Spre mânăstire, drumul ține strâns firul unei ape ce curge curat și grăbit, prin umbra unei păduri. Simți un fel de teamă, de prea multă umbră fără sfârșit. Instantaneu, vine însă și gândul că, mergând spre casa lui Dumnezeu, lumina-ți va ieși negreșit în cale.
Zi de duminică. O poieniță mică. O biserică mică. Mare e doar credința ce-i ține aici pe cei câțiva viețuitori și cea care aduce, în zile de sărbătoare, zeci de credincioși din tot largul zării. Biserica e nouă și încă neterminată. Înăuntru, suntem o mână de oameni îngenuncheați în rugăciune. Ca niște coconi în crisalida propriilor dureri și neliniști, pe care numai Bunul Dumnezeu îi va putea transforma, cumva, în fluturi. În strană, o măicuță îngână rugăciuni cântate, în timp ce în altar se aude glasul părintelui oficiind Sfânta Liturghie.
La Teologie, în liniștea pădurii
Sunt șapte ani de când părintele Eftimie Mitra se află aici, în Munții Orăștiei, la Schitul "Tuturor Sfinților Români" din Grădiștea de Munte, aflat la doi pași de marea cetate dacică de la Sarmizegetusa Regia. Cumva, și-a dorit din copilărie să devină preot, după ce vizitase, împreună cu părinții, mânăstirile din Moldova. "Atunci am spus pentru prima dată că mă fac preot și călugăr, dar le-au luat cu toții ca pe niște vorbe ale unui copil. Dar eu am fost întotdeauna mai rebel, mai nonconformist, nu m-am supus sistemului nici în comunism, nici acum. Iar când la școală am fost întrebați ce anume vrem să devenim, doar eu și fiul unui medic am spus că preoți. Ne-au fost chemați, desigur, părinții la școală, atrăgându-li-se atenția ca măcar în public să nu mai spunem așa ceva. N-am înțeles eu ce înseamnă asta, la mine toate erau una", spune părintele Eftimie.
Apoi viața l-a dus mai departe, pe drumuri ce se întorceau, oarecum rotund, tot în poarta mânăstirilor. În studenție, scria articole într-un cotidian din Oradea. Deși studia ingineria, apucase să publice câteva articole acide la adresa unui preot-profesor de la Teologie, la sugestia unor studenți nemulțumiți de severitatea acestuia. Atunci i s-a propus să scrie la fel de rău și despre alte fețe bisericești, preoți care trebuiau compromiși. Toate astea, pe bani buni, desigur. O vreme, a acceptat. Până când a fost trimis la Mânăstirea Petru Vodă, unde cel care trebuia compromis era însuși Părintele Iustin Pârvu. "Am mers acolo cu gânduri rele, cu întrebări-capcană, dar s-a întâmplat ca Părintele să mă-ntoarcă pe mine și nu eu pe el, pentru că era un om înduhovnicit".
În aceeași perioadă l-a cunoscut pe părintele Iosif Pașca, ce făcuse șase ani de închisoare la Aiud și care i-a povestit despre suferințele din temniță ale preoților, despre părintele Calciu-Dumitreasa, dându-i de înțeles cam cum stau lucrurile în lume, cu adevărat. Nu l-a luat în serios, gândind că părintele nu are cum să știe mersul lumii. Oricum, o schimbare tot s-a produs, a început să scrie de bine despre călugări și mânăstiri, dar abia când a văzut că articolele sale nu mai erau publicate și-a dat seama că e o problemă și că bătrânul călugăr avea dreptate. A încetat să mai scrie, dar a început să-și pună întrebări: "Atunci am înțeles că, chiar și atunci când fusesem la mânăstire cu gând rău, purtam cu mine un gol permanent, pe care nu l-am resimțit deloc în interiorul mânăstirii, dar care m-a cuprins din nou, de îndată ce-am plecat. Iar golul acela-l purtasem, de fapt, cu mine o viață întreagă. Am făcut sport, fotbal, karate, box, dar ce n-am făcut? Mă apucasem de pian și chitară, care-mi plăceau foarte mult, dar golul acela nu dispărea nicicum. Doar în mânăstire am simțit concret că acel gol dispare și că sufletul mi se umple cu ceva. Era o stare de bucurie, dar eu, fiind un om rațional, nu-mi dădeam seama că trăiam o transformare duhovnicească", își amintește părintele.
A parcurs, apoi, etapă după etapă, a trăit experiențe dintre cele mai ciudate, fără să-l atingă măcar o secundă gândul renunțării. A-ntâlnit, în mânăstire, un demonizat, experiență care l-a făcut să înțeleagă că există ceva dincolo de materie, că sunt anumite stări duhovnicești dintr-o altă lume care au doar consecințe în lumea noastră. A simțit, în îmbrățișarea Părintelui Iustin Pârvu, cum dragostea lui Hristos intră în el, trecând prin Părinte, iar dragostea aceea i-a dat putere și i-a alungat pentru totdeauna frica. A învățat, păscând oile și rânind la porci, ce înseamnă ascultarea, smerenia și tăierea voii, a citit Biblia, viețile sfinților, istoria Bisericii, dogmatica. A făcut "Facultatea de Teologie" în liniștea pădurii. O poveste reală, un drum anevoios uneori, dar cu o țintă unică și sigură: călugăria. Căreia părintele Eftimie Mitra i se dedică în fiecare clipă, cu bucurie.
Râul ce curge în pădurea de fagi din apropierea mânăstirii asigură discuției noastre fundalul sonor. Ca un clopot lichid, bătând statornic în fiecare rugăciune ce scoate biserica dintre ziduri și o așază, temeinic, în suflete și-n viață.
Părintele Eftimie e, cu siguranță, un personaj aparte. Dacă-ar fi să mă limitez la câteva cuvinte pentru a-l descrie, acestea ar fi credința, bucuria și liniștea. Bucuria cu care-și însoțește fiecare gest, fiecare rostire. Liniștea cu care înlocuiește acel "trebuie" stigmatizant al zilelor noastre. Și, mai ales, credința, încrederea nestrămutată că, spre împlinirea rosturilor bune, drumul, indiferent cât de greu ni s-ar părea, e întotdeauna caligrafiat de Dumnezeu. De aceea, poate, părintele Eftimie Mitra s-a și implicat, de-o vreme-ncoace, în ajutorarea copiilor români volohi din Poroșcovo, Ucraina.
"Anul trecut, o doamnă mi-a zis să mergem și noi acolo, că citise ceva pe internet. N-am fost prea atras de idee, gândind că-s destui oameni necăjiți și aici, dar am mers, totuși. Am dus câțiva saci cu haine și alimente, dar n-au ajuns să le împărțim la toți. După ce am văzut situația reală, am mai mers de câteva ori. Oamenii aceia chiar au probleme de civilizație, de educație. Au, desigur, și probleme materiale, dar acestea sunt cauzate de celelalte. Ideal ar fi să se poată face acolo o școală, o grădiniță, ceva concret pentru educația lor. Merge greu, că-s piedici multe, dar sper să reușim. Noi am început să aducem copii mai cuminți, mai liniștiți, în vizite în România, să-i îndemnăm, să-i încurajăm să meargă la școală, să le plătim taxe de școlarizare, rechizite, tot ce au nevoie.
Asociația «Dor de vatră», pe care am înființat-o în acest scop, are o colaborare contractuală cu domnul Nicolae Butan din Alba Iulia, pentru că e un om serios și deosebit de implicat în această problemă, iar domnia-sa se zbate să facă rost de bani pentru școlarizarea copiilor. E foarte greu și pentru că părinții nu au noțiuni elementare despre viitorul copiilor lor, despre școală. Ei știu așa: copiii au crescut mari, trebuie să meargă la lucru sau să aibă grijă de frații mai mici. Ne cramponăm și de piedici din partea altora, care spun despre românii volohi din Poroșcovo că-s țigani albi, rudari. Nu-s țigani, dar sunt needucați. De aceea, încercăm să-i scoatem pe copii din mentalitatea asta, iar pe părinți încercăm să-i învățăm o meserie. De asta au nevoie: copiii de școală și adulții de o meserie.
I-am adus în țară și anul trecut, și în vara aceasta, să le arătăm România. Lor li se prezintă o falsă Românie, una dușmănoasă și indiferentă față de ei, care nu-i acceptă. Nu știu nimic de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de Avram Iancu. I-am dus la Putna, la Alba Iulia, la Cetățile Dacice din Munții Orăștiei, la Deva, la biserica Densuș și Mânăstirea Prislop. Le-a plăcut. Le-am dus niște imagini cu Ștefan cel Mare, picturi, albume, să aibă habar de trecutul României, de istorie", afirmă părintele Eftimie.
Școala de vară de la schit
Anul acesta, la începutul lunii august, 12 copii din Poroșcovo au fost din nou la Școala de vară de la schitul din Munții Orăștiei. S-a ocupat să-i învețe câte ceva profesoara Marilena Toma, din județul Călărași. A făcut-o nu numai voluntar, ci mai ales cu drag. Domnia-sa predă istoria, este profesor grad I, cu o vechime în învățământ de 28 de ani. "Copiii aceștia nu au deloc cunoștințe de limba română, de aceea a trebuit să le predau bazându-mă pe memoria lor vizuală. Am lucrat cu materiale prin care le-am arătat cât de frumoasă e limba română și cât de frumos sună. Ei vorbesc o limbă română arhaică, cu care eu nu m-am mai confruntat până acum. Le-am întrebat pe fete ce vor să devină, iar majoritatea mi-au spus că educatoare, învățătoare, dar și o bucătăreasă și una care ar vrea să învețe să cânte, la chitară, muzică folk. Mi-au spus, de asemenea, că vor să afle cât mai multe despre istorie, despre formarea poporului român. Sunt deosebit de interesați de toate astea, de alfabetul limbii române, au prins foarte repede ce am reușit să le predau într-un timp scurt. Sunt muncitoare, cuminți, cu foarte mult respect față de profesor.
Ce ar trebui să știe oricine intră în contact cu acești copii e că trebuie să le arate foarte multă iubire. Sunt foarte mirați când sunt mângâiați, când li se pune o mână pe creștet, când sunt îmbrățișați. Trebuie atenție și la ceea ce-și doresc, pentru că lor li s-a luat dreptul la copilărie, muncesc de foarte mici. În România, copiii au drepturi mai multe decât adulții și decât profesorii. Am rămas uimită cât respect arată acești copii profesorului și cât de mult apreciază cunoștințele celor din fața lor", spune profesoara Marilena Toma.
Părintele Eftimie adaugă: "Doamna Marilena Toma i-a învățat cu drag pe copii, a fost un model viu pe care l-au avut lângă ei, iar asemenea oameni le-ar da o nădejde în aspirațiile lor. Asta încearcă să facă și voluntarii din România care merg în comunitatea lor, dar nu este suficient. Lipsurile pe care le au în comunitate pot fi compensate de către noi. Pentru a le oferi o educație sănătoasă, o școală în limba română care să fie recunoscută de stat, au nevoie și de sprijin financiar. Pe politicieni nu ne putem baza, trebuie să ne descurcăm singuri, cum putem. La Poroșcovo, copiii muncesc din greu, unii la pădure, alții la animale sau diferite munci din care să aducă un ban în casă. Merg să muncească prin Ucraina, în regim de zilieri, de multe ori venind acasă cu bani puțini comparativ cu munca prestată. Au un simț al responsabilității mai bine dezvoltat decât la unii dintre adulții de acolo".
Pe întreaga perioadă a șederii lor în România, pruncilor le-a fost permanent alături și Aurica Bogoje, vicepreședinta Asociației "Dor de vatră": "Mi-s dragi românii volohi și mă bucur că a rânduit Dumnezeu să ajungem la Poroșcovo. Sperăm, cu ajutorul celor din jur, voluntari, să vedem că ei cresc social, că vor să învețe, că vor să fie educați, să le crească nivelul de educație și cultură. Trebuie efort, dar fără ajutor nu se poate. Sunt oameni cu frica de Dumnezeu, acolo e cea mai mare natalitate din zonă, pentru că mamele nu fac avort. Apreciez că n-au uitat limba română, pe care o vorbesc chiar dacă nu se duc la școală.
Există un contract între asociația noastră și un ONG similar din Ucraina, în ce privește sprijinul comunității românești din Poroșcovo. Această asociație ne sprijină, la nivelul regiunii Transcarpatia, să susținem copiii în școli, să organizăm cu ei diferite activități educative, cursuri de vară, să le acordăm ajutoare umanitare și altele, în funcție de situație. Pentru susținerea unui copil la cursurile școlare din Solotvino, unde există o școală cu predare în limba română, cheltuielile se estimează a fi între 130-150 euro pe lună. Aceste cheltuieli includ cazare, masă, rechizite, transport și altele", spune Aurica Bogoje.
