul 1863 la Londra, nimic nu s-a schimbat radical.
Nu e de mirare că mulți europeni se întorc acum cu fața spre trecut, în găsirea unor soluții care să descongestioneze traficul și să ne facă viața mai plăcută și, de ce nu, mai sănătoasă. Așa au explodat pistele de biciclete, care în țările occidentale rivalizează cu mașinile. Și tot așa s-a ajuns ca, în clădirile de birouri centrale ale marilor metropole, să nu mai fie construite parcări, tocmai pentru a-i descuraja pe angajați de la folosirea automobilului personal. Există chiar și o categorie de orășeni care nu mai văd mașina ca pe un bun strict personal, ci se gândesc să îl împartă. Așa au apărut aplicațiile de telefon mobil care îți permit să îți găsești rapid parteneri de drum spre și de la serviciu, scăzând astfel cheltuielile cu combustibilul și diminuând poluarea. Dar cum aceasta este doar o soluție parțială, viitorii proiectanți de mașini autonome ne promit vehicule electrice care se vor conduce singure și vor funcționa ca un fel de taxiuri, pe care le vei putea închiria pe parcursul câtorva ore, suficient cât să îți faci treaba în oraș în anumite zone centrale, unde doar ele vor avea acces.
Automobilele zburătoare
În paralel cu aceste soluții ecologice, care sunt ieftine și, să sperăm, vor fi la îndemâna oricui, există și soluții de descongestionare a traficului printr-o mărire a vitezei de deplasare. Desigur, nu e vorba de autostrăzi urbane, cel puțin europenii par să se fi vindecat de astfel de utopii zgomotoase, ci de moduri inovatoare de a gândi deplasarea. Unii investitori, precum Elon Musk, cred că metroul nu e îndeajuns de sprinten și au început să proiecteze, ba chiar să și înceapă construcția unor tuburi vidate subterane prin care vagoanele s-ar putea deplasa cu viteza sunetului sau chiar cu viteze supersonice pentru distanțe mai mari, între două metropole. Alții nu cred că transportul subteran este de viitor, ci, dimpotrivă, cel aerian, așa că au început să proiecteze tot felul de mașinuțe zburătoare care, așa cum fac gărgărițele, au aripile ascunse și pot, după ce rulează cuminți la semafor, să și le desfacă pentru a-și lua zborul.
Oricare dintre aceste soluții vor fi adoptate de mileniul trei, un lucru este cert: nimic nu este mai sănătos decât mersul pe jos sau cu bicicleta. Un semn straniu al faptului că evoluția tehnologică nu te duce neapărat în direcția cea mai bună.
Pe sub pământ, cu viteza sunetului
Totul a început la Londra, în țara mamă a Primei Revoluții Industriale, acolo unde, pentru prima dată în istoria lumii, trenurile au coborât în subteran. Pe 10 ianuarie 1863, se deschidea publicului prima rețea de metrou din lume. Astăzi nu mai e de conceput o mare metropolă fără un astfel de mijloc de transport. Dar pentru Elon Musk, miliardarul vizionar care a produs în serie primele mașini integral electrice, metroul actual nu este suficient. Și pentru că se plânge, adeseori, de faptul că stă ore întregi blocat în traficul din Los Angeles, ceea ce îl reține din muncă (petrece peste 100 de ore pe săptămână în fabricile sale), el s-a gândit că ar putea ajunge dintr-o parte în alta a orașului cât ai clipi din ochi, ba chiar ar putea străbate scurta distanță dintre San Francisco și Los Angeles mai repede decât cu elicopterul. Soluția, pusă pe masa inginerilor a fost numită de el hyperloop și presupune transportul unor capsule prin niște tuburi vidate. Respectivele capsule nu au roți, pentru că nu merg pe pământ, ci zboară de-a dreptul, folosindu-se de niște perne magnetice, care le ajută să leviteze deasupra unui soi de șine. Dar dacă levitarea magnetică le permite trenurilor japoneze să atingă viteze de peste 500 de kilometri la oră, mai mult decât viteza de decolare a unui avion, Elon Musk crede că, pentru viitor, trebuie să ne dorim mai mult. Așa că vrea să golească de aer tunelurile viitorului său "metrou" pentru ca să nu mai existe frecarea obișnuită, un obstacol serios în calea oricărei deplasări. În felul acesta, capsulele lui ar putea circula cu viteza sunetului sau, în cazul în care ar trebui să parcurgă distanța între două orașe, ar putea accelera până la viteze supersonice. Gândiți-vă că un avion de linie zboară cu o viteză medie de 800 km/h, iar viteza sunetului este de 1224 km/h. Așadar, capsulele lui Elon Musk ar urma să circule chiar și cu o viteză dublă față de cea a unui avion. Probabil că vi se pare totul SF, dar nu e. La începutul acestui an, "Boring Company", firma de forare a lui Elon Musk a primit permisiunea să înceapă să sape în Washington și Los Angeles, două tuneluri experimentale, pe care municipalitatea ar vrea să testeze noile mijloace de transport. Pentru a evita problemele legate de infrastructura subterană a orașelor occidentale, Elon Musk vrea să coboare mult mai adânc în pământ și promite să facă asta la standarde de cost mult mai mici decât cele ale celorlalte companii de forare.
