"Gospodăria lui Nea Ion"

- O simplă pensiune dintr-un simplu sat din Ţara Buzaielor. Dar ce călătorie înapoi, în timp, la vechile rosturi româneşti, la tradiţii şi la isto­rie! "Gospodăria lui Nea Ion" este un exemplu că viaţa la ţară poate să te împlinească şi că tu­rismul te poate face fericit -

Inima care nu a vrut să ardă

În iarna lui 2016, gospodăria lui Nea Ion din Vama Buzăului a ars toată, până în te­me­lii. Era ultima casă din sat, şi fiind capăt de linie e­lec­trică, tot timpul cu­rentul avea fluctua­ţii de tensiu­ne. A fost de-ajuns un scurtcircuit: s-a a­prins acoperişul u­neia dintre case, a­poi focul s-a întins lacom şi peste cea­laltă casă, peste şu­ră şi acareturi. Trei auto-speciale cu pompieri au înaintat greu pe uliţa îngustă. Au ajuns când grozăvia de spec­tacol la care oamenii priveau neputincioşi era aproape gata. Jeturile de apă au stins doar jarul şi au înmuiat cele câteva ziduri de cărămidă rămase în picioare. Gerul de peste zi a făcut ca apa să îngheţe şi chiar şi ruinele s-au prăbuşit. Din gospodăria lui Nea Ion, cel mai bun tâmplar al satului, a rămas în cele din urmă un maidan înnegrit de fum, unde cu greu mai puteai să ghi­ceşti talpa caselor. Munca de-o viaţă a unei fa­milii se transfor­mase în câteva camioane cu mo­loz şi cenuşă, duse la groapa de gunoi. A scăpat ca prin mi­nune un cufăr vechi. Ars, dar totuşi întreg, cufărul a salvat zestrea cea mai veche a fami­liei: câteva ştergare şi ii ţesute la război. Să scoţi din acel iad negru de fum şi cenuşă câteva cămăşi ţărăneşti albe şi strălucitoare a fost un mic miracol. Cufărul a părut atunci ca o inimă ce nu a vrut să ardă şi a păstrat tot ce a fost mai vechi din gospodărie: iile şi ştergarele erau ca un mesaj luminos, de la străbunii care le ţesu­seră, că va fi bine. Liviu, nepotul lui Nea Ion, le-a ţinut în braţe şi a simţit o speranţă greu de explicat, în mijlocul acelui dezastru: gospodă­ria bunicului său o să fie din nou ce a fost. Era un gând nebunesc în mijlocul dramei, încât nici nu a avut curaj să îl mărturisească cuiva din familie. Însă ce a urmat a fost şi mai uimitor. Tânărul primar din Vama Buzăului a venit cu câţiva săteni şi i-au zis: "Te vom ajuta să re­construieşti totul cum a fost!". Aşa se face că primăria a aprobat în regim de urgenţă fonduri speciale pentru lemn, cineva cu un gater din sat s-a oferit să îl taie şi să îl facă bârne, grinzi şi căpriori, alţi săteni au venit să ajute cu muncă fizică. Într-un efort comun al vecinilor şi autorităţilor loca­le, gospodăria lui Nea Ion a renăscut într-un an din pro­pria cenuşă. Casele s-au înălţat din nou, exact cum au fost, pe acelaşi loc şi cu aceeaşi formă! As­tăzi, după doar doi ani de la incendiu, Gospodăria lui Nea Ion este una dintre cele mai frumoase pensiuni din Vama Buzăului, care şi-a propus să păstreze şi să promoveze tradiţiile locului. La loc de cinste în această casă ţără­nească, deschisă musafirilor din lu­mea întreagă, este un cu­făr pe jumătate ars, plin cu cele mai vechi ţesături ale familiei Anghel. 

Pensiunea bunicului

"Când am văzut că a­lă­turi de oamenii din sat refacerea caselor nu este doar un vis nebunesc, mi-am promis în sinea mea că aceste case vor păs­tra şi vor promova tra­diţiile acestor oameni. Toată familia noas­tră a fost de acord cu această idee şi fiecare, de la nepoţi la veri, a pus umărul la renaşterea gos­podăriei bunicului, sub forma unei pensiuni cu specific ţărănesc", povesteşte Liviu. "Şi astăzi funcţio­năm tot aşa, mai degrabă ca o asociaţie fami­lială, şi suntem foarte bucuroşi de ceea ce am reuşit până acum". Dar dacă exteriorul a ră­mas acelaşi de pe vremea lui Nea Ion, inte­rioa­rele s-au schimbat. Camerele pen­tru primi­rea oaspeţilor sunt de două feluri, în cele două to­nuri ale vieţii de la sat: ţărăneşti şi boiereşti. Liviu îmi face un tur al casei: "Sala de mese este fostul grajd. Am amenajat-o ca pe o în­că­pere ţărănească, cu mese de lemn şi şter­gare, măşti populare şi obiecte vechi, spe­ci­fice gos­po­dăriilor din zonă. Prima cameră de cazare este una boierească, cu mobilier Ludo­vic al XVI-lea. L-am restaurat personal şi chiar şi sal­teaua este cea ori­ginală, aşa cum se făcea cândva, cu alge marine. Eu aici am copilărit, în ca­me­ra aceasta stă­team cu bunica la po­veşti şi în acea verandă erau tro­fe­ele de vânătoare ale bunicului meu. Mo­bilierul ăsta l-am luat chiar dintr-o ve­che casă boie­reas­că, însă nu vă imaginaţi că arăta ca acum, era foarte deteriorat, familia respectivă nu l-a îngrijit, deşi era un set complet de mobilier, şi cu scaune, şi cu şifonier. Aici, la parter, mai este o cameră boierească, iar sus, la mansar­dă, mai avem două apartamente".
Trecând dintr-o încăpere boierească în alta, te surprind nu doar calitatea şi unicitatea mo­bilierului, dar şi grija pentru detalii. Toate obiectele au fost alese atent şi aşezate în aşa fel încât să refacă atmosfera boierească. O casetă cu bani de argint pe o etajeră, un ceaslov vechi pe o măsuţă, câteva bijuterii de epocă, într-o mică vitrină... Holul a devenit un loc de şedere atemporal unde, înconjurat de mobilă stil, decorată cu foiţă de aur, poţi să bei un ceai sau o cafea făcută la un expresor vechi de o sută de ani. Ibricul pentru apă este din argint şi serviciul de cafea, din porţelan. Pe o etajeră sunt vechile amnare şi ţigarete şi parcă doar foşnetul rochiilor de domniţe timide mai lip­seşte. Şi mai este ceva special cu această casă. DacăLiviu a vrut să ţină de rădăcinile sale ţărăneşti, soţia a vrut să păstreze amintirea fa­miliei ei de artişti din Braşov, pasionaţi de pictură. Aşa că în casa ţărănească, toţi pereţii sunt acoperiţi mai ales cu picturi ale artiştilor din Braşov şi împrejurimi. Fiecare cameră are specificul ei: camera florilor, camera peisa­jelor... Nu ai cum să te plictiseşti într-o astfel de casă unde mereu poţi explora istoria sau sensibilităţile artiştilor locali! Cine putea să bănuiască aşa ceva, în căsuţa aceasta de sub munte, pe marginea râului, la capătul unui sat de la poalele Ciucaşului?
Ieşim din casă şi Liviu mă conduce către foişor. Dacă iarna e un loc numai bun de stat la ceai şi poveşti, vara, alternativa este foişorul acoperit, transformat într-o mare sufragerie. Canapele de epocă, mari şi moi, măsuţe joase, sculptate, fotolii generoase, în care să te afunzi cu o carte în mână. Într-un colţ stau rânduite cutiile cu jocuri de societate, şi doar privind toate astea, simţi lentoarea unei după-amieze boiereşti, cu dulcele ei farniente şi toropeala unei zile de vară, în care domniţele tinere se plictisesc şi ar vrea să joace o canastă, râzând zglobiu şi cu subîn­ţeles.
Iar dacă nu vă plac toate aceste "fa­soane" mic-burghe­ze, puteţi să staţi în cealaltă parte a curţii, pe prispa casei ţără­neşti a lui Nini Că­litu. "Pentru cei care vor camere ţărăneşti, avem casa aceasta tra­diţională, cu prid­vor, care a fost în ultima etapă a vie­ţii ei birtul sa­tu­lui şi a apar­ţi­nut lăutarului Nini Călitu, de aici, din Vama Bu­zăului", îmi spune Liviu. "Ca­­­sa aceasta, când am desco­pe­rit-o, era într-un stadiu avansat de de­gra­dare, abia se mai ţinea, şi oa­menii vroiau să o dărâme şi să o pună pe foc. Am des­făcut-o bucată cu bu­ca­tă şi am recons­truit-o, înlocuind păr­ţile distruse. La inau­gurarea ei l-am che­mat pe Nini care a ve­nit cu mama sa. Fe­meia plângea de bu­cu­rie şi nu îi venea să creadă că îşi vede din nou casa întreagă, aşa cum o moştenise ea în tinereţe, de la pă­rinţii ei. Camerele sunt doar ţărăneşti, simple, cu ştergare şi covoare ţesute, cu mo­bilier şi decoraţiuni, strict cum erau în ace­le case de altădată. Până şi lustrele sunt vechi felinare pe care le-am adaptat".
În capătul grădinii este o vatră de foc îngropată la doi metri în pământ şi acope­rită. Seara, indiferent de vreme, poţi să stai în jurul focului, la o ţuică, şi să meditezi la frumuseţile pe care toc­mai le-ai văzut şi la vremurile din care ele au ajuns până astăzi în gospodăria unui fost tâmplar.

O ţâră de leuştean

Dacă Vama Buzău­lui este un sat-excepţie, curat, îngrijit şi cu o na­tură neatinsă, ce îţi aminteşte cum ar putea să arate o Românie prosperă şi civilizată, Gos­podăria lui Nea Ion se integrează perfect în decor şi îţi spune, la rândul ei, cum ar pu­tea să arate turismul româ­nesc de calitate, mi­zând pe simplitatea şi frumuseţea vieţii la ţa­ră, pe tradiţii şi identi­tate locală. Ce secret as­cunde casa asta de oaspeţi, mereu plină cu musafiri ve­niţi din A­merica, Is­rael sau Thai­landa? Am încercat să aflu ce îi face pe aceşti oameni să vină din cele mai îndepărtate col­ţuri ale lumii în vechea curte a tâmplarului Ion. Am stat de vorbă cu Maria, soţia lui Nea Ion, bunica de 82 de ani, care încă este focul viu al casei.

- Ce le daţi de mâncare musa­fi­rilor care vin la dumneavoastră?

- Ce le dăm de mâncare? Păi, ce avem aici şi ce ştim să facem. Eu cu fata şi cu nora şi cu fetele facem dulceţurile, siropurile, bulionul şi tot ce e în cămară. Şi când îi punem pe oaspeţi la masă, îi servim cam aşa: cinci-şase feluri de brânză ce se face la noi în munte, da şi un platou cu mezeluri, tot de casă. Apoi o ciorbă sau o supă făcută cu ce ne dă grădina. După aia o garniţă sau un bulz sau o tocăniţă, după cum am învăţat şi eu de la mama mea... Nu-i mare lucru, da oamenii zic că e bun. E bun că sunt curate toate, făcute de noi, din grădina noastră, şi ouăle sunt de la găinuţele noastre... Aşa mamaie...

- Gătiţi ce vor ei sau ce credeţi dumnea­voastră?

