Mă rugam Lui, dar nu aveam certitudinea că îmi va auzi cuvintele, că va avea răgazul ca să mi le asculte. Acum sunt convinsă că mă înșelam. Dumnezeu ne cunoaște toate gândurile, este aproape de noi, de fiecare în parte, ne dăruiește dragostea sa. Însă noi, cu orbirea noastră sufletească, cu egoismul nostru, cu răutatea noastră, Îl respingem. În loc să ne ridicăm privirea spre Cer, ne uităm în jos, spre cele lumești, de pe Pământ.
În dimineața zilei de 15 iunie 1995, în jurul orei 7.00, m-am trezit într-o stare de fericire totală, fără niciun motiv anume. Niciodată nu am trăit (simțit) așa ceva. Terminând de dereticat prin casă, am ieșit în balcon să privesc cerul, să văd cum este vremea, pentru a ști ce îmbrăcăminte să pregătesc fiicelor mele, care urmau să participe la festivitatea de încheiere a anului școlar. Pe cerul de un albastru de neasemuit, spre răsărit, între doi nori, am văzut o cruce mare albă și foarte strălucitoare. Brațele ei îmbrățișau pământul și simțeam cum iradia iubire și bunătate. Instantaneu, am simțit materializată iubirea lui Dumnezeu. Multe steluțe albe, de lumină, dansau în jurul crucii. (Întreaga zi am simțit că-mi sunt dragi toți cei pe care i-am întâlnit, cum nu mai simțisem niciodată până atunci. Am fost plină de politețe și de amabilitate fără niciun pic de efort și fără să-mi fi propus acest lucru.) Ca la o comandă, am început să rostesc rugăciunea "Tatăl Nostru". La câteva minute după ce mi-am încheiat rugăciunea, norul aflat în stânga mea a acoperit, treptat-treptat, crucea cea strălucitoare.
La aproximativ un an după ce-am văzut crucea pe cer, în jurul aceleiași ore, într-o zi de sâmbătă, am coborât să cumpăr pâine. Aveam soarele în față, dar mi se părea palid și fără strălucire. Deodată, am zărit pe cer, sus, în partea dreaptă, o stea mare, strălucitoare, care trecea cu o viteză foarte mare. S-a oprit în dreptul soarelui. Steaua a început să iradieze o lumină care creștea treptat, până a ajuns de aproximativ 30 de ori mai mare decât fusese la început. Când creșterea luminii s-a oprit, am auzit mii de glasuri care, parcă, recitau în cor o poezie, cu o anumită intonație, într-o limbă pe care n-o mai auzisem până atunci. Când vocile au tăcut, a dispărut și lumina. Priveam din nou soarele care părea palid și lipsit de strălucirea obișnuită la acea oră a dimineții.
În noaptea care a urmat, am visat că, din spatele unui nor, mi-a zâmbit un înger cu părul de aur. Fața lui iradia o lumină ce-mi sugera o bunătate nemărginită. Ochii-i erau de culoarea cerului senin de toamnă și puțin înlăcrimați. Mereu mi-l aduc aminte. N-am mai văzut pe nimeni care să-mi sugereze, la prima vedere, atâta bunătate. O mimică și o fericire de neasemuit, pe care nu le-am mai revăzut la nimeni și niciunde. L-am mai visat și în altă ipostază. Într-un loc plin de verdeață, era așezat pe iarbă. Îmbrăcat în haine albe, stătea în fața unui foc ce avea o flacără înaltă de vreo 50 de centimetri. Alăturea, la câțiva pași, în fața unui alt foc, la o altă flacără, câteva persoane îmbrăcate în zdrențe murdare se încălzeau. La acest foc stăteam și eu când îngerul mi s-a adresat, chemându-mă să mă încălzesc la focul său. Când m-am apropiat de el, mi-a spus să rămân în acea poiană și voi avea totul. Nu știu dacă am rămas, fiindcă m-am trezit.
Adeseori m-am visat zburând. Singură, doar cu o Biblie în mână. Este o senzație extraordinară zborul. În unul dintre vise am călătorit într-o navă din lemn, condusă de niște oameni costumați în haine lungi, cu glugi trase pe cap. Nu am reușit să le văd fața. Am băgat însă de seamă că nava nu avea panou de comandă. Conducerea navei se făcea prin puterea gândului. După ce nava a trecut peste un strat mare de nori albi, am insistat să zburăm deasupra unei câmpii verzi. Dinspre această câmpie simțeam dogorindu-mă undele dătătoare de stări de fericire care s-a prelungit și după ce m-am trezit.
O altă întâmplare oarecum stranie. De anul trecut mă "vizitează" o lumină alb-albăstruie. Am văzut-o intrând prin geamul ferestrei, care era închisă, după care m-a mângâiat pe frunte. Într-o noapte, a văzut-o și soțul meu, luminându-mi chipul. Lumina l-a făcut să vadă în chipul meu pe cel al mamei mele, care decedase cu puțin timp în urmă, deși nu avem trăsături izbitor de asemănătoare. Transfigurarea dată feței mele de acea lumină l-a speriat pe soțul meu, făcându-l să mă trezească.
Toate cele povestite sunt adevărate. Nu am adăugat nimic. Dimpotrivă, poate nu am reușit să mă exprim suficient de clar, din cauză că n-am prea mult talent în ale scrisului.
Am simțit nevoia să vă împărtășesc toate acestea, îmboldită de gândul că s-ar putea ca trăirile mele, care m-au făcut să dau o cu totul altă importanță vieții spirituale, să dea și altora curajul de a se rupe de răul lumii înconjurătoare și să dea atenția cuvenită luptei pentru bine, pentru frumos, atât în gând, cât mai ales în faptă. Este singura noastră șansă ca oameni, de a ne convinge cât de aproape de noi este paradisul. El poate fi atins. În el se poate trăi numai prin credință. Credința în Cel care a întruchipat pentru eternitate binele, milostenia, dărnicia, grija pentru aproapele: Iisus, fiul lui Dumnezeu-Atotputernicul.
Cu respect,
CAMELIA MIRELA P.
P.S. Sunt creștină de religie ortodoxă, dar aceasta nu cred că are mare importanță. Importantă este iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Important este să știi și să faci binele, sub orice formă a sa și în orice împrejurare a vieții pământene.