Unul dintre cei care susțin de mult timp educația copiilor volohi este domnul Nicolae Butan, din Alba Iulia (ați aflat despre el din alte texte publicate în revistă, n. red). În urmă cu câțiva ani, domnia-sa a suportat integral cheltuielile ocazionate de participarea lor la o tabără organizată la Ighiu (jud. Alba), în multe dintre demersurile sale fiind sprijinit de domnul Ioan Botoș din Apșa de Jos, cel căruia îi și aparține ideea inițială de încurajare a școlarizării copiilor români-volohi, la școala românească din Solotvino (Ucraina).
"Trebuie o trezire sănătoasă din partea autorităților române în privința comunităților de români din Transcarpatia. Tot ceea ce noi facem, facem cu implicarea unor oameni inimoși din România, cărora le pasă. Este foarte greu, dar poate se va schimba ceva. Sperăm să-i trezim cumva și pe cei din Poroșcovo, să înțeleagă că este important să muncească, să nu aștepte doar să primească pește, ci să pună mâna pe undiță și să pescuiască singuri, pentru că pot. Și mai e un aspect important: trebuie să le scoatem tuturor din minte denumirea de volohi, căci asta nu există nicăieri. Sunt români-volohi, asta da!", spune Ioan Botoș.
Un ursuleț de pluș
Am ocazia să-i însoțesc pe pruncii din Poroșcovo în ultima zi a Școlii de vară de la Grădiștea, într-o excursie la Alba Iulia. De cum mă văd, Natalia și Oksana îmi sar în brațe. Ne cunoscuserăm în iulie, tot la schit. Sunt mai vorbărețe acum, dar, totuși, încă mai au rețineri. Par a se teme că, dacă vorbesc prea mult, se va-ntâmpla să dispară comoara adunată în tot timpul petrecut în România. Îmi răspund scurt la întrebări, apoi vorbesc între ele, într-o limbă pe care n-o pricep. Cad cuvintele unele peste altele, într-un amestec ciudat și greoi. Încep să cânte, în aceeași limbă, și doar o anume melodicitate îmi dă de înțeles că sunt un fel de pricesne.
Prin "Cetatea Dalbă a Unirii", ghid ne este domnul Nicolae Butan, un prieten vechi al românilor din Poroșcovo. Fetele au grijă instinctiv să nu se îndepărteze unele de altele, căutându-l mereu din priviri pe părintele Eftimie. Ne prind de mână cu încredere și ascultă uimite tot ceea ce li se spune despre locurile prin care trecem. Șanțurile Cetății, Catedrala Reîntregirii, busturile Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, statuia lui Mihai Viteazul, porțile Cetății.
Lângă uriașa fântână arteziană din parcul din fața Catedralei, ca la un semn, se adună unii într-alții, copii și adulți, și încep să cânte cel mai drag dintre cântecele în limba română: Cântecul volohilor. Un cântec trist și, totuși, plin de speranță. Cântecul unor prunci înstrăinați, rătăcind pe-aiurea, chemându-și pe nume mama ce nu pare a mai vrea să știe de ei. Abia l-au învățat de câteva zile și încă se mai poticnesc la ritm și la versuri. Dar compensează totul cu sufletul. "România, mama noastră, nu uita de noi,/ Suntem departe de tine, singuri, ai nimănui./ Numai Dumnezeu Preabun ne-ajută să mai fim,/ Am păstrat graiul tău dulce, graiul de român...".
Seara, excursia ia sfârșit. Copilele sunt rupte de oboseală și adorm, legănate de microbuz, una în brațele celeilalte. Ne despărțim la Orăștie, în parcarea unui magazin cu de toate. Undeva, în vitrină, un ursuleț uriaș, de pluș, își așteaptă plictisit partenerul de joacă. "Mi-aș dori tare mult să primesc un astfel de ursuleț de ziua mea!", spune Natașa.
Încerc să-mi înghit lacrimile, cuvintele... Natașa are 16 ani. E cea mai bună la școala în limba română pe care-o face mulțumită oamenilor buni din România. Un copil fără copilărie. Își dorește să devină medic. Să aline suferințele semenilor. Îmbrățișându-i cu drag. Ca pe un ursuleț de pluș...
Cei care doresc să sprijine școlarizarea copiilor români volohi din Ucraina pot face donații în contul IBAN RO 24RNCB0803037676310004 - BCR SA SUCURSALA ALBA IULIA - titular NICOLAE BUTAN (tel. 0741-074504).