Părintele Eftimie Mitra - "Copiii români din Poroșcovo au nevoie de școală!"

Camelia Starcescu
- Schitul "Sfinții Români", din Grădiștea de Munte, Hunedoara -

Spre mânăstire, drumul ține strâns firul unei ape ce curge curat și grăbit, prin umbra unei păduri. Simți un fel de teamă, de prea multă umbră fără sfârșit. Instantaneu, vine însă și gândul că, mergând spre casa lui Dumnezeu, lu­mina-ți va ieși negreșit în cale.
Zi de duminică. O poieniță mică. O biserică mică. Mare e doar credința ce-i ține aici pe cei câți­va viețuitori și cea care aduce, în zile de sărbătoare, zeci de credincioși din tot largul zării. Biserica e nouă și încă neterminată. Înăuntru, suntem o mână de oameni îngenuncheați în rugăciune. Ca niște co­coni în crisalida propriilor dureri și neliniști, pe care numai Bunul Dumnezeu îi va putea transforma, cumva, în fluturi. În strană, o măicuță îngână rugă­ciuni cântate, în timp ce în altar se aude glasul pă­rin­­telui oficiind Sfânta Liturghie.

La Teologie, în liniștea pădurii

Sunt șapte ani de când părintele Eftimie Mitra se află aici, în Munții Orăștiei, la Schitul "Tuturor Sfin­ților Români" din Grădiștea de Munte, aflat la doi pași de marea cetate dacică de la Sarmizegetusa Regia. Cumva, și-a dorit din copilărie să devină preot, după ce vizitase, împreună cu părinții, mâ­năs­tirile din Moldova. "Atunci am spus pentru pri­ma dată că mă fac preot și călugăr, dar le-au luat cu toții ca pe niște vorbe ale unui copil. Dar eu am fost întotdeauna mai rebel, mai nonconformist, nu m-am supus sistemului nici în comunism, nici acum. Iar când la școală am fost întrebați ce anume vrem să devenim, doar eu și fiul unui medic am spus că preoți. Ne-au fost chemați, desigur, părinții la școa­lă, atrăgându-li-se atenția ca măcar în public să nu mai spunem așa ceva. N-am înțeles eu ce în­seamnă asta, la mine toate erau una", spune părintele Efti­mie.
Apoi viața l-a dus mai departe, pe drumuri ce se întorceau, oarecum rotund, tot în poarta mânăsti­rilor. În studenție, scria articole într-un cotidian din Oradea. Deși studia ingineria, apucase să publice câteva articole acide la adresa unui preot-profesor de la Teologie, la sugestia unor studenți nemulțu­miți de severitatea acestuia. Atunci i s-a propus să scrie la fel de rău și despre alte fețe bisericești, preoți care trebuiau compromiși. Toate astea, pe bani buni, desigur. O vreme, a acceptat. Până când a fost trimis la Mânăstirea Petru Vodă, unde cel care trebuia compromis era însuși Părintele Iustin Pârvu. "Am mers acolo cu gânduri rele, cu întrebări-cap­cană, dar s-a întâmplat ca Părintele să mă-ntoarcă pe mine și nu eu pe el, pentru că era un om îndu­hovnicit".
În aceeași perioadă l-a cunoscut pe părintele Iosif Pașca, ce făcuse șase ani de închisoare la Aiud și care i-a povestit despre suferințele din temniță ale preoților, despre părintele Calciu-Dumitreasa, dându-i de înțeles cam cum stau lu­crurile în lume, cu adevărat. Nu l-a luat în serios, gân­dind că părintele nu are cum să știe mersul lumii. Oricum, o schimbare tot s-a produs, a început să scrie de bine despre călugări și mânăstiri, dar abia când a văzut că articolele sale nu mai erau publicate și-a dat seama că e o proble­mă și că bătrânul călugăr avea dreptate. A încetat să mai scrie, dar a început să-și pună întrebări: "Atunci am înțeles că, chiar și atunci când fusesem la mâ­năstire cu gând rău, purtam cu mine un gol perma­nent, pe care nu l-am resimțit deloc în interiorul mânăstirii, dar care m-a cuprins din nou, de îndată ce-am plecat. Iar golul acela-l purtasem, de fapt, cu mine o viață întreagă. Am făcut sport, fotbal, karate, box, dar ce n-am făcut? Mă apucasem de pian și chitară, care-mi plăceau foarte mult, dar go­lul acela nu dispărea nicicum. Doar în mânăstire am simțit concret că acel gol dispare și că sufletul mi se umple cu ceva. Era o stare de bucurie, dar eu, fiind un om rațional, nu-mi dădeam seama că trăiam o transformare duhovnicească", își amin­tește părintele.
A parcurs, apoi, etapă după etapă, a trăit expe­riențe dintre cele mai ciudate, fără să-l atingă măcar o secundă gândul renunțării. A-ntâlnit, în mânăstire, un demonizat, ex­pe­riență care l-a fă­cut să înțeleagă că există ceva dincolo de materie, că sunt anumite stări du­hovnicești dintr-o altă lume care au doar consecințe în lumea noastră. A simțit, în îmbrățișa­rea Părintelui Iustin Pârvu, cum dragos­tea lui Hristos intră în el, trecând prin Părinte, iar dragos­tea aceea i-a dat pu­tere și i-a alungat pentru totdeauna fri­­ca. A învățat, păs­­când oile și râ­nind la porci, ce în­seamnă ascultarea, smerenia și tăierea voii, a citit Biblia, viețile sfinților, is­to­ria Bisericii, dog­ma­tica. A făcut "Fa­cultatea de Teo­logie" în liniștea pă­durii. O poveste reală, un drum ane­voios uneori, dar cu o țintă unică și si­gură: călugăria. Că­reia părintele Eftimie Mitra i se dedică în fiecare clipă, cu bucurie.
Râul ce curge în pădurea de fagi din apropierea mânăstirii asigură discuției noastre fundalul sonor. Ca un clopot lichid, bătând statornic în fiecare rugă­ciune ce scoate biserica dintre ziduri și o așază, te­meinic, în suflete și-n viață.
Părintele Eftimie e, cu siguranță, un personaj aparte. Dacă-ar fi să mă limitez la câteva cuvinte pentru a-l descrie, acestea ar fi credința, bucuria și liniștea. Bucuria cu care-și însoțește fiecare gest, fiecare rostire. Liniștea cu care înlocuiește acel "tre­buie" stigmatizant al zilelor noastre. Și, mai ales, credința, încrederea nestrămutată că, spre împlini­rea rosturilor bune, drumul, indiferent cât de greu ni s-ar părea, e întotdeauna caligrafiat de Dumne­zeu. De aceea, poate, părintele Eftimie Mitra s-a și implicat, de-o vreme-ncoace, în ajutorarea copiilor români volohi din Poroșcovo, Ucraina.
"Anul trecut, o doamnă mi-a zis să mergem și noi acolo, că citise ceva pe internet. N-am fost prea atras de idee, gândind că-s destui oameni necăjiți și aici, dar am mers, totuși. Am dus câțiva saci cu haine și alimente, dar n-au ajuns să le împărțim la toți. După ce am văzut situația reală, am mai mers de câteva ori. Oamenii aceia chiar au probleme de civilizație, de educație. Au, desigur, și probleme ma­teriale, dar acestea sunt cauzate de celelalte. Ideal ar fi să se poată face acolo o școală, o grădiniță, ceva concret pen­tru educația lor. Merge greu, că-s piedici multe, dar sper să reușim. Noi am început să adu­cem copii mai cu­minți, mai liniștiți, în vizite în Româ­nia, să-i îndem­năm, să-i încura­jăm să meargă la școală, să le plătim taxe de școlarizare, rechizite, tot ce au nevoie.
Asociația «Dor de vatră», pe care am înființat-o în acest scop, are o co­laborare con­trac­tuală cu dom­nul Nicolae Butan din Alba Iulia, pen­tru că e un om se­rios și deosebit de implicat în această problemă, iar dom­nia-sa se zbate să facă rost de bani pentru școlari­za­rea copiilor. E foar­te greu și pentru că părinții nu au no­țiuni elementare despre viitorul copiilor lor, despre școală. Ei știu așa: copiii au crescut mari, trebuie să meargă la lucru sau să aibă grijă de frații mai mici. Ne cram­ponăm și de piedici din partea altora, care spun despre românii volohi din Poroșcovo că-s țigani albi, rudari. Nu-s țigani, dar sunt needucați. De aceea, încercăm să-i scoatem pe copii din mentali­tatea asta, iar pe părinți încercăm să-i învățăm o meserie. De asta au nevoie: copiii de școală și adulții de o meserie.
I-am adus în țară și anul trecut, și în vara aceas­ta, să le arătăm România. Lor li se prezintă o falsă Românie, una dușmănoasă și indiferentă față de ei, care nu-i acceptă. Nu știu nimic de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de Avram Iancu. I-am dus la Put­na, la Alba Iulia, la Cetățile Dacice din Mun­ții Orăș­tiei, la Deva, la biserica Densuș și Mânăstirea Pris­lop. Le-a plăcut. Le-am dus niște imagini cu Ște­fan cel Mare, picturi, albume, să aibă habar de tre­cu­tul României, de istorie", afirmă părintele Eftimie.

