DANIEL SANDU - "Atunci când îți place ceea ce faci apare și scânteia aia care în final face diferența"

Dacă dorința de a deveni regizor nu i-ar fi schimbat viața pentru totdeauna, ar fi fost astăzi preot, cu același entuziasm de a aduna oameni în jurul lui. Pentru visul de a spune povești în imagini, Daniel Sandu a lăsat în­să în urmă cinci ani de seminar teologic și o co­pilărie la Piatra Neamț. Anul 2018 i-a adus, în sfârșit, laurii așteptați. Primul lui lungmetraj, "Un pas în urma serafimilor", a plecat acasă cu nu mai puțin de opt statuete la Gala Gopo și a adăugat pe raftul tro­feelor și Premiul Publicului oferit de Festivalul de Film Transilvania. De vorbă cu un povestitor cap­tivant, care și-a transformat propria poveste de viață într-un film de succes.

Puștiul cu două perechi de aripi

- La scurt timp după pre­miera filmului tău am aflat că povestea băiatului care își petrece cinci ani de zile la un seminar teologic es­te chiar povestea ta de viață. Filmul pe care l-ai făcut este și des­pre tine?

- Într-un fel, da, pentru că cei cinci ani de seminar au con­tat foarte mult în viața mea. Am venit la București să dau la Facultatea de Film, exact ca un "serafim", lăsând în urmă toată viața mea din Pia­­tra Neamț, familie, prie­teni, obișnuințe. Am început totul de la zero, luând cu mine doar entuzias­mul unui puști de provincie căruia, când s-a văzut student în capitală, i-au crescut o pereche de aripi în plus. Știam din primul an că la finalul facultății ne vom da licența cu un scenariu de film de lungme­traj. Când am început să mă gândesc la ce voi scrie, purtam încă proaspăt în mine acel trecut și se întâmpla des să le povestesc colegilor întâmplări din seminar, iar ei să fie foarte entuziasmați și cap­tivați. Așa mi-am dat seama că e acolo o poveste care merită să devină film.

- Cum erai, Daniel, la vârsta la care ai intrat la seminar? Semănai cu personajul din film?

- Eram unul dintre cei mai conștiincioși și cu­minți copii, mai purtam și ochelari de vedere, exact ca personajul Gabriel, și pe vremea aia, ochelarii de vedere nu erau ceva cool, erau niște urâțenii. Cred că timp de aproape un an de zile am fost elevul cu­minte, care stătea în banca lui. Profe­sorii ne induseseră impresia unei atmos­fere de armonie, în care toți suntem sinceri și spunem ce ne frământă, un soi de rai ar­tificial, fără secrete, care s-a dovedit curând o uriașă ipocrizie din partea lor. De fapt, seminarul a fost o școală a vieții destul de dură. Imaginați-vă că eram doar niște puști, care se trezesc peste noapte într-un cămin, fără părinți. Ime­diat am început să stabilim ierarhii și să ne evaluăm unii pe alții după amănunte diverse, de la ce trăsnaie făceam sau ce curaj ne asumam, până la ce anume primeam în pachet de acasă duminica.

- ...lucru care stabilea gradul de înstărire al fiecărei familii, probabil.

