Alajda, mânăstirea vulturilor

- În Bulgaria, foarte aproape de oraşul Varna şi de ţărmul Mării Negre, se află una dintre cele mai sălbatice şi mai frumoase mânăstiri rupestre din întreaga ortodoxie. Săpată în întregime într-un imens perete de stân­că, pe locul în care legendele spun că ar fi existat un altar dacic, ea şi-a cunoscut maxima înflorire în timpul Imperiului Vlaho-Bulgar. Turcii i-au spus "Alajda" (multicolora), pentru frumoasele fresce care o împodo­beau odinioară, însă printre localnici ea era ştiută drept "Hachukata". Veacurile de stăpânire otomană au împământenit însă numele turcesc sub care este cunoscută astăzi de toţi pelerinii care îi trec pragul -

În urmă cu 2400 de ani, pe când dacii stă­pâneau ţinuturi întinse în sudul Dunării, Filip al Doilea Macedoneanul, tatăl lui Alexandru cel Mare, a pornit o campanie de pedepsire a ora­şelor colo­nii greceşti de la Marea Nea­gră. În anul 339 î.Hr., armata sa ajungea în faţa zidurilor cetăţii Odessos (astăzi Varna). Înte­me­iată de greci, cetatea a de­venit repede un port mân­dru, care, în timpul lui Filip al Doilea, se afla sub stăpânirea regelui dac Kotelos. Două săp­tămâni s-au luptat mace­do­nenii să treacă de ziduri, dar apărătorii au rezistat. Poa­te că, în cele din urmă, zidu­rile ar fi căzut, dacă nu ar fi sărit în ajutor preoţii daci, care, spune legenda, fără tea­mă de moarte, au mers în solie la Filip, ru­gându-l să le cruţe oraşul. Cre­dea, oare, ma­cedo­neanul în Zamolxis, zeul lor? Nu avem de unde să ştim, dar istoria spu­ne că Filip i-a as­cul­tat pe preoţii daci şi a ridi­cat ase­diul. Mai mult decât atât, a îna­poiat toţi pri­zonierii, iar apoi a luat-o de soţie pe una dintre fiicele regelui Kote­los. După nuntă, a mers cu preoţii daci şi i-a adus jertfe lui Zamolxis la un altar aflat în apropierea ce­tăţii. Peste acest loc sacru al strămoşilor noştri s-a aşter­nut, apoi, nestingherită, ui­tarea. Odessos nu a rezis­tat foarte mult. Ceea ce Filip a refuzat să facă a împlinit fiul său, Alexandru cel Mare, căruia cetatea i s-a supus. Au venit apoi romanii, în timpul cărora credinţa creştină s-a înfiri­pat. Tot ei au şi persecutat aspru biserica, schin­giuindu-i şi omorându-i pe uce­nicii lui Iisus. În anii aceia negri, o mână de cre­din­cioşi s-a refugiat din Odessos în locurile sălbatice ale vechilor altare dacice. Au să­pat în stâncă mai multe catacombe, unde au trăit şi s-au rugat până când edictul de liber­tate al Sfântului Constantin cel Mare le-a îngăduit să iasă la lumină. Nu se ştie exact când au venit la Alajda primii călu­gări să se roage în vechile cata­combe ale primilor creştini, dar e limpede că mâ­năs­tirea a înflorit abia în secolele XII-XIV, în tim­pul dinastiei vlahe a asăneştilor.

Cuiburile rugăciunii

E încă dimineaţă, iar vipia verii nu se simte. Drumul spre mânăstire trece printr-o pădure stră­veche, cu copaci uriaşi, parcă strâmbaţi de o mână nevăzută. Urc repede pe trepte de piatră, printr-un cotlon verde, numai liane, frunziş şi şoapte. Le urc pieptiş, inima îmi bate în tâmple, sufletul îmi este înfrigurat. Când trec de poarta de lemn, acoperită cu olane, lumea se stinge în urma mea. Intru par­că într-un regat nevăzut, o îm­părăţie a tainelor pe care nu o găseşti pe niciun indicator, dar care stăpâneşte, nestingherită, de veacuri, peste codrul bătrân. Li­niş­tea mă înveleşte în roto­coa­le moi, e densă, poţi să o atingi cu mâna. În faţa mea, pădurea se desface deodată pentru a lăsa loc lamei albe a stâncii, care, acum, în lu­mina dimineţii, pare să se afle dincolo de fruntariile acestei lumi. Am ajuns.
Din loc în loc, se zăresc scor­burile săpate în piatră de călu­gări. Îi întrevăd prin ceaţa vea­curilor. Au venit aici, şi-au cio­plit locaş în stânca goală. În­cet, ca un roi uriaş, au intrat în peretele alb, de cal­car, făcându-şi cuib pentru totdeauna. Vor fi fost de multe neamuri - vlahi, bulgari, sârbi ori greci, uniţi cu toţii de acelaşi foc lăