Până să ajungă în Sita Buzăului, părintele Claudiu Lihor a trecut prin mai multe parohii. A slujit în sate ungurești, în care și românii vorbeau maghiara între ei, a fost, pentru scurt timp, singurul profesor al liceelor noastre din Miercurea Ciuc și a ridicat, de la zero, o biserică în satul Acriș. A mers de fiecare dată acolo unde episcopul i-a spus că e nevoie de el, chiar dacă asta însemna să se rupă de credincioșii care i se prinseseră cu rădăcini de inimă. Fără să obosească, fără să se plângă, fără să pună întrebări, un slujitor credincios al lui Hristos, pentru care acasă înseamnă, întotdeauna, biserica. Cu toată scurgerea timpului (au trecut de când a fost hirotonit 20 de ani), părintele Claudiu este foarte tânăr. Simți asta din sinceritatea directă cu care îți răspunde la orice întrebare, din prospețimea cu care privește viitorul și, mai ales, din felul în care râde. Atunci îi simți sufletul curat, care încă poartă în el o copilărie nealterată, crescută la picioarele crucii. Dialogul nostru, care s-a înjghebat firesc, a pornit de la momentul în care Dumnezeu i-a sădit în inimă dorul de slujire.
Dor mare de rugăciune
"Preoția este o chemare. Eu așa am ajuns în fața altarului. Credincios am fost de mic - mergeam cu mama la biserică în fiecare duminică, în parohia în care m-am născut, dar nu mă gândeam că voi ajunge preot vreodată. Însă Dumnezeu a lucrat în inima mea și, în clasa a XI-a, s-a produs în mine o schimbare profundă. Nu știu de ce, poate că Domnul a văzut credința mea de copil sau dragostea față de biserică. Cert e că s-a trezit în mine un dor mare de rugăciune. Aș vrea să mai trăiesc rugăciunea pe care o aveam atunci... Stăteam și câte trei-patru ore să îmi fac canonul și voiam să plec la mânăstire să mă călugăresc. Dar tot Dumnezeu mi-a dat prin minte că poate ar fi mai bine să îi împac și pe ai mei, fiind singur la părinți, și să fac Teologia, pentru a deveni preot. După ce gândul acesta s-a născut în inima mea, am simțit o chemare extraordinară să îl urmez. Pentru mine și ai mei a fost o răsturnare de situație spectaculoasă. Până atunci mă pregăteam pentru a intra la Facultatea de Științe Economice. Cu teologia, familia, părinții și prietenii m-au încurajat, dar nu prea tare, pentru că era târziu să mă apuc să învăț pentru o altă facultate. Cred că am intrat numai prin voia lui Dumnezeu."
- Ați fost hirotonit foarte tânăr, în anul al treilea de facultate. De ce ați luat asupra dumneavoastră atât de repede o slujire atât de grea?
- În facultate mi-am întâlnit soția. Am fost colegi și am simțit amândoi că, dacă tot suntem apropiați și vrem să fim împreună, să ne căsătorim, fără să mai așteptăm terminarea facultății. Așa că m-am însurat în vara anului 1997, în anul trei de facultate, și apoi am mers la Înaltpreasfințitul Ioan Selejan, care era pe atunci episcop al Covasnei și al Harghitei. Știam că primește tineri să îi hirotonească preoți (aveam doar 21 de ani), poate că alții nu m-ar fi primit, așa că am mers la dânsul, i-am povestit viața mea, iar pe 6 august, am fost hirotonit diacon, și în 21 septembrie, hirotonit preot în parohia Belin, județul Covasna. Momentul hirotonirii a fost cu totul deosebit, nu vă pot explica în cuvinte, dar rugăciunea mea a devenit, parcă, din acea clipă, mai lucrătoare.
Așa am ajuns, la doar 21 de ani, preot într-o parohie unde erau doar 20 de familii de români, toți vârstnici, iar restul maghiari. Noi eram maximum 100 de români, iar ei erau 3.000 și erau unitarieni. Însă la 21 de ani, nu stai să te gândești la cifre și diferențe, la 21 de ani iei lucrurile așa cum sunt, te bucuri de românii pe care îi ai, te bucuri de faptul că ești preot între ei. Eram fericit că învățam preoția. Stăteam în biserică șase ore încheiate, de la opt dimineața la două. Nu aveam cântăreț, la strană era soția mea. La început, la slujbă veneau doi-trei oameni, când am plecat din parohie, doi ani mai târziu, în 1999, aveam în fiecare duminică 40 de credincioși. Era biserica plină.
