S-a născut în Portugalia, la Lisabona, iar faptul că voi ajunge și eu în locuri încărcate de atâta spiritualitate creștină, mă emoționează și mă încarcă de bucurie. Sfântului Anton i se adresează cu adorație nu doar creștinii - catolici, ortodocși, protestanți - dar și evrei, mahomedani, budhiști, hinduși, animiști din Africa. Milioane de oameni din toată lumea îngenunchează în sanctuarele dedicate Sfântului Anton, pornesc în pelerinaje, participă la procesiuni și-i înalță rugi fierbinți, mai ales la devoțiunea din zilele de marți.
În India, există obiceiul ca noului născut să nu i se taie părul decât la un an de la naștere, nu mai devreme; atunci este dus în biserică unde, în fața statuii Sfântului Anton, este tuns, semn că acel copil se află din acea clipă sub ocrotirea Sfântului. În Statele Unite, în cele peste patru sute de biserici închinate Lui, oamenii se roagă sau îi mulțumesc, îi vorbesc ca unui frate puternic și îndurător. În cel mai ateu stat din lume, Albania, santcuarul antonian din munții Sebaste - greu accesibili - a fost dărâmat de comuniști, iar drumul ce ducea la el - desființat. În ciuda prigoanei și sfidând teroarea, creștini și mahomedani, laolaltă, se adunau și se rugau în fața acelor dărâmături. Astăzi, sanctuarul a fost în întregime reconstruit, în bună parte cu sprijinul populației.
În plină eră a desacralizării, a tehnicismului, omul simte tot mai mult nevoia de religie, de credință. Aflată-n criză de valori fundamentale, cultura modernă se îndepărtează din ce în ce mai mult de suflet și se apropie până la a se confunda cu intelectul. Este, poate, una dintre explicațiile posibile pentru întoarcerea la religiozitate a omului modern...
Prima minune - predica pentru pești
Mă aflu în fața bisericii din Rua de Santo Antonio da Sé din Lisabona, înălțată pe temelia casei în care, cu opt sute de ani în urmă, se născuse cel ce-avea să devină, din timpul vieții chiar, sfânt. Biserica era prea aglomerată și așteptam să se termine slujba ca să pot intra. Când, în sfârșit, ajung înăuntru, mă întâmpină parfumul puternic al crinilor și chipurile luminoase, înseninate, ale celor ce asistaseră la slujbă. În subsolul bisericii se află cripta ce marchează locul în care în 1195 a venit pe lume Ferdinand, cum fusese botezat la naștere (cuvântul, de origine vizigotă, înseamnă "apărător vajnic al păcii"). Totul pare învăluit într-un abur de taină pioasă. Din acest loc începe, așadar, povestea unei vieți neprihănite, exemplare.
La numai 5 ani, Ferdinand și-a făgăduit viața lui Iisus, hotărând să devină preot. De cum a împlinit 15 ani, fuge de-acasă și porțile înalte și solemne ale abației augustine Sf. Vincențiu s-au închis în urma sa. Dorind să se desăvârșească în spiritualitatea creștină, se mută în capitală - la acea dată Coimbra - unde urmează studii temeinice de teologie și filologie. Impresionat de uciderea unor frați franciscani în Maroc, el îmbracă haina brună a acestui ordin și-și ia numele de Anton. După o perioadă de noviciat cu penitențe aspre și rugăciuni necontenite, pleacă misionar, la rândul său, în Maroc. Dumnezeu, însă, nu-i voia jertfa imediată. Se îmbolnăvește grav de friguri și, împreună cu prietenul său, Filip, sunt chemați acasă, în Portugalia. Se îmbarcă amândoi pe o corabie, dar pe mare se iscă o furtună puternică și, când toți se împăcaseră cu gândul morții, zăriră pământul. Era Sicilia... După ce rămâne o vreme la Messina, pleacă spre Assisi, unde îl întâlnește pe Sfântul Francisc, întemeietorul ordinului, care-i va încredința învățământul teologic. Ține predici în numeroase localități din Italia și Franța și, după cum Sf. Francisc predica păsărilor, Sf. Anton - pentru a da