- Exact. Așa ne-am format mica noastră gașcă de băieți îmbrăcați mai bine, care făceau iarna în bo­canci și geacă, nu în pantofii de vară. Cu alte cu­vinte, am învățat șmechereala, pentru că nu prea aveam de ales. Ori o învățai ca să te descurci, ori o suportai din partea altora. Sigur, uneori lucrurile mai deraiau. De pildă, îmi amintesc prima ninsoare dintr-un an, care ne-a scos pe toți în curtea semi­narului. Pe lângă clasele de seminariști, mai erau și clasele de cântăreți bisericești, unde erau copii mai simpli, de la țară, care nu intraseră la seminar. Ierar­hiile erau foarte clare. La cantină, dacă un se­minarist întârzia la coadă, avea dreptul să se bage înaintea unui cân­tă­reț, să-i ia farfuria. Uni­for­ma de semi­na­riști ne făcea destul de obraznici și adân­cea pră­pas­tia care exista, ori­cum, în­tre noi. Ei, și în ziua aia în care a nins, am ieșit toți afară, am început să fa­cem bulgări, ci­ne­va a aruncat unul spre tabăra cântă­reților, de acolo alt­cineva a ripostat. Și, fără să ne dăm seama, ne-am trezit prinși într-un ade­vă­rat război cu bu­căți de gheață, în care se citea și disprețul nostru pentru cântăreți, și invidia cântă­reților față de noi. În ta­băra cântăreților era și un băiat mai prăpădit, care purta hainele lui taică-su, avea același sacou tocit și vara, și iarna. Era prie­te­nos și naiv, niciodată nu ri­­pos­ta la bătaia de joc a semi­nariștilor. Acum, în­să, ne sfida, se eschiva, ni­meni nu reușea să-l ni­me­rească, zici că-l apăra Dum­­ne­zeu! Și atunci eu, capul răută­ților, am creat o stra­tegie de înconjurare și sur­prin­dere, ca să le spargem gașca, i-am risipit și m-am luat după el. A urmat o cursă cu peripeții în jurul se­minarului, bietul de el, la fiecare curbă aluneca și se rostogolea, că era în pantofii de vară, dar avea timp să se ridice și să fugă iar. S-a salvat intrând pe la intrarea profe­so­rilor. Mai aveam doar un cu­loar lung până la dormitorul lui, dacă nu-l prindeam acolo pe coridor, nu-l mai prindeam deloc, așa că am pus presiune pe el. Știam că va aluneca atunci când va da colțul, că avea pantofii uzi, s-a și pră­bușit pe culoar. L-am ajuns din urmă și, când mă pre­găteam să-i tuflesc un bulgăre între ochi, i-am văzut privirea înghețată de frică. Am văzut prima da­tă spaimă pe fața acelui copil, mi s-a făcut milă, m-am întors și am plecat. Mi-am dat seama că pot fi și rău, dacă vreau, și că alegerea e a mea, în ulti­mă instanță.

Șmecherașii și drumul bun

- Cu dilema asta morală se confruntă și per­sonajul din filmul tău.

- Da, Gabriel ajunge în multe situații limită, unde are de ales: jură pe Biblie și scapă de pedeapsă sau spune adevărul? Îl cheamă pe pedagog, când turnătorul lor e beat în comă, ca să se răzbune, sau tace? Acceptă sau nu acceptă să meargă și să mintă la spovedanie? Gabriel nu e neapărat un personaj po­zitiv, dar, spre deosebire de alți "serafimi", în final, el alege calea cea dreaptă.

- Ai pus și ceva din personalitatea ta în personajul ăsta?

- Da, Gabriel are foarte mult din copilul care am fost. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, n-am fost ușă de biserică, mă învățasem destul de șmecheraș. Pe atunci, asta ne aducea și atenția fetelor din oraș. Cred că eram și destul de enervant la școală, ca orice începător într-ale credinței, puneam o groază de întrebări incomode: "De ce se zice crede și nu cerceta?". "De ce animalele nu au suflet?". "De ce mor copiii nou născuți, dacă Dumnezeu e bun?". În minciuni, noi, cei din grupul nostru, ne rafinaserăm într-atât încât, dacă eu începeam o frază și eram oprit brusc, colegul meu putea să o continue, ca și cum ar fi fost aceeași poveste. Și totuși, când mă uit înapoi la cei care eram, îmi dau seama că anii trăiți împreună ne-au hrănit dorința de a căuta calea onestă a lucrurilor, un fel de solidaritate întru adevăr. Eram niște șmecherași lunecoși, dar când trăgeam linie, știam că drumul bun e pe altundeva.

- Spuneai că seminarul a fost și o școală a vieții. Ce ți-au adus bun cei cinci ani petrecuți acolo?

- Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat a fost să citesc oamenii, să fiu atent, pentru a evalua cât mai devreme gradul lor de onestitate. Când am venit la București, simțeam de la o poștă șme­che­rașii (incluzându-i aici pe unii profesori de la fa­cul­tate, care aveau niște texte, "mangleli", cum le nu­meam noi în provincie, care pentru noi erau de­pășite din anul trei de seminar). Cu alte cuvinte, anii ăia m-au călit, dar învățând să cunosc oamenii, m-au ajutat mai târziu și să-mi scriu scenariile. Eu nu cred în personaje bune și personaje rele, ci în per­sonaje cu lumini și cu umbre, care uneori fac alegeri bune, alteori fac alegeri greșite.

"Am câștigat publicul și premiile locale"

- Una dintre alegerile tale a fost să lași în urmă dorința de a deveni preot, pentru cea de a te face regizor. O regreți?

- Deloc. La vârsta la care am dat la seminar, pentru mine preotul era un fel de ambasador al lui Dumnezeu, mi se părea un statut special, credeam că doar anumiți oameni comunică cu divinitatea, restul, plebea, comunică doar cu vecinul de la patru. A fost o alegere care satisfăcea nevoia mea de "special". Dar intrat la seminar, eu care crescusem cu video în casă, m-am trezit dintr-o dată că nu avem televizor și că trebuie să aștept învoirea duminicală de patru ore, ca să merg la cinema. Țin minte și acum că prima oară m-am dus singur, am văzut un film cu Alicia Silverstone, "The Crush", m-am întors seara la seminar și l-am po­vestit și colegilor. Cu timpul devenise un obicei, uneam pa­turile între ele și se strângeau toți roată să mă asculte. Dacă mai aveam și un pachet de biscuiți sau un borcan de dul­ceață de acasă, nu ne mai trebuia ni­mic. Serile alea nu doar că au con­tribuit la dorința mea de a vedea fil­me și i-au convins și pe ei să meargă la ci­nema, dar m-au făcut și să-mi doresc ca în­tr-o zi să devin eu în­sumi regizor.

- Unul care pa­re să știe ce vrea. Fil­mul tău e unul dintre primele filme ro­mâ­nești care câș­tigă și premii, și publicul, fără să urmeze es­tetica minimalistă a Noului Val.

- Da, am hotărât că dacă vreodată voi face fil­me, o să fac doar filme pe care eu mi-aș dori să le văd în sala de cinema ca simplu spectator, nu să le gândesc pentru jurii sau festivaluri internaționale. Am ales să spun povestea serafimilor, într-un mod mai aspirațional, mai comercial, poate, să merg con­tra valului. Și mi-am asumat faptul că, poate, filmul meu nu va intra în festivaluri și că unii critici vor da cu șutul. Dar am câștigat publicul și premiile locale. Ceea ce voiam să demonstrez e că nu există reguli și că fiecare e liber să facă film așa cum își dorește.

- Spuneai că înainte să intri la seminar erai băiatul cuminte cu ochelari. Azi, după 5 ani de seminar, după două decenii de capitală și un lung-metraj foarte premiat, cine ești?

- I'm a bad boy in a good boy's skin. Sub pielea copilului cuminte e un băiat rău. Sunt ceva mai ma­tur azi, răzbunările sunt ceva mai complexe, mizele mai mari, nu mai sunt omul de-acum opt sau zece ani, darămite băiatul din seminar. Am alte valori, mi-am găsit locul, oa­menii dragi mie sunt bine sănătoși, am pri­eteni buni, cu care pe­trec mult timp și cu ca­re fac planuri de viitor. Cu alte cu­vin­te, mă simt bine per­sonal și profe­sio­nal.

- Ce zici, a fost greu drumul până aici?

- A fost în primul rând frustrant, fiindcă a fost o lungă și eter­nă așteptare ca pro­iec­tele să fie finan­țate. În industria asta, așa merge treaba, pen­tru fiecare film care iese, alte șapte sce­narii rămân la sertar.

- Spuneai într-un interviu că ai tratat filmul ăsta ca și cum ar fi fost ultimul. La ce te refereai?

- E atât de dificil să reușești să faci un film, încât, ajuns pe platou, nu-ți poți permite să lași pentru un al doilea film ceea ce-ți dorești să faci acum. Am vrut să am liniștea că l-am făcut așa cum mi-am dorit. Cât timp am lucrat la el, am fost una cu acest film și am cerut și celor cu care am lucrat același lucru, nu doar din dorința de a ieși totul bine, ci și pentru că îmi doream să transform cele 30 de zile de filmare în­tr-o experiență de ne­uitat pentru toți cei implicați. Pe mi­ne nu mă mul­țumește ca oa­me­nii să fie pro­fe­sioniști pe platou. Eu îmi doresc să le placă, pentru că atunci când îți place ceea ce faci apare și scânteia aia care în final face diferența.

- Cel puțin ti­nerilor actori ca­re îi joacă pe se­mi­nariști pare că le-a plăcut. Jocul lor e foarte fluid și na­tu­ral.