La povești, în biserică
- Dar cum i-ați atras? Ce le-ați făcut?
- Nu știu. Poate că tinerețea, avântul și slujbele pe care le făceam. Sau, poate, dragostea noastră de a vorbi și a simți românește. Ne-am și speriat, cumva, văzând că vin atât de mulți la biserică, duminică de duminică, știindu-i bătrâni și bolnavi. Îi și întrebam: "Mai puteți??. Îmi aduc aminte prima slujbă pe care am făcut-o acolo. Am terminat liturghia, au fost mulți oameni - curioși să vadă cum suntem - și, când au ieșit afară din biserică, au început să vorbească ungurește între ei. "Totuși, de ce vorbiți maghiara??, i-am întrebat. "Așa ne-am învățat. Nu doar vorbim, ci și gândim în limba maghiară. E un efort să traducem din maghiară în română, ca să putem vorbi în limba maternă". "Bine, dar de ce nu vorbiți și în biserică ungurește??. "Pentru că nu vrem! Noi știm că aici este biserică noastră românească, așa că în biserică vorbim numai românește?. Și atunci le-am spus: "Bine, atunci hai să povestim toți, dar în biserică?. Așa am ajuns să stăm după liturghie și câte un ceas cu cei care mai rămâneau, și nu rămâneau puțini, ca să vorbim în românește. După aceea, am început să îi caut pe la casele lor. Fiind puțini, îmi programasem ca, lunar, să ajung la casa unuia dintre ei. Mă primeau cu mare drag, se bucurau că vorbeam românește. Îmi aduc aminte că aveam o familie, nenea Ioan și Ana Suciu, îi pomenesc, pentru că au fost ca niște bunici pentru mine -, epitropul bisericii de acolo, oameni deosebiți, au venit la 1 decembrie și mi-au spus: "Părinte, ce frumos ar fi să cântăm noi aici niște cântece românești?. Și a început maica Ana să cânte niște cântece românești, așa cum și le aducea aminte de la bunicii ei, folclor autentic. Trăind între unguri, nu mai vorbeau nici în casă limba română. Asta, în condițiile în care în 1947, când s-a sfințit biserica de la Belin, erau în sat 400 de familii de români și aveau cor pe patru voci la sfințire. Acum mai rămăseseră 100 de oameni.
Anii flămânzi
- Nu v-a fost teamă că, mergând într-o parohie cu atât de puțini credincioși, nu veți avea din ce trăi? Nu v-a fost frică de sărăcie?
- Să știți că îmi aduc aminte cu nostalgie și cu bucurie de anii aceia, parcă am trăit pe altă lume. Eram sărac... dar nu știu cât de sărac, pentru că aveam soția lângă mine și Îl aveam pe Hristos cu noi. La început nu am avut copii, așa că nu am simțit sărăcia neapărat. E adevărat că s-a întâmplat, câteodată, să nu avem ce mânca. Îmi aduc aminte că nenea Ioan Suciu a venit odată la noi cu o pâine mare, de țară, avea vreo trei kilograme, și cu un kilogram de zahăr. Mi-a spus simplu: "Părinte, bag seamă că dumneata nu prea ai ce mânca pe la noi, p-aici?. Ei, cu pâinea și zahărul lui am avut ce mânca o săptămână și jumătate. Făceam ceai cu pâine, că plante erau. O săptămână și jumătate am mâncat doar ceai cu pâine, și eu, și soția. După aceea, ea a rămas însărcinată și situația s-a mai schimbat oarecum, ne-au mai ajutat și părinții. Au fost ani deosebiți, poate și de aceea am simțit preoția mai autentic, am trăit-o cu tot sufletul, pentru că simțeam că mă hrănesc de acolo, din rugăciune.
