Când intri în Biserica de la Curtea de Argeș, frumusețea picturilor de pe pereții înalți, care înconjoară ca o horă lăcașul, îți taie pe loc respirația, prin misterul lor medieval. În 1977, după cutremurul cel mare, biserica era în cârje și sta să se prăbușească, așteptându-și sfârșitul, așa cum mai fusese cu un veac în urmă: "singuratică și tăcută", cum spunea Nicolae Iorga. Apoi, reputatul restaurator Dan Mohanu, cu rafinată și incredibilă migală, a făcut să reînvie frescele Basarabilor, după 25 de ani de restaurare. Așa a ieșit la lumină splendida și maiestuoasa pictură de secol XIV, cu autenticitatea total neatinsă. Parfum de epocă și de sfințenie. Dar chiar și azi, după ce pictura a fost scoasă la lumină în chip minunat, biserica Sf. Nicolae Domnesc se află în plin mister. Cine este ctitorul ei? Care dintre primii trei Basarabi a zidit-o? Basarab I, fiul său, Voievodul Nicolae Alexandru sau fiul acestuia, Vladislav Vlaicu? Încă din vremea domniei părintelui său, Nicolae Alexandru le ceruse celor două centre de putere religioasă ale timpului, Vaticanul catolic și Constantinopolul ortodox, să-l recunoască drept unic stăpânitor al Țării Românești. Soliile lui ajunseseră până la Avignon, la Papa, care a fost cât pe-aci să îi îndeplinească dorința cu prețul credinței catolice pentru el și români. Dar a intervenit regele Ungariei și înțelegerea cu Papa a căzut. Părea o înfrângere, dar a fost momentul cheie al istoriei românilor. Respins de catolici, Alexandru se îndreaptă către Constantinopol, și în schimbul consfințirii independenței politice, îmbrățișează credința Bisericii Răsăritului. Era în 1359, când Marele Voievod a primit botezul ortodox. Tot atunci a ridicat o biserică de o valoare inestimabilă. Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Iar fiul său, Vladislav Vlaicu, i-a continuat ctitoria și a încheiat magnifica pictură a bisericii. Așa s-a născut această "biserică a neamului", cum i-a zis Iorga. Semnul nemuritor lăsat de Basarabi peste veacuri. Cea mai frumoasă biserică din sud-estul Europei și de la noi.
Sfinții cu raze
Biserica a fost ridicată pe locul uneia mai vechi, a voievodului Seneslau. O dărâmase în 1330 chiar Basarab I Întemeietorul, cum l-a numit Iorga. Basarab o dărâmase în ajunul bătăliei de la Posada, nevoind ca regele ungur Carol Robert de Anjou să-i atingă măcar o piatră. Dar marele Basarab I a învins la Posada, și cât era încă în glorie și în viață, i-a încredințat fiului său, Nicolae, ridicarea bisericii noi. Ctitorită cu meșteri și pictori aduși de la Constantinopol, Biserica Domnească e făcută în cel mai curat stil bizantin. Scenele sfinte din Biserica Sfântul Nicolae Domnesc sunt pictate în perspective fabuloase. Iisus și apostolii se plimbă ca-n vremurile dintâi, prin piețe pictate în culori delicate și totuși fastuoase, iar corpurile sfinților nu primesc lumina din exterior, ci o iradiază din trupul lor, încât din frescele de la Argeș pare că ies mănunchiuri de raze.
