Era pe la zece seara, când eu și Briana, cățelușa mea, ne facem plimbarea obișnuită. S-a îndreptat către mine alergând, încrezătoare și bucuroasă, dând din coadă de parcă mă cunoștea de când lumea. "Ce faci tu pe aici, fetiță?", am întrebat-o și i-am mângâiat căpșorul și spatele. Avea blana curată și mătăsoasă, nu îmbâcsită, așa cum o au câinii maidanezi. Probabil fusese abandonată chiar în acea seară și nu știa prea bine ce era cu ea. Ne-a însoțit în plimbarea noastră, și când am intrat pe scara blocului, a vrut să urce cu noi. Un câine crescut pe străzi nu face niciodată așa ceva, se ferește de spațiile închise. Presimțind conflictul ce ar fi urmat cu vecinii dacă aș fi îngăduit-o în hol, am întors-o din drum și am închis ușa blocului. Mă privea uimită, fără să înțeleagă de ce Briana are voie să urce și ea nu, de ce o exclud. Dar n-a plecat.
Și-a făcut un culcuș prin apropiere și apărea în preajma mea, mai ales seara. Ne însoțea la plimbare, privindu-mă cu reproș ori de câte ori închideam ușa blocului. "Pe mine de ce nu mă vrei?", parcă spuneau ochii ei. Blănița galben-nisipie se murdărise și pe abdomen avea o rană urâtă, provocată probabil de o petardă, în noaptea de Revelion. În ultimele trei săptămâni, misterul abandonului ei s-a dezlegat. Fetița urma să devină mamă și stăpânii puși în fața acestei situații o abandonaseră fără milă. Sâmbătă, era 1 februarie, pe la ora 7 seara, am găsit-o pe preșul de la etajul 1. Când preșul i-a fost luat, s-a mutat pe celălalt preș. Când toate preșurile de la etajul 1 au fost luate, s-a mutat la etajul 2. Afară era un ger de crăpau pietrele. Această ființă cerea ajutor. Ce instinct o împinsese să caute adăpost pe o scară unde aproape toți locatarii aveau căței? Sau poate nu era instinct, ci gândul că de aici nu va fi alungată în prăpădul de afară. Urma să nască, amărâta!
Cu o bucată de carton și o păturică, riscând blamul vecinilor care nu mă prea au la inimă, am reușit să o instalez într-un colț din casa scărilor. Peste noapte, Fetița a adus pe lume opt căței. Frigul cumplit și-a luat însă tributul. Până duminică la ora zece, cinci dintre ei au murit. (Poate au plecat într-un rai al cățeilor, unde vor deveni îngerași. Și așa, în lumea asta nu-i aștepta o soartă prea bună.) Au mai rămas trei. Doi albi ca spuma laptelui și unul alb cu pete negre. În ciuda gerurilor și mai mari ce au urmat, cei trei au scăpat cu viață. Fetița nu s-a mișcat de lângă ei. Încolăcită covrig, cu capul pus peste trupșoarele lor plăpânde, nu ieșea decât câteva minute dimineața și câteva minute seara, să-și facă nevoile. Dacă mâncarea era pusă prea departe de ea, nu se ridica nici măcar să mănânce, pentru ca puii să nu plângă. Poate înțelegea că trebuie să deranjeze cât mai puțin, ca să nu fie alungată în ger. Privind-o când plecam și când veneam de la școală, inima mi se umplea de amărăciune. Într-o lume românească în care zeci de mame își ucid nou născuții ștrangulându-i, sufocându-i, aruncându-i la tomberon sau pe maidane înghețate, când părinți fără lege își omoară pruncii în bătaie, Fetița mi se părea un exemplu de supremă iubire și devotament.
Timpul a trecut, puii au fost luați de niște vecini inimoși, dar pilda Fetiței a rămas pentru mine un reper. Încet, încet, perspectiva mea asupra lumii s-a schimbat. Cred că în curând n-am să mai spun "rău ca un câine", ci "rău ca un om".
GILDA C.