o lecție necredincioșilor - le ține la Rimini o predică peștilor care, cu sutele de mii, au scos capetele din mare și i-au ascultat cuvântul. După această minune, umilul frate Anton va fi numit Sfântul Anton. Nenumărate sunt minunile săvârșite de Sf. Anton. Poruncește broaștelor dintr-un lac să tacă - și de atunci nu s-a mai auzit, până azi, orăcăit de broaște pe acel lac; vindecă bolnavi cu miile, îi ocrotește pe săraci și pe cei nedreptățiți; se ivește în două locuri deodată, vorbește clar și răspicat, concomitent în mai multe limbi. În iconografie, Sf. Anton apare cu un crin - simbol al nevinovăției sufletului său - și cu Pruncul Iisus în brațe. Întâmplarea s-a petrecut în realitate, în localitatea franceză Chateauneuf-la-Fôret, unde Sf. Anton rămăsese peste noapte. Mergând să se culce, stăpânul casei a observat cum pe sub ușa camerei unde dormea Sf. Anton se vedea o lumină neobișnuită. Împins de curiozitate, a întredeschis ușa și a văzut, cu uimire, cum în brațele Sfântului, aflat în extaz și înconjurat de o lumină cerească, stătea un prunc fermecător, ce-l mângâia pe obraz. Scena s-a repetat și în Italia, în casa părintelui său, Tiso din Camposanpiero. Dar despre minunile Sf. Anton, se pot scrie volume întregi...
Intrarea în veșnicie
Era vineri, 13 iunie 1231. Peste două luni, Sf. Anton avea să împlinească 36 de ani. Obosit și slăbit - călătorii nesfârșite, postul negru, predicile, nopțile nedormite - Sfântul, aflat la Arcela, lângă Padova, își simte sfârșitul aproape și cere să se spovedească. Pe urmă, cu voce scăzută, rostește imnul Fecioarei Maria și cade în extaz. Agonia a durat cam o jumătate de ceas, apoi sufletul de crin al marelui Apostol își luă zborul spre Cel pe care-l slujise cu devotament și dăruire. În acea clipă, copiii de pe străzile orașului Padova au prins să strige: "Sfântul a murit! Sfântul a murit!". În acele zile s-au produs sute de vindecări. Prin rugăciuni rostite de la distanță sau prin atingerea sicriului său, bolnavi de tot felul s-au pus pe picioare. Și cum totul are un nume, această avalanșă de vindecări s-a numit "Ploaia de minuni a Sfântului Anton!", o ploaie binefăcătoare care nu a încetat până astăzi.
Canonizarea s-a făcut în mai 1232, la câteva luni de la moartea Sa. La Lisabona, în ziua de 30 mai 1232, toate clopotele bisericilor din oraș au început să bată, fără a fi atinse de mâna cuiva. Abia după câteva zile, familia a aflat că Sf. Anton se săvârșise din viață. La Padova, îndată după moartea Sfântului, grație mulțimii de donații, s-a început construirea Bazilicii unde, la 8 mai 1263, i-a fost adus trupul. Nu mică le-a fost, însă, mirarea celor de față văzând că, după atâția ani, limba îi rămăsese neputrezită. În relicvariul de argint aurit din nișa capelei dedicate memoriei Sfântului, poate fi și astăzi văzută, alături de mandibula și cartilagiile laringiene rămase intacte, dovadă a unei existențe miraculoase.
Il Santo
Nu mă aflam la Padova, acum, pentru prima oară. Îmi rezemasem de mai multe ori fruntea descurajată de piatra verde de porfir, caldă ca o mângâiere părintească și... rugăciunile mi-au fost ascultate. De fiecare dată, însă, asemenea numeroșilor pelerini, am simțit și eu că dincolo de piatră se află cineva, cineva care te ascultă și-ți vindecă rănile sufletului. Miliarde de credincioși au aflat aici o mângâiere în cei aproape opt sute de ani ce s-au scurs de la moartea Sa. O sumedenie de ex voto mărturisesc despre minunile pe care și astăzi Sfântul le săvârșește. Răscolitor și puternic, prin forța ce o emană, mormântul Sfântului Anton este una dintre dovezile că nu suntem singuri, că Dumnezeu ne iubește, iar nouă ne rămâne doar... să fim mai buni...