Culmea este că ideile sale nu sunt nici măcar noi. Încă din 1799, George Medhurst, un inginer londonez, patenta ceea ce el avea să denumească "trenul atmosferic". Patentul descria în detaliu felul de a funcționa al unui tren care se mișca printr-un tub vidat, propulsat de aer comprimat. Ideea, care va fi reluată mai apoi, era să introduci un vagon într-un tub vidat, care apoi primea aer prin spatele garniturii. Diferența de presiune - vid în față, aer comprimat în spate, propulsa trenul prin tubul care funcționa asemănător unei puști cu aer comprimat. Un veac mai târziu, în 1888, Michel Verne, fiul celebrului Jules Verne, imagina "expresul viitorului" - un tub subacvatic scufundat în Oceanul Atlantic prin care se mișcau cu 1800 de km/h capsule cu pasageri. În 1909, revista "Scientific American" avea să publice un articol în care expunea pe scurt ideea lui Robert Goddard, un inginer american care proiectase un tren capabil să se deplaseze printr-un tub vidat. În același an, dar dincolo de ocean, profesorul rus Boris Weinberg de la Universitatea Politehnică din Tomsk, construia primul prototip din lume al unui tren care se deplasa printr-un tub cu vacuum. Dar fără elanul și determinarea unui miliardar excentric ca Elon Musk, capabil nu numai să strângă fonduri, ci și să convingă, prin succesul altor proiecte, autoritățile, probabil că săpăturile pentru primul metrou propulsat printr-un tub cu vacuum ar mai fi avut de așteptat. Rămâne de văzut dacă Musk va putea să și termine ceea ce a început și, mai ales, dacă proiectul său va fi viabil din punct de vedere economic, astfel încât să îi poată transporta pe americani prin oraș sau de la un oraș la altul, la un preț decent. Bogații însă ar putea prefera altceva, mult mai... personalizat - automobilul zburător.
Automobilul zburător din Olanda
Din capul locului trebuie spus că soluția aceasta nu este pentru omul de rând. În același timp, ea ar putea fi accesibilă celor care nu sunt putred de bogați, dar au, totuși, suficienți bani în conturi pentru a-i cheltui pe un Rolls Royce... Pentru astfel de oameni cu dare de mână, salonul auto de la Geneva, de anul acesta, a prezentat, în premieră mondială, un automobil zburător, care poate fi comandat pentru o sumă care începe de la 500.000 de euro. Produs în Olanda, vehiculul, intitulat PAL-V, va putea circula și decola doar în țara lalelelor, până când restul lumii va omologa ciudățenia. Cu două locuri, două motoare, trei roți și o elice de elicopter, doritorii vor putea rula pe stradă cu viteze de până la 170 km/h, iar prin aer, cu până la 180 km/h.
