Întâmplări care mi-au schimbat viața

Cititor Formula AS
Și până în momentul întâmplărilor pe care vi le voi povesti credeam în Dum­ne­zeu, dar mi-L închipuiam un­deva departe, chiar foarte departe.

Mă rugam Lui, dar nu aveam certi­tu­dinea că îmi va auzi cuvintele, că va avea răgazul ca să mi le as­cul­te. Acum sunt convinsă că mă în­șe­lam. Dumnezeu ne cunoaște toate gân­du­rile, este aproa­pe de noi, de fiecare în parte, ne dă­ruiește dragos­tea sa. Însă noi, cu or­bi­rea noas­tră sufletească, cu egois­mul nostru, cu rău­tatea noastră, Îl res­pingem. În loc să ne ridi­căm privirea spre Cer, ne uităm în jos, spre cele lu­mești, de pe Pământ.
În dimineața zilei de 15 iunie 1995, în jurul orei 7.00, m-am trezit într-o stare de fericire to­tală, fără niciun motiv anume. Niciodată nu am trăit (simțit) așa ceva. Ter­minând de dereticat prin casă, am ieșit în bal­con să privesc cerul, să văd cum este vremea, pentru a ști ce îmbrăcăminte să pregă­tesc fiicelor mele, care urmau să participe la fes­tivitatea de în­cheiere a anului școlar. Pe cerul de un albastru de nea­se­muit, spre răsărit, între doi nori, am văzut o cruce mare albă și foarte strălu­ci­toare. Brațele ei îmbră­ți­șau pă­mân­tul și sim­țeam cum iradia iubire și bunătate. Ins­tanta­neu, am simțit ma­te­ria­lizată iu­birea lui Dum­nezeu. Multe steluțe albe, de lu­mină, dan­sau în jurul cru­cii. (Întreaga zi am simțit că-mi sunt dragi toți cei pe care i-am în­tâl­nit, cum nu mai sim­ți­sem nicio­dată până atunci. Am fost pli­nă de politețe și de amabi­litate fără niciun pic de efort și fără să-mi fi propus acest lu­cru.) Ca la o comandă, am început să ros­tesc ru­gă­ciu­nea "Tatăl Nostru". La câteva minute după ce mi-am încheiat ru­gă­ciunea, norul aflat în stânga mea a acoperit, treptat-trep­tat, cru­cea cea stră­lucitoare.
La apro­ximativ un an după ce-am văzut crucea pe cer, în jurul aceleiași ore, într-o zi de sâmbătă, am coborât să cumpăr pâine. Aveam soarele în față, dar mi se părea palid și fără strălucire. Deodată, am zărit pe cer, sus, în partea dreap­tă, o stea mare, strălucitoare, care trecea cu o viteză foar­te mare. S-a oprit în dreptul soarelui. Steaua a început să ira­dieze o lumină care creștea treptat, până a ajuns de aproximativ 30 de ori mai mare decât fusese la în­ceput. Când creșterea luminii s-a oprit, am auzit mii de glasuri care, parcă, recitau în cor o poezie, cu o anumită intona­ție, într-o limbă pe care n-o mai au­zi­sem până atunci. Când vocile au tăcut, a dis­părut și lumina. Priveam din nou soarele care părea palid și lipsit de strălucirea obiș­nuită la acea oră a dimineții.
În noaptea care a urmat, am visat că, din spatele unui nor, mi-a zâmbit un înger cu părul de aur. Fața lui iradia o lumină ce-mi sugera o bunătate nemăr­ginită. Ochii-i erau de culoarea cerului senin de toam­nă și puțin înlăcrimați. Mereu mi-l aduc amin­te. N-am mai văzut pe nimeni care să-mi sugereze, la prima vedere, atâta bună­tate. O mimică și o fe­ricire de neasemuit, pe care nu le-am mai revăzut la nimeni și niciunde. L-am mai visat și în altă ipos­tază. Într-un loc plin de verdeață, era așezat pe iarbă. Îmbrăcat în haine albe, stătea în fața unui foc ce avea o flacără înaltă de vreo 50 de centimetri. Alăturea, la câțiva pași, în fața unui alt foc, la o altă flacără, câteva persoane îm­brăcate în zdren­țe murdare se încăl­zeau. La acest foc stăteam și eu când îngerul mi s-a adresat, che­mându-mă să mă încălzesc la focul său. Când m-am apropiat de el, mi-a spus să rămân în acea poiană și voi avea totul. Nu știu dacă am rămas, fiindcă m-am trezit.
Adeseori m-am visat zburând. Singură, doar cu o Biblie în mână. Este o senzație extraordinară zbo­rul. În unul dintre vise am călătorit într-o navă din lemn, con­dusă de niște oameni costumați în haine lungi, cu glugi trase pe cap. Nu am reușit să le văd fața. Am băgat însă de seamă că nava nu avea panou de comandă. Condu­cerea na­vei se făcea prin puterea gân­dului. După ce nava a trecut peste un strat mare de nori albi, am insistat să zburăm dea­supra unei câmpii verzi. Din­spre această câmpie sim­țeam do­gorindu-mă undele dătătoare de stări de fericire care s-a prelungit și după ce m-am trezit.
O altă întâmplare oarecum stranie. De anul tre­cut mă "vizitează" o lu­mi­nă alb-albăstruie. Am vă­zut-o in­trând prin geamul ferestrei, care era în­chisă, după care m-a mân­gâiat pe frunte. Într-o noap­te, a vă­zut-o și soțul meu, luminându-mi chi­pul. Lu­mina l-a fă­cut să vadă în chipul meu pe cel al mamei mele, care de­cedase cu puțin timp în ur­mă, deși nu avem trăsături iz­bitor de asemă­nă­toa­re. Trans­fi­gu­rarea dată feței mele de acea lumină l-a speriat pe soțul meu, făcându-l să mă tre­zească.
Toate cele povestite sunt adevărate. Nu am adăugat nimic. Dimpotrivă, poate nu am reușit să mă exprim su­ficient de clar, din cauză că n-am prea mult talent în ale scrisului.
Am simțit nevoia să vă împărtășesc toate acestea, îm­boldită de gândul că s-ar putea ca trăirile mele, care m-au făcut să dau o cu totul altă importanță vieții spiri­tuale, să dea și altora curajul de a se rupe de răul lumii înconjurătoare și să dea atenția cu­ve­nită luptei pentru bine, pentru frumos, atât în gând, cât mai ales în faptă. Este singura noas­tră șan­să ca oameni, de a ne convinge cât de aproape de noi este paradisul. El poate fi atins. În el se poate trăi numai prin credință. Credința în Cel care a în­tru­chipat pen­tru eternitate binele, milostenia, dăr­nicia, grija pen­tru aproapele: Iisus, fiul lui Dumne­zeu-Atot­pu­ternicul.
Cu respect,
CAMELIA MIRELA P.

P.S. Sunt creștină de religie ortodoxă, dar aceasta nu cred că are mare importanță. Importantă este iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Important este să știi și să faci binele, sub orice formă a sa și în orice împrejurare a vieții pământene.