Școala de vară de la schit

Anul acesta, la începutul lunii august, 12 copii din Poroșcovo au fost din nou la Școala de vară de la schitul din Munții Orăștiei. S-a ocupat să-i învețe câte ceva profesoara Marilena Toma, din județul Călărași. A făcut-o nu numai voluntar, ci mai ales cu drag. Domnia-sa predă istoria, este profesor grad I, cu o vechime în învățământ de 28 de ani. "Copiii aceștia nu au deloc cunoștințe de limba română, de aceea a trebuit să le predau bazându-mă pe memo­ria lor vizuală. Am lucrat cu materiale prin care le-am arătat cât de frumoasă e limba română și cât de frumos sună. Ei vorbesc o limbă română arhai­că, cu care eu nu m-am mai confruntat până acum. Le-am întrebat pe fete ce vor să devină, iar majori­tatea mi-au spus că educatoare, învățătoare, dar și o bucătăreasă și una care ar vrea să învețe să cân­te, la chitară, muzică folk. Mi-au spus, de aseme­nea, că vor să afle cât mai multe despre istorie, despre formarea poporului român. Sunt deosebit de interesați de toate astea, de alfabetul limbii române, au prins foarte repede ce am reușit să le predau într-un timp scurt. Sunt muncitoare, cuminți, cu foarte mult respect față de profesor.
Ce ar trebui să știe oricine intră în contact cu acești copii e că trebuie să le arate foarte multă iubire. Sunt foarte mirați când sunt mân­gâiați, când li se pune o mână pe creș­tet, când sunt îmbrățișați. Trebuie atenție și la ceea ce-și doresc, pen­tru că lor li s-a luat dreptul la copilă­rie, muncesc de foarte mici. În România, co­piii au drepturi mai multe decât adulții și decât profesorii. Am rămas uimită cât res­pect arată acești copii profesorului și cât de mult apreciază cunoș­tințele celor din fața lor", spune profesoara Ma­rilena Toma.
Părintele Eftimie adaugă: "Doamna Marilena Toma i-a învățat cu drag pe copii, a fost un model viu pe care l-au avut lângă ei, iar asemenea oameni le-ar da o nădejde în aspirațiile lor. Asta încearcă să facă și voluntarii din România care merg în co­munitatea lor, dar nu este suficient. Lipsurile pe care le au în comunitate pot fi compensate de către noi. Pentru a le oferi o educație sănătoasă, o școală în limba română care să fie recunoscută de stat, au nevoie și de sprijin financiar. Pe politicieni nu ne putem baza, trebuie să ne descurcăm singuri, cum putem. La Poroșcovo, copiii muncesc din greu, unii la pădure, alții la animale sau diferite munci din care să aducă un ban în casă. Merg să muncească prin Ucraina, în regim de zilieri, de multe ori ve­nind acasă cu bani puțini comparativ cu munca pres­tată. Au un simț al responsabilității mai bine dezvoltat decât la unii dintre adulții de acolo".
Pe întreaga perioadă a șederii lor în România, pruncilor le-a fost perma­nent alături și Aurica Bogoje, vicepre­ședinta Asociației "Dor de vatră": "Mi-s dragi românii volohi și mă bucur că a rânduit Dumnezeu să ajun­gem la Poroșcovo. Sperăm, cu ajutorul celor din jur, voluntari, să vedem că ei cresc social, că vor să învețe, că vor să fie educați, să le crească nivelul de educație și cultură. Trebuie efort, dar fără ajutor nu se poate. Sunt oameni cu frica de Dumnezeu, acolo e cea mai mare natalitate din zonă, pentru că mamele nu fac avort. Apreciez că n-au uitat limba română, pe care o vorbesc chiar dacă nu se duc la școală.
Există un contract între asociația noastră și un ONG similar din Ucrai­na, în ce privește sprijinul comunității românești din Poroșcovo. Această aso­ciație ne sprijină, la nivelul regiunii Transcarpatia, să susținem copiii în școli, să organizăm cu ei diferite acti­vități educative, cursuri de vară, să le acordăm ajutoare umanitare și altele, în funcție de situație. Pentru susținerea unui copil la cursurile școlare din Solotvino, unde există o școală cu pre­dare în limba română, cheltuielile se estimează a fi între 130-150 euro pe lună. Aceste cheltuieli includ cazare, masă, rechizite, transport și altele", spune Aurica Bogoje.
  Unul dintre cei care susțin de mult timp educația copiilor volohi este dom­nul Nicolae Butan, din Alba Iulia (ați aflat despre el din alte texte publi­cate în revistă, n. red). În urmă cu câțiva ani, domnia-sa a suportat inte­gral cheltuielile ocazionate de partici­parea lor la o tabără organizată la Ighiu (jud. Alba), în multe dintre demersurile sale fiind sprijinit de domnul Ioan Botoș din Apșa de Jos, cel căruia îi și aparține ideea inițială de încurajare a școlarizării copiilor români-volohi, la școala româ­nească din Solotvino (Ucraina).
"Trebuie o trezire sănătoasă din partea autori­tăților române în privința comunităților de români din Transcarpatia. Tot ceea ce noi fa­cem, facem cu im­plicarea unor oa­meni inimoși din Ro­mânia, cărora le pasă. Este foarte greu, dar poate se va schimba ceva. Sperăm să-i trezim cumva și pe cei din Poroșcovo, să înțe­leagă că este im­por­tant să mun­ceas­că, să nu aș­tepte doar să pri­mească pește, ci să pună mâna pe undiță și să pes­cu­iască singuri, pentru că pot. Și mai e un aspect important: trebuie să le scoatem tuturor din minte denumirea de volohi, căci asta nu există nicăieri. Sunt români-volohi, asta da!", spune Ioan Botoș.

