Era în '41 și dinții războiului deja se simțeau. Ca să-și întregească veniturile puține, bunica lucra cu jumătate de normă ca femeie de serviciu la o grădiniță din Timișoara, în restul timpului fiind spălătoreasă de lux la diferite familii mai înstărite din cartier. Pentru a putea să muncească în liniște, mă purta după ea, așezată la oarecare distanță, într-o coșarcă de rufe. Lângă mine, mereu atent și de pază, era un câine alb, frumos, dar mai ales înțelept, pe nume Ciopy. Prin lătratul lui insistent, el o anunța la timp pe bunica dacă deveneam agitată, dacă trebuia să mă schimbe sau plângeam după biberon. Nu lăsa pe nimeni să se apropie, nici măcar o muscă sau vreun țânțar, vânându-le cu mare îndemânare. Când am mai crescut și mă răsturnam din coș pe podea, Ciopy începea să se-agite și bunica mă returna la "domiciliul" meu. Odată cu înaintarea în vârstă, coșul a fost înlocuit cu o pătură, pusă direct pe podea. Mai atent ca-nainte, fiindcă începusem să-mi iau lumea-n cap, Ciopy se repezea să-mi bareze evadările, când porneam spre cazanul în care fierbeau rufele. Nu-i păsa că-l băteam, că-l trăgeam cu mânuțele de păr. Tot cu Ciopy am învățat și să fac primii pași, agățată de blana lui. Cădeam, mă ridicam, o luam de la capăt, în lătrăturile sale pline de încurajări: "Hai, mai încearcă o dată", spunea, și porneam încetinel-încetinel spre bunica, arătându-i, fericită, ce pot. Și uite așa, sub privirile ei drăgăstoase și păzită strașnic de câinele cel credincios, am crescut și eu la fel ca ceilalți copii. Ciopy a fost doica mea. Chiar și când m-am făcut mărișoară, mă însoțea peste tot. Când încercam să mă urc în pom sau pe gard, lătra de mama focului, chemând-o în ajutor pe bunica, anunțând-o că vreau să fac ceva rău. Nu puteam să plec nicăieri, nici să ies cu copiii, pe stradă, până ce nu venea bunica și aproba. Afară, Ciopy nu se dezlipea niciodată de mine, lipit de piciorul meu drept. Nu își însemna teritoriul, nu se înhăita cu alți câini. Când intram în vreo joacă cu mingea, Ciopy era component de bază al echipei. Copiii îl iubeau și îl acceptau. Dacă mingea sărea în vreo curte, o aducea în dinți, gâfâind. Dacă ne jucam "mâța-n sac", totul era perfect cât mă vedea veselă și jocul era corect. Când se isca vreo sămânță de ceartă, Ciopy mă trăgea de fustă spre casă, privindu-mă cu ochii întristați: "Ce-i cu voi? Fii atentă, copiii s-au enervat". Dacă nu ascultam, îmi tăia drumul revenirii pe terenul de joacă, lătrând atât de puternic, încât copiii îmi spuneau să-mi iau câinele și să plec.
Mai târziu, în anii de școală, n-a existat vreo zi în care credinciosul meu câine să nu mă ducă și mă aducă înapoi. Iarna, bunica mă așeza pe o sanie mică, pe care Ciopy o trăgea cu nădejde, așa că n-am fost dusă niciodată în brațe sau în spinare, ca alți copii. Cât durau orele, câinele mă aștepta ascuns sub o scară, iar când frigul se întețea, d-l învățător îl chema să intre în clasă, lăsându-l să stea sub catedră, unde aștepta liniștit sunetul clopoțelului. Nu pleca de lângă mine nici mort. Singur, nu putea să fie scos afară din școală, se culca în drum și răbda cu stoicism loviturile, oricâte ar fi încasat.
Și acasă, în gospodărie, Ciopy ne era de folos. Păzea casa cu strășnicie, alunga șobolanii și șoarecii, dar mai ales mâțele care încercau să se apropie de porumbei. Când vreo găină din vecini sărea în grădină, Ciopy o îngrămădea într-un colț și-o lătra, până ce bunica ieșea din casă, prindea intrusa și o ducea înapoi. Și pe urmă, am intrat la liceu... Într-o iarnă geroasă, Ciopy a cerut afară din casă, la miezul nopții. Nu mai făcuse niciodată așa ceva. Peste ceva vreme, bunica a auzit un urlet prelung. Ducându-se repede în grădină, a găsit câinele lungit pe o parte, cu botul întins spre cer. Parcă cerea îndurare. Bunica și-a amintit că și în noaptea când mama murise (eu aveam un an pe atunci), Ciopy urlase la fel. Îi venise sorocul! Bunica l-a dus în casă, l-a pus pe pat, i-a luat capul în palme, l-a mângâiat. În semn de recunoștință, Ciopy i-a lins mâinile. Dimineața, când ne-am sculat, câinele nostru murise. Bunica l-a îngropat lângă casă, între două tufe de trandafiri. L-am plâns și l-am regretat toată viața și chiar și acum tresar câteodată, părându-mi-se că-l aud în grădină, lătrând.
ALEXANDRINA C. - Timișoara