Slujeam foarte mult acolo. Poate și asta i-a atras pe oameni, că slujeam foarte mult, chiar în condițiile acelea grele. Iarna era atât de frig în biserică, încât nu puteam să țin mâna pe potir și pe disc - mă ardeau, atât erau de înghețate. Aveam lemne, dar era doar o sobă în mijlocul bisericii, o biserică mare, a cărei căldură nu ajungea până la altar. Slujeam cu două paltoane pe mine și nu puteam să șterg discul, nu mai aveam simț în degete. Așa au fost acei doi ani de început ai mei, doi ani foarte frumoși. Așa se trăiește preoția, cu rugăciune multă prin care să te lași în voia lui Dumnezeu, să simți ajutorul Lui în toate. De exemplu, pâinea a venit la momentul oportun. Acolo, în parohie, ni s-a născut și primul din cei opt copii, iar Înaltul Ioan, văzând situația noastră mai deosebită, ne-a propus să mă aducă lângă dânsul, la Miercurea Ciuc, ca profesor de religie la toate liceele românești din oraș. Am fost singurul profesor de religie la toate liceele, și preot la parohia Ciceu, o parohie tot de 20 de familii. Dar am fost profesor, am avut salariu ca profesor, iar asta conta foarte mult și ne-a scos un pic din sărăcie, să zic așa. Apoi, tot Înalt Prea Sfințitul Ioan m-a trimis să construiesc o biserică în parohia de la Acriș, aici, lângă noi, ceea ce am și făcut vreme de 16 ani. După ce am terminat-o, am fost trimis aici, la Sita Buzăului.
"Arată-L pe Hristos din inima ta"
- Părinte Claudiu, la țară, e foarte important ca preotul să fie un model, comunitatea e foarte mică, iar slujitorul altarului e foarte vizibil, e sub lupa credincioșilor. Dumneavoastră cum le-ați câștigat încrederea oamenilor?
- Știți cum se spune: casa preotului are pereți de sticlă. Toți credincioșii vor privi întotdeauna prin pereții ei și-i vor vedea familia și vor spune, da, dacă un părinte are grijă de familia lui, dacă în familia lui e pace și bucurie, cu siguranță poate să aibă grijă și de noi, de toți. Apoi, cred că trebuie să te străduiești să fii lângă oameni. Preoția trebuie lucrată cu multă strădanie, cu multă luptă, că nu ai cum să îl convingi pe om decât prin exemplul personal. Poți vorbi oricât de frumos, dar dacă nu lucrezi și cu fapta, nu îl vei convinge niciodată. Omul vine la biserică în primul rând pentru Hristos, dar vine și pentru preot, atunci când simte că poate să aibă încredere în el. Contează foarte mult cum te raportezi la spovedanie și cum se raportează ei la preot în taina spovedaniei. Am văzut că, dacă nu au încredere, nu vin la mărturisire. Apoi, le câștigi încrederea, căutându-i și la casele lor, nu stând închis ca într-o colivie în casa parohială sau în biserică, ci căutându-i acasă și mergând destul de des să îi cercetezi. Și să știți că fapte banale, precum cea de a fi punctual, contează foarte mult. Însă cel mai important este să Îl arăți pe Hristos din inima ta. Tu, ca preot, nu te mai reprezinți pe tine, ești mâna lui Hristos în lume, iar credincioșii se vor raporta întotdeauna la Dumnezeu și în funcție de preotul pe care îl au, asta este foarte clar. Însă nu cred că dacă îmi propun eu în mod special să aduc oamenii la biserică voi reuși ceva. Nu cred că, dacă mă scol de dimineață și-mi spun: astăzi trebuie să capăt încrederea a zece credincioși din parohie, voi reuși. Însă dacă îmi propun să mă rog mai mult, să fac mai multă milostenie, să stau mai mult lângă oameni, atunci și ei vor veni aproape de mine. Eu am mai încercat, în toate parohiile, să îi atrag și pe tineri, nu numai pe oamenii în vârstă. Avem o școală de vară, "Icoana din sufletul copilului?, suntem deja la a patra ediție, în care adunăm 30-40 de copii din sat și îi învățăm pictură de icoane pe sticlă. O săptămână durează totul, cu mâncarea și materialele date de noi, de parohie. În afara acestei tabere, mă întâlnesc cu copiii de două ori pe lună, îi adun la casa parohială, ne uităm împreună la un film cu o temă spirituală și apoi povestim pe marginea lui. La sfârșit, facem baloane, floricele, bem un suc și ne jucăm. Ei se bucură foarte tare și, în felul acesta, îi pot apropia și de slujbe. Acum am început să învățăm răspunsurile la Sfânta Liturghie, iar ei vin duminica la biserică să cânte.
Bătrânii sfinți
- Aveți în sat bătrâni care să fie rugători mai aparte, credincioși, cu viață sfântă?
- Sunt bătrâni la care mă duc să îi spovedesc și aș vrea să îmi dau patrafirul jos, pentru că ei pot să mă învețe mai mult decât aș putea să îi învăț eu. Chiar astăzi am fost la o bătrână din sat, eu îi spun mama Sofia, care a avut și are o viață duhovnicească cu totul aparte. M-a uimit de când am văzut-o prima dată. Ochii ei sunt de o curățenie extraordinară - strălucesc! Mă cheamă să o spovedesc și să o împărtășesc, dar, de multe ori, vin eu mai încărcat duhovnicește de la ea. Are 80 de ani, vine dintr-o familie de oameni foarte credincioși. Tatăl său, Toma, avea o credință profundă, duminică de duminică mergea la biserică, și zilnic se ruga timp de patru ore. Când ajungea acasă, îi întreba întotdeauna pe copii: "V-ați făcut mătăniile astăzi? V-ați rugat? V-ați făcut rânduiala??. Și asta a marcat-o pe maica Sofia extraordinar. Mai târziu s-a căsătorit, iar soțul ei a iubit-o și a prețuit-o foarte mult. Îi spunea că dacă ar putea să o țină ca pe un fluture în palmă, așa ar ține-o.
- Ce v-a impresionat cel mai mult la ea?
- Multe lucruri. De pildă, faptul că maica Sofia cunoaște viețile tuturor sfinților din calendar. Orice sfânt îi spui, este în stare să îți spună câteva cuvinte despre el. Și rugăciunea ei. Făceam Sfântul Maslu și se ruga împreună cu noi cu atâta tărie, încât parcă ea ținea slujba... O lăsam pe ea să zică rugăciunile începătoare, ca să învățăm și noi, preoții, cum să ne rugăm. Îmi e greu să vă explic, dar era atâta tărie și atâta râvnă în rugăciunile ei, încât ne copleșea. Apoi credința ei extraordinară în Dumnezeu. Acum, când am întâlnit-o ultima dată, mi-a mărturisit o vedenie. Se făcea că era în biserică, la Covasna, și a împins-o cineva din spate. Când s-a uitat, era un om. "Mă cunoști??, i-a spus. "Nu!?, a răspuns ea. "Uită-te mai bine la mine. Chiar nu mă cunoști??. Și, când s-a uitat mai bine, a văzut că era îmbrăcat cu un cojoc. "Eu sunt Sfântul Ilie. Acum mă cunoști? Să spui lumii că m-ai văzut!?. "Mi-a lăsat o bucurie mare?, mi-a spus mama Sofia despre această întâlnire. Nici ea nu știe dacă dormea sau era trează când a avut vedenia, pentru că nopțile este foarte chinuită din cauza durerilor, e foarte bolnavă. Așa că Dumnezeu îi mai trimite câte o mângâiere de la sfinți, direct. Eu am simțit-o ca pe o povățuitoare. De multe ori îi mai ceream și un cuvânt de folos, după ce mergeam să o spovedesc. Și e prețuită și de oamenii din sat, mai ales de vecini. Nu se arată, pentru că este și smerită. Trebuie să îi smulgi un cuvânt de învățătură, nu ți-l spune imediat. Nu-nu. Trebuie stăruință să o întrebi. Când am intrat prima dată, ea mi-a spus: "Părinte, să știi că eu cunosc foarte bine oamenii, foarte bine îi cunosc. Înainte să vii, nu știam cum să mă spovedesc. M-am bucurat când ai venit pentru prima dată, am văzut în tine un om în care pot să am încredere și pot să îți destăinui anumite lucruri?. Am rămas uimit. Nu mă văzuse niciodată, dar m-a cunoscut...
- Părinte, la final aș dori să vă întreb dacă pentru un preot e importantă zona în care slujește, dacă ea poate să îl împlinească sufletește?
- Nu știu dacă este importantă. În principiu, nu locul te sfințește, ci tu trebuie să îl sfințești. Cred că este important să îți cauți singur pacea, să fii liniștit în inima ta. Dar, dincolo de această nevoință, vă pot spune că Țara Buzaielor străjuită de Munții Ciucaș, în care slujesc de douăzeci de ani, e un loc unde găsești tot ce vrei: și liniște, și pace, și oameni duhovnicești, și mă bucur că sunt preot aici. E un tărâm aparte, cu dealuri frumoase, verdeață multă și aer curat, un loc mai retras. Țăranii de pe la noi au altfel de mentalități, mai curate, mai bune, deși a început să vină și aici influența orașului sau a societății în care trăim.