Un ursuleț de pluș

Am ocazia să-i însoțesc pe pruncii din Po­roșcovo în ultima zi a Școlii de vară de la Grădiștea, într-o excursie la Alba Iulia. De cum mă văd, Na­talia și Oksana îmi sar în brațe. Ne cunoscuserăm în iulie, tot la schit. Sunt mai vorbărețe acum, dar, totuși, încă mai au rețineri. Par a se teme că, dacă vorbesc prea mult, se va-ntâmpla să dispară co­moara adunată în tot timpul petrecut în România. Îmi răspund scurt la întrebări, apoi vorbesc între ele, într-o limbă pe care n-o pricep. Cad cuvintele unele peste altele, într-un amestec ciudat și greoi. Încep să cânte, în aceeași limbă, și doar o anume me­lodicitate îmi dă de înțeles că sunt un fel de pri­cesne.
Prin "Cetatea Dalbă a Unirii", ghid ne este dom­nul Nicolae Butan, un prieten vechi al românilor din Poroșcovo. Fetele au grijă instinctiv să nu se în­depărteze unele de altele, căutându-l mereu din priviri pe părintele Eftimie. Ne prind de mână cu încredere și ascultă uimite tot ceea ce li se spune despre locurile prin care trecem. Șanțurile Cetății, Catedrala Reîntregirii, busturile Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, statuia lui Mihai Viteazul, porțile Cetății.
Lângă uriașa fântână arteziană din parcul din fața Catedralei, ca la un semn, se adună unii într-alții, copii și adulți, și încep să cânte cel mai drag dintre cântecele în limba română: Cântecul volohilor. Un cântec trist și, totuși, plin de speranță. Cântecul unor prunci înstrăinați, rătăcind pe-aiurea, chemându-și pe nume mama ce nu pare a mai vrea să știe de ei. Abia l-au învățat de câteva zile și încă se mai poticnesc la ritm și la versuri. Dar compen­sează totul cu sufletul. "România, mama noastră, nu uita de noi,/ Suntem departe de tine, singuri, ai nimănui./ Numai Dumnezeu Preabun ne-ajută să mai fim,/ Am păstrat graiul tău dulce, graiul de român...".
Seara, excursia ia sfârșit. Copilele sunt rupte de oboseală și adorm, legănate de microbuz, una în brațele celeilalte. Ne despărțim la Orăștie, în par­carea unui magazin cu de toate. Undeva, în vitrină, un ursuleț uriaș, de pluș, își așteaptă plictisit par­tenerul de joacă. "Mi-aș dori tare mult să primesc un astfel de ursuleț de ziua mea!", spune Natașa.
Încerc să-mi înghit lacrimile, cuvintele... Natașa are 16 ani. E cea mai bună la școala în limba ro­mână pe care-o face mulțumită oamenilor buni din România. Un copil fără copilărie. Își dorește să de­vină medic. Să aline suferințele semenilor. Îmbrăți­șându-i cu drag. Ca pe un ursuleț de pluș...

Cei care doresc să sprijine școlarizarea copiilor români volohi din Ucraina pot face donații în contul IBAN RO 24RNCB0803037676310004 - BCR SA SUCURSALA ALBA IULIA - titular NICOLAE BUTAN (tel. 0741-074504).