- Dacă ei nu zic nimic, le fac ce ştiu eu. Dar să vedeţi, că sunt unii care vor să gătească ei. Şi-atunci le dăm ce le trebuie şi noi le zicem cum ştim noi că se face şi gătim împreună. Eu zic: "Ia pune, mamaie, o ţâră de leuştean pe friptură, să vezi cum iese". Şi ei zic: "Da ia să punem, bunică, şi un pic de lămâie", că aşa ştiu ei. Şi punem de toate şi învăţăm unii de la alţii şi e bucuroasă toată lumea.

- La desert ce le daţi? Ce le place cel mai mult?

- Vă spun, dar nu o să mă credeţi... Cel mai mult le place... orezul cu lapte! Io mă mir, că ei vin din alte ţări şi se bucură la orezul meu cu lapte. Da ştiţi care e secretul? Las că laptele e proaspăt, luat de la o vecină care are vacă, da eu pun pe orez, la sfârşit de tot, o peltea făcută de mine, cum am văzut eu că făcea bunica. Peltea cum fac eu după bunica mea nu cred că se mai face în nicio ţară. Asta cred că e... Şi le mai place cozonacul făcut la cuptor, pe vatră. A­vem cuptor cu va­tră de sticlă pisată, cum se făcea odată. Şi cozonacii sunt mici şi tre să le ba­tem coaja de arsură la sfârşit. Da nu există cozonac mai bun...

- Aveţi musafiri care se mai întorc aici?

- Daaa! sunt ca­re vin şi de două ori pe an şi alţii dacă nu vin îşi trimit prietenii şi rudele. Le place aici că e linişte, auzi doar râul şi păsările care cântă. Şi după aia, nepoţii ăştia ai mei îi iau şi îi plimbă, îi duc ba sus la cio­bani, în Ciucaş, să mănânce de la ceaun, ba la un om care are cai, să meargă călări cum mergeau bătrânii cândva, ba la zimbri, ba la cascadă. Şi cel mai mult ştiţi ce le place?

- Ce?

- Când le dăm hainele noastre vechi, popu­lare, să se îmbrace cu ele şi să stea la masă îmbrăcaţi aşa, ţărăneşte. Doamnele de la oraş îşi pun câte o ie şi fotă şi tăt costumu, domnii - cămeşoaie şi chimir şi iţari. Şi stau tătă seara aşa! Mănâncă şi se veselesc, de poţi să juri că sunt de-ai noştri, de-aici din sat! Da, mamaie...

Camera cu minuni

Dacă traversezi satul Vama Buzăului pe stra­da principală, nu ai cum să nu vezi pe par­tea dreaptă vitrinele mari, cu obiecte vechi, superbe, deasupra cărora scrie mare "Camera cu minuni". Familia Anghel a avut această idee, de a face un mic muzeu al satului, cu obiecte tradiţionale ce vorbesc despre istoria locului. "Ne-am gândit, pe de o parte, să întoarcem cumva gestul acestui sat de a ne fi ajutat cu reconstrucţia casei arse, dar a fost şi ideea noastră de a păstra şi promova tradiţiile locului. Aşa s-a născut acest mic muzeu, cu ajutorul primăriei, unde noi am adus cele mai frumoase obiecte vechi pe care le-am avut", îmi mărturiseşte Li­viu.
Încercând să redecoreze noile case, familia Anghel a colecţionat foarte multe obiecte vechi, unele chiar de pa­trimoniu. Au căutat şi au ales numai lucruri valoroase şi autentice încât, în timp, comercianţii de antichităţi le ştiau gusturile şi îi anunţau când aveau ceva special de vânzare. Aşa se face că au avut şansa de a cumpăra multe rarităţi, unele atât de interesante, încât chiar dacă ştiau că nu mai au unde să le aşeze în pensiune, totuşi le-au cum­părat. Ideea unei "camere cu minuni" a venit mai târziu, dar au fost bucuroşi că pot face ceva pentru sat şi pentru turiştii care ajun­geau aici. Astăzi, chiar dacă nu eşti cazat la Gospodăria lui Nea Ion, te poţi opri să vezi mi­cul muzeu cu in­trare gratuită. În mijloc tronează o masă cu două­spre­zece scaune, în stil neo-româ­nesc. Un mobi­lier-bijuterie, fă­cut într-un stil u­nic în Europa, ce combină mo­dele brâncove­neşti, o­to­mane şi gotice. De jur îm­prejur sunt ves­tigiile u­nei lumi dispă­rute, însă fiecare obiect are o po­veste anume, nu sunt doar nişte exponatepuse în­tr-o vitrină. Poate că cel mai impresionant es­te cufărul cu în­cuietoare secretă. Vama Buzăului fiind un important punct de trecere între Tran­silvania şi Ţările Române, astfel de cufere erau foarte importante pentru transportul banilor şi bijute­riilor. Avea două chei, ţinute de doi oameni diferiţi: una pentru lacătul la vedere şi una pentru sistemul ascuns într-unul dintre mânere. Era, practic, o cu­tie indestructibi­lă, şi cea expusă în Camera cu mi­nuni are nu mai puţin de 400 de ani! Odată ce îi ridici capacul poţi să bănuieşti ce comori transporta, doar vă­zând foiţa de aur şi pictura în filigran cu care este împodobit pe interior, o bijuterie în sine. Un alt obiect important al muzeului pe care trebuie să îl cauţi însă mult din priviri, este o "icoană de vatră". Liviu îmi arată o bucată de lemn aparent neînsemnată, pe care doar privită de aproape o descoperi ca fiind o icoană: "Ăsta este un obiect tipic ţărănesc, o raritate. Ţăranii nu îşi permiteau icoane mari, şi atunci îşi pictau singuri scene biblice pe bucăţi de lemn anume alese. De exemplu, asta este pic­tată pe o bucată de doagă de butoi. Le făceau în aşa fel încât să pară cât mai neînsemnate, să nu le observi chiar dacă erau puse la ve­dere. În felul ăsta, erau ferite de prădători şi de hoţi. Li se spune «icoane de vatră» pentru că de obicei erau ţinute pe vatră, adică pe cuptor, inima de altădată a casei. Şi deşi par neînsemnate, ele erau icoanele cele mai im­portante din locuinţa ţăranului. Sunt foarte rare astfel de icoane şi după cum vedeţi au o frumuseţe aparte". Într-adevăr, bucata aceea de doagă, afumată şi tocită de timp, pare o fiinţă vie, simţi cum îţi freamătă în mâini, şi o lumină stranie răzbate de pe chipul îngerului ascuns în acea bucăţică de lemn.
Într-un alt colţ al Camerei cu minuni por­neşte cutia muzicală a unui ceas vechi. Este acel tip de ceas ca o mică pianină mecanică, ce ar trebui la sfârşit să îşi încheie cântecul cu "Trăiască Regele!". Comuniştii au căutat toate ceasurile acestea, din toată ţara, şi au şters finalul de pe banda metalică. Nici acesta nu face excepţie. Melodia se termină cu o mică tăcere, înainte de a porni din nou şi din nou.În sunetele cristaline şi mecanice, mă plimb de la un obiect al muzeului la altul, de la cartea lui Iorga despre patrimoniu, scoasă în doar o mie de exemplare, la fotografii vechi şi la încuie­tori ţărăneşti cu cheie de lemn. Fiecare notă muzicală, tot mai lentă, te duce, ca într-o hip­noză, în trecut, în lumea lucrurilor acestora vechi şi împodobite cu frumuseţea patinei tim­pului. M-am oprit la finalul expoziţiei în faţa unei oglinzi vieneze uriaşe, cu ramă aurită, veche de 200 de ani, ajunsă aici ca prin minu­ne, din casa cine ştie cărui negustor îmbogăţit de comerţul peste munţi. În ea m-am văzut pe mine, reporterul venit să descopere doar Gos­podăria lui Nea Ion, cel mai bun tâmplar din Vama Buzăului. Şi nu am mai ştiut dacă sunt dincolo sau dincoace de timpul prezent.