Pentru cei care doresc să intre în categoria lux există și un proiect slovac: Aeromobilul 3.0, cu un preț mult mai piperat, situat între 1,2 și 1,5 milioane de euro. Deocamdată slovacii nu au dat drumul producției, dar așteaptă pre-comenzi, promițând livrarea după anul 2020.
Pentru miliardarii care visează la Top Gun există proiectul G7, care merge pe șosea cu două motoare electrice, dar este capabil să decoleze și să zboare la amețitoarea altitudine de 12.000 de metri, cu viteze de până la 800 km/h. Desigur, prețul este pe măsură - între 3 și 5 milioane de dolari.
Există și o ofertă pentru cei cărora le este frică de manșă! Se numește Terrafugia TF-X, poate transporta până la patru persoane cu 322 de km/h și, foarte important, e capabilă să se piloteze singură, aici intrând chiar și decolarea și aterizarea. Mă rog, pentru cine are curajul să își dea viața pe mâna unui computer. Și, mai important, pentru cine are încredere că mașinile zburătoare vor putea revoluționa transportul urban (că pentru transportul aerian pe distanțe lungi avem deja aeroporturi). În prezentarea proiectului hyperloop, Elon Musk se arăta sceptic față de zborul pe deasupra orașelor cu automobile-elicopter, pentru simplul motiv că, odată generalizat, acest tip de transport ar genera atât de mult trafic, încât ar muta, pur și simplu, problemele care acum există la sol direct în cer. Așa s-a hotărât el să își încerce norocul sub pământ.
Dar poate că problema ambuteiajelor este mult mai simplă. Decât să concurăm cu păsările și cârtițele, nu mai bine ar fi să ne redescoperim ca oameni? În fond, de ce este nevoie să mergem fiecare cu câte o mașină? Nu ar fi mai bine, cum spun milenialii (adică adolescenții și tinerii de astăzi), să redescoperim un concept pe care s-a clădit omenirea - sharing, adică, pe românește "împărțirea"?
Milenialii și mașinile "împărțite"
Simplu spus, în București avem 1,25 de milioane de mașini la 2,1 milioane de locuitori. Asta înseamnă că am putea încăpea cu toții în automobilele parcate în oraș, ba chiar ar mai rămâne libere locurile din spate. Situația de la noi nu este singulară. Generația de după cel de-al doilea război mondial a fost o generație dedicată automobilului personal. În SUA, nici nu ai putea să trăiești fără, pentru că există orașe cu un transport în comun precar sau chiar inexistent. Iar distanțele sunt pe măsura unui continent... Totul s-a schimbat când pe scenă a intrat noua generație, pe care sociologii o numesc a milenialilor. Ei nu au mai vrut "roți", așa cum își doreau cu ardoare părinții. Și-au spus: "Fraților, aveți prea multe mașini! Împărțiți-le!". Până la apariția telefoanelor inteligente era însă destul de greu să faci asta. Și să vrei, nu prea aveai cum să îți împarți automobilul cu vecinii. Ce să faci? Să le bați în geam dimineața, înainte să pleci la muncă și să-i inviți în mașina ta?. Însă tehnologia a venit și cu soluția. Astăzi, aproape toată lumea are un telefon inteligent, așa că au apărut aplicații pentru cei care ar dori să împartă drumul spre și de la slujbă cu altcineva. Sau de ce doar la slujbă? Site-ul blablacar.co.uk din Marea Britanie te poate duce, literalmente, de oriunde până oriunde. Nu trebuie decât să îți faci un cont la care să asociezi un card, iar apoi specifici adresa de unde vrei să fii luat și destinația. Aplicația se ocupă de restul, alegând o mașină, sau mai multe!, astfel încât să poți să ajungi unde vrei. Odată identificat șoferul, banii îți sunt retrași dintr-un cont, iar tu primești numărul lui de telefon. Ce "ia-mă nene!", cu așteptat pe marginea șoselei, ce tremurat în frig sau ars de soare?! Omenirea a învățat să se conecteze și să împartă. Iar milenialii au ajuns chiar să nu își mai dorească mașini personale. Deloc! Statisticile arată că generația lor afectează vânzările de automobile pe întregul glob. În loc să dea banii pe un volan și patru roți, ei își cumpără direct călătoriile. Din acest motiv, antreprenorii au inventat conceptul de închiriere a mașinii de pe telefonul mobil, serviciu care a apărut și în București. De ce să deții un automobil, când o companie a răspândit pentru tine, prin tot orașul, o mulțime de mașini? Intri pe harta telefonului, le găsești pe cele disponibile, parcate în apropiere, plătești (începând de la 36 de lei pe oră în Capitală), iar apoi, cu ajutorul tehnologiei bluetooth, deblochezi mașina și... ai plecat. Aplicația este foarte deșteaptă - dacă ești blocat în trafic, compania vede asta, prin GPS-ul încorporat, iar costul de utilizare orar scade la jumătate. Când timpul pentru care ai plătit expiră, firma îți oprește motorul automat. Dacă vrei să pleci mai departe, plătești. Pentru această revoluție a transportului, trebuie să le mulțumim, în ordine, milenialilor și, bineînțeles, tehnologiei. Și tot milenialilor trebuie să le mulțumim pentru ultimul răcnet în materie de transport - reinventarea mersului pe jos!