Îngerul de zăpadă
Îmi place să merg des la Biserica Domnească din Curtea de Argeș. De câte ori intru în ea, aștept să mă cuprindă evlavia și încântarea ce transpar din frescele pictate cu atâta har și știință de necunoscuții zugravi bizantini. Apoi, mă opresc mai întâi la Patimile lui Hristos. Sunt zeci de scene pictate cu migală și cu un patos aparte, care înconjoară, ca un inel evanghelic, marele naos. De la "Ruga în grădină", până la "Punerea în mormânt", apostolii și femeile cuvioase trăiesc intens sentimentul tragic al calvarului. Toți participă la suferința celui care a luat asupra lui o vină mai presus de ceea ce este omenesc. Maica Domnului se tânguiește, și ea, lângă Fiul ei. Alături, mironosițele au chipurile schimonosite de durere. La sfârșit, cortegiul apostolilor îndurerați poartă pe umeri trupul sfânt înfășurat în giulgiu. Apoi, iudeii îi cer lui Pilat să așeze străjeri la mormânt. În dreapta scenei, zugravul a pictat un mic oștean, mai curând speriat, într-o armură tătară sau mongolă. Este imaginea păgânului, așa cum apărea în veacul al XIV-lea, la o sută de ani de la marea invazie tătaro-mongolă. Și totuși, în fresca de la Argeș, străjerul de la mormântul lui Hristos e îngrozit la vederea maiestuosului înger care prăvălește piatra de la intrare. Miracolul Învierii se petrecuse. Îngerul este unul dintre cele mai frumoase personaje din frescă. El poartă "veșminte albe ca zăpada'', iar chipul îi strălucește ca fulgerul, luminând întreaga biserică.
Chipurile Basarabilor
Basarabii răsar și ei, ici și colo, din fresce, pictați cu o nobilă rezervă. Marele Voievod Nicolae Alexandru, cel care abia primise botezul ortodox pe când ridica biserica, a pus să fie zugrăvit cu discreție, în pronaos, acolo unde stăteau cei nebotezați. De-a stânga și de-a dreapta, Maica Domnului și Sf. Nicolae veghează și ei. Marele Voievod își ridică mâinile către Dumnezeu, asemeni profeților Vechiului Testament. Cere mântuire pentru el și pentru poporul său. Nu departe, fiul său, Vladislav Voievod, apare pictat ca ctitor al bisericii, împreună cu doamna sa, Ana, fiică a despoților sârbi Brancovici. Ei țin în mâini biserica. Spre deosebire de modestia tatălui său, poartă straie de principe apusean. Pe capul său cu chip hieratic stă o coroană princiară cu flori de crini, ca a regilor Franței. O tunică roșie este încinsă la mijloc cu o pafta de aur. Deși primiseră credința răsăriteană, primii Basarabi încă păstrau obiceiuri occidentale. Descălecați din Transilvania, erau mai învățați cu traiul cavaleresc cântat de menestrelii Apusului. Basarabii nu erau domni barbari sau țărani. La curtea lor, conviețuiau în armonie fastul solemn al Bizanțului cu Europa cavalerilor de la 1300!
Prințul negru
A fost descoperit în 1920, în faimosul mormânt 10. Scheletul lui purta, după moda apuseană, sumedenie de bijuterii fabuloase din aur, argint, diamante, pietre scumpe. Pe cap, avea o splendidă diademă de mărgăritare și era îmbrăcat într-o tunică de mătase purpurie, închisă cu un rând de nasturi de aur, pe care era încrustată stema Basarabilor. Dar cea mai spectaculoasă era uriașa pafta de aur, de 280 de grame. Ea reprezintă un palat medieval în miniatură. În balcoanele lui stau un cavaler și o domniță. Se uită amândoi la o ființă fabuloasă, cu trup de lebădă și chip de femeie, ce pare ruptă din poemele cavalerești. Iar Prințul Negru este un uriaș: scheletul lui are doi metri, într-o epocă în care oamenii aveau abia 1,50 metri. Dar cine să fi fost "Prințul Negru"? Cercetări mai noi de datare cu carbon arată că ar putea fi chiar fabulosul Negru Vodă, cum a intuit de la început Nicolae Iorga, atunci când s-a rugat la mormântul abia descoperit, ca la niște sfinte moaște. Dacă este adevărat, poate că ultimul și cel mai mare mister al Basarabilor și al Bisericii lor Domnești să se fi lăsat dezlegat. Negru Vodă, tatăl lui Basarab întâi Întemeietorul, se întorcea printre noi, descălecând din balade.
Mărețele umbre
Așa de mult și-au iubit primii Basarabi locurile întemeierii Țării Românești, Biserica Sfântul Nicolae și Curtea Domnească, clădită chiar alături de biserică încât, chiar și după moarte, nu au încetat să se arate, în chip tainic. Chiar și pe la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când Biserica Domnească decăzuse cu totul și de abia se mai ținea pe picioare - între ruinele ei se petreceau lucruri stranii, mai ales de hramul bisericii, de Sf. Nicolae. În acei ani de până la 1850, în noaptea de Sfântul Nicolae, ruinele Curții începeau să fie scăldate, brusc, într-o larmă surdă și în lumini difuze. Și-ndată, două cortegii lungi de umbre cețoase, îmbrăcate în rase călugărești, se arătau de-a lungul Curții domnești, aliniindu-se de o parte și de alta a zidurilor prăbușite. Într-o parte stăteau călugării ortodocși, în alta, franciscanii catolici. Și toți cântau, abia auzit, o muzică bisericească tainică și veche. După care muzica o preluau niște menestreli nevăzuți, în aburul negru al nopții. Și abia atunci începeau să se arate printre ruine și niște umbre de cavaleri și-n urma lor, figuri domnești de Basarabi, siluete tremurătoare și neclare, care dansau și pluteau în aburul nopții de iarnă, înconjurându-și biserica de parcă ar fi poftit să ocrotească și să salveze bijuteria aceea în piatră, care își aștepta sfârșitul. Iar toate aceste întâmplări s-au păstrat în niște însemnări scrise pe ceasloave și ținute la alte biserici din Curtea de Argeș. Azi, cele mai multe s-au pierdut, doar câteva rânduri răzlețe și înfricoșate mai amintesc plutirea nocturnă a duhurilor de Basarabi.
Umbra lui Negru Vodă
Peste drum de Sf. Nicolae Domnesc, pe un deal din parcul central al orașului, sunt și azi niște ruine vechi de biserică. Biserica se numea Sân Nicoară și făcea parte din ansamblul domnesc. Pe vremuri, era legată de Sf. Nicolae Domnesc printr-un tunel secret, accesibil încă și astăzi până la jumătate, și care trece pe sub Transfăgărășean. Nu e singurul tunel medieval din Curtea de Argeș. În vremea primilor Basarabi, exista o rețea întreagă de tuneluri secrete!... Legau Curtea cu Biserica Domnească, Biserica Sân Nicoară și Valea Doamnei. Pe acolo, pe sub pământ, domnitorii se retrăgeau atunci când năvăleau dușmanii. Tunelurile mai există și azi ascunse sub pavajul piețelor și străzilor orașului. Când și când, părți din ele mai apar la lumină. De aceste tuneluri sunt legate multe întâmplări stranii din epoca Basarabilor. Iată două dintre ele...
Călugărul și fantoma desprinsă din zid
Anul 1462. Un călugăr bătrân de la Mânăstirea Tismana și-a notat cu scris mărunțel, într-o carte de rugăciuni, tot ce-a trăit atunci. Venise la episcopul său de la Curtea de Argeș, pentru niște îndreptări. Dar ce a văzut atunci nu a uitat niciodată... Când ajunsese la Curtea Domnească, turcii năvăliseră în oraș și se duceau puhoi, mai departe, spre Cetatea Poenari. Îl urmăreau pe domnitorul răzvrătit față de sultan, pe Vlad Țepeș, să-l prindă și să-l dea morții. Călugărul a intrat în Biserica Sf. Nicolae Domnesc să se roage. A început să se închine speriat în fața frescelor cu Patimile lui Hristos pictate pe pereți. Câteva ceasuri s-a rugat bătrânul, îngenuncheat în biserica pustie și în penumbră, în primul rând pentru izbăvirea țării de păgâni. Pe când sufletul său căuta măreția lui Dumnezeu, i s-a părut că vede și aude ceva. Mai întâi, a părut că în pronaosul bisericii se întâmplă ceva. Era ca o pală de aer, dar pe urmă bătrânul călugăr a văzut, îngrozit, cum o umbră s-a desprins din pereți. Înțepenise pe podeaua bisericii. Din fresca în care pusese să fie pictat ca un ins mărunțel și modest, a ieșit însuși Marele Voievod Nicolae Alexandru! Și de parcă nu ar fi fost de ajuns că se mișcă, umbra domnitorului ieșită din frescă a început să crească, până ce s-a făcut un uriaș, așa cum au fost toți cei dintâi Basarabi. Un bărbat înalt și puternic, un prinț purtând pe cap o coroană ca a regilor Franței, îmbrăcat cu o tunică roșie, strânsă pe mijloc cu o pafta de aur. Apoi a urmat ceva și mai grozav! Călugărului i s-a părut mai întâi că nu aude bine. De sub lespedea bisericii s-a auzit un scârțâit înfiorător. Curând a ieșit ca un abur chiar Negru Vodă, și el, mândru și uriaș. Pe cap purta o coroană de mărgăritare. O tunică de mătase purpurie și nenumărate bijuterii din aur, argint și diamante îl împodobeau. Încât, trupul lui Negru Vodă scânteia orbitor, de parcă ar fi răsărit soarele în biserică. Pe urmă, bătrânul călugăr a văzut cum cele două duhuri uriașe au alunecat prin tunelurile care legau Biserica Domnească de Valea Doamnei și de drumul spre Cetatea Poenari. Pe acolo se refugiase din Curtea de Argeș și Vlad Țepeș, și el, tot os de Basarab aflat acum la ananghie. Când duhurile lui Negru Vodă și Nicolae Alexandru au ajuns deasupra Cetății din Poenari, soldații sultanului Mahomed Cuceritorul Constantinopolului înconjuraseră deja cetatea. Vlad Țepeș părea prins în capcana zidurilor pe care turcii începuseră să le dărâme bucată cu bucată. Atunci s-au ivit, deodată, cei doi voievozi, Negru Vodă și Nicolae Alexandru. Erau călări și umbrele lor au plutit peste ziduri. Negru Vodă purta o flamură domnească uriașă. Și amândoi Basarabii s-au prăvălit asupra oastei turcești, fărâmând-o. Astfel a putut scăpa Vlad Țepeș din încercuirea păgânilor de a putut să fugă cu soldații săi spre Arefu, un sat din apropiere, și de acolo, peste munți, în Ardeal. O întâmplare providențială rămasă tulbure până azi.
*
Ultima întâmplare pe care v-o spun a fost găsită de un prieten de-al meu în jurnalul străbunicului său. Era în toamna lui 1916, anul Calvarului și al Învierii noastre, și armata română se afla încleștată cu nemții, în cea mai mare bătălie a acelui an: bătălia de la Argeș-Neajlov. În Curtea de Argeș, românii s-au bătut ca niște zmei, înroșind străzile orașului cu sângele lor și cu sângele dușmanilor. Și când românii au dat înapoi și a început lunga retragere, care părea că va duce țara direct în neant, atunci s-au arătat iar cei doi Basarabi: Prințul Negru și Nicolae Alexandru. Mândri și neînfricați, pășeau pe lângă ruinele bisericii Sân Nicoară, printre răniți și tranșee, două arătări uriașe purtând două gigantice steaguri domnești: steagurile primilor Basarabi... Și dacă n-au reușit să-i îmbărbăteze spre victorie pe ostașii români, au reușit altceva. Nemții, care au devastat și profanat atâtea biserici și mânăstiri românești, au cruțat, în mod miraculos, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Azi, nu departe de locul unde s-au arătat cei doi întemeietori ai Țării Românești, Negru Vodă și Nicolae Alexandru, s-a ridicat o Cruce a Eroilor. Cât despre poveștile și misterele Bisericii Domnești, ele nu se vor termina niciodată.