Era în '41 şi dinţii războiului deja se simţeau. Ca să-şi întregească veniturile puţine, bunica lucra cu jumătate de normă ca femeie de serviciu la o grădiniţă din Timişoara, în restul timpului fiind spălătoreasă de lux la diferite familii mai înstărite din cartier. Pentru a putea să muncească în linişte, mă purta după ea, aşezată la oarecare distanţă, într-o coşarcă de rufe. Lângă mine, mereu atent şi de pază, era un câine alb, frumos, dar mai ales înţelept, pe nume Ciopy. Prin lătratul lui insistent, el o anunţa la timp pe bunica dacă deveneam agitată, dacă trebuia să mă schimbe sau plângeam după biberon. Nu lăsa pe nimeni să se apropie, nici măcar o muscă sau vreun ţânţar, vânându-le cu mare îndemânare. Când am mai crescut şi mă răsturnam din coş pe podea, Ciopy începea să se-agite şi bunica mă returna la "domiciliul" meu. Odată cu înaintarea în vârstă, coşul a fost înlocuit cu o pătură, pusă direct pe podea. Mai atent ca-nainte, fiindcă începusem să-mi iau lumea-n cap, Ciopy se repezea să-mi bareze evadările, când porneam spre cazanul în care fierbeau rufele. Nu-i păsa că-l băteam, că-l trăgeam cu mânuţele de păr. Tot cu Ciopy am învăţat şi să fac primii paşi, agăţată de blana lui. Cădeam, mă ridicam, o luam de la capăt, în lătrăturile sale pline de încurajări: "Hai, mai încearcă o dată", spunea, şi porneam încetinel-încetinel spre bunica, arătându-i, fericită, ce pot. Şi uite aşa, sub privirile ei drăgăstoase şi păzită straşnic de câinele cel credincios, am crescut şi eu la fel ca ceilalţi copii. Ciopy a fost doica mea. Chiar şi când m-am făcut mărişoară, mă însoţea peste tot. Când încercam să mă urc în pom sau pe gard, lătra de mama focului, chemând-o în ajutor pe bunica, anunţând-o că vreau să fac ceva rău. Nu puteam să plec nicăieri, nici să ies cu copiii, pe stradă, până ce nu venea bunica şi aproba. Afară, Ciopy nu se dezlipea niciodată de mine, lipit de piciorul meu drept. Nu îşi însemna teritoriul, nu se înhăita cu alţi câini. Când intram în vreo joacă cu mingea, Ciopy era component de bază al echipei. Copiii îl iubeau şi îl acceptau. Dacă mingea sărea în vreo curte, o aducea în dinţi, gâfâind. Dacă ne jucam "mâţa-n sac", totul era perfect cât mă vedea veselă şi jocul era corect. Când se isca vreo sămânţă de ceartă, Ciopy mă trăgea de fustă spre casă, privindu-mă cu ochii întristaţi: "Ce-i cu voi? Fii atentă, copiii s-au enervat". Dacă nu ascultam, îmi tăia drumul revenirii pe terenul de joacă, lătrând atât de puternic, încât copiii îmi spuneau să-mi iau câinele şi să plec.
Mai târziu, în anii de şcoală, n-a existat vreo zi în care credinciosul meu câine să nu mă ducă şi mă aducă înapoi. Iarna, bunica mă aşeza pe o sanie mică, pe care Ciopy o trăgea cu nădejde, aşa că n-am fost dusă niciodată în braţe sau în spinare, ca alţi copii. Cât durau orele, câinele mă aştepta ascuns sub o scară, iar când frigul se înteţea, d-l învăţător îl chema să intre în clasă, lăsându-l să stea sub catedră, unde aştepta liniştit sunetul clopoţelului. Nu pleca de lângă mine nici mort. Singur, nu putea să fie scos afară din şcoală, se culca în drum şi răbda cu stoicism loviturile, oricâte ar fi încasat.
Şi acasă, în gospodărie, Ciopy ne era de folos. Păzea casa cu străşnicie, alunga şobolanii şi şoarecii, dar mai ales mâţele care încercau să se apropie de porumbei. Când vreo găină din vecini sărea în grădină, Ciopy o îngrămădea într-un colţ şi-o lătra, până ce bunica ieşea din casă, prindea intrusa şi o ducea înapoi. Şi pe urmă, am intrat la liceu... Într-o iarnă geroasă, Ciopy a cerut afară din casă, la miezul nopţii. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva. Peste ceva vreme, bunica a auzit un urlet prelung. Ducându-se repede în grădină, a găsit câinele lungit pe o parte, cu botul întins spre cer. Parcă cerea îndurare. Bunica şi-a amintit că şi în noaptea când mama murise (eu aveam un an pe atunci), Ciopy urlase la fel. Îi venise sorocul! Bunica l-a dus în casă, l-a pus pe pat, i-a luat capul în palme, l-a mângâiat. În semn de recunoştinţă, Ciopy i-a lins mâinile. Dimineaţa, când ne-am sculat, câinele nostru murise. Bunica l-a îngropat lângă casă, între două tufe de trandafiri. L-am plâns şi l-am regretat toată viaţa şi chiar şi acum tresar câteodată, părându-mi-se că-l aud în grădină, lătrând.
ALEXANDRINA C. - Timişoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