200 de milioane de biciclete!
Dacă e să îi credem pe chinezi, prima bicicletă din lume a fost inventată de genialul Lu Ban (507-444 î.Hr.), cu 2500 de ani în urmă. Era din lemn, grea și greu de manevrat. De aceea nici nu a supraviețuit. Două mii de ani au trecut până când un elev al lui Leondardo Da Vinci, Gian Giacomo Caprotti, a inventat o bicicletă mai ușoară, tot din lemn, care nu a avut însă, nici ea, un viitor. În 1790, contele Mede de Sivrac construia celeriferul, adică un vehicul similar cu bicicletele pe care le folosesc astăzi copiii mici - fără pedale, cu un fel de șa pe care te sprijineai când alergai literalmente pe două roți. Celeriferul nu avea ghidon, el i-a fost adăugat în anul 1818, pe 6 aprilie, când, la salonul de la Paris, baronul Karl Drais von Sauerbronn prezenta lumii prima Laufmaschine, adică o mașină de alergat, care, pe lângă invenția lui de Sivrac avea și ghidon. Pedalele au apărut la velocipedul creat de fierarul francez Pierre Michaux, care a mărit roata din față. De aici înainte, bicicleta a înflorit. Britanicul H.J. Lawson i-a adăugat lanțul, iar John Dunlop i-a pus cauciucuri umflate. Dacă nu ar fi apărut automobilul, bicicletele ar fi cucerit definitiv orașele. Așa însă a fost nevoie de o pauză, pentru ca problemele generate de mașini - trafic, poluare, cheltuielile cu întreținerea, să ducă la renașterea preocupărilor pentru sănătate și pentru orașe mai verzi și mai prietenoase cu locuitorii lor.
Bicicletele au renăscut asemenea unor păsări Phoenix, iar astăzi, în Europa occidentală, sunt 200 de milioane de biciclete, mai multe decât automobilele, în număr de 164 de milioane. Utilitatea lor este evidentă, dacă ne uităm pe statistici și aflăm că, în majoritatea orașelor bătrânului occident, un drum făcut de un cetățean are, în medie, șase kilometri, ceea ce, pentru bicicletă este o distanță decentă, pe care o străbate, de regulă, mai repede decât un automobil care trebuie să și stea în trafic. De asta s-au convins cel mai repede nordicii - un olandez pedalează, în medie, 2,3 km pe zi, în vreme ce un spaniol nu trece de... 100 de metri. Chiar și între nordici sunt diferențe - 26% dintre drumurile făcute de cetățenii olandezi sunt făcute pe bicicletă, în vreme ce britanicii nu pedalează decât în 2% dintre cazuri. Ce e cert pentru toată lumea - mersul pe bicicletă e mult mai sănătos decât cel cu mașina. Trupul unui biciclist e cam cu 10 ani mai tânăr decât cel al unui om care preferă mașina. Și unde mai pui că bicicletele reduc și accidentele cam cu 39%. Singura condiție este să și aibă piste pentru ele.