- În prima săp­­tămână de fil­mări am aranjat cu pro­ducția să-i cazăm pe băieți chiar într-un se­mi­nar. Aveam i­deea asta, că tre­buie să petreacă un pic de timp îm­pre­ună, ca să elimin barierele psiholo­gi­ce dintre ei, pe care le avusesem și eu în prima săptămână de seminar. După ce dormi câteva zile cu zece oameni în cameră și împarți tubul de pastă de dinți, multe mecanisme de protecție sunt date la o parte. La asta s-a mai adăugat și faptul că am făcut un casting atipic. Pe lângă castingul momeală, când puneam camera și apăsam rec, îi mai țineam după la o țigară, povesteam despre fete, mașini, țigări, ei se relaxau și dintr-o dată deveneau exact perso­na­jele pe care le căutam. Nu le-a fost foarte ușor, în primele seri s-au luat și la ceartă, dar știu sigur că de la un punct încolo, entuziasmul că fac acest film i-a cuprins pe toți. E și o imagine care o să le ră­mână multora în minte, cu Ilie Dumitrescu Jr, la ora 6 dimineața, când ceilalți abia se trezeau, plim­bându-se în pielea goală printre paturi, cu un trabuc în mână și cu un pahar de whiskey în cealaltă, rostind complet trans­figurat: "E minunat! N-am mai trăit așa ceva în viața mea!".

Colonelul

- Ești și un foarte bun povestitor. E și asta par­te din rețeta unui regizor?

- Se prea poate ca eu să fiu un mai bun po­ves­titor oral decât filmic. (râde). Am moștenit asta de la bunicul meu dinspre mamă, care era colonel în ma­rina grănicerească la Giurgiu, pe care l-am iubit și admirat foarte mult, fiindcă mă inspira cu po­veș­tile lui. La el, felul în care povestea și gesticula era la fel de important ca povestea în sine. Multă vreme am fost poreclit de părinți "Colonelul", pentru că i-am moștenit acest dar de a povesti.

- Au existat și voci, e drept, mai puține, care te-au acuzat că, făcând filmul ăsta, ți-ai dorit să lovești în instituția Bisericii.

- Departe de mine gândul ăsta. N-am urmărit o critică la adresa Bisericii, cum nu am vrut nici să mă port cu mănuși. N-am căutat să exagerez lu­cru­rile în nicio direcție, ci să mă limitez la povestea rea­lă, la acel ceva pe care îl pot povesti cu auten­ti­citate. Am vrut să spun o poveste despre ce însemna să fii un tânăr adolescent, într-o școală de viitori preoți, în anii 90. E povestea devenirii unui tânăr, cu tentațiile vârs­tei, cu problemele reale cu care se confruntă, dar, evi­dent, și cu ipocrizia bine văruită a unor instituții. Am sperat cu filmul ăsta să dau de gândit conducerii semi­nariilor în legătură cu res­ponsabilitatea uriașă pe care o au pregătind acești copii, care într-o zi vor deveni preoți, vor fi per­soa­ne influente, în fața cărora oamenii își vor deschide sufletul.

"Biserica și credința sunt lucruri diferite"

- Ipocriziile și neajunsurile de care te-ai izbit în anii de seminar nu ți-au slăbit și ție încrederea în latura spirituală a vieții?

- Curiozitatea și apropierea mea față de lucrurile astea nu au fost pervertite de nimic din ce am trăit acolo. Am descoperit încă de atunci, de la seminar, că instituția Bisericii și credința sunt lucruri diferite. Că pe a doua ești liber să o iei cu tine, oriunde vei pleca mai departe, e libertatea și darul tău. Fiecare om are opțiunea de a căuta adevărul despre el în ori­ce direcție. Dumnezeu nu e de găsit doar în Bise­rică, acolo e "așa, un fel de cabină telefonică", cum spune bătrânul preot din film. Și nici nu e o energie care există doar în altar, cum credeam eu când eram puști. Dacă există, energia asta există peste tot și o porți cu tine peste tot.

- Dacă ai avea ocazia să schimbi un pic cursul lucrurilor și, timp de o jumătate de oră, să fii tu însuți preot și să le ții o predică acelor copii din film, ce le-ai spune?

- I-aș sfătui să se gândească dacă preoția e ceea ce își doresc ei cu adevărat. Dacă e, să-și urmeze che­marea asta, așa cum le dictează conștiința, gân­din­du-se bine dacă vor să fie ca maleficul Ivan din film sau, mai degrabă, ca bătrânul preot din sat, care și-a asumat detașarea față de cele lumești, ca să câș­tige apropierea autentică față de divinitate. Iar dacă nu e, atunci să aibă curaj să caute acel ceva care îi împlinește, să lupte pentru el până în pânzele albe, ca într-o bună dimineață să se poată trezi fericiți că fac ce le place.

Foto: CORNEL LAZIA (2), SILVIU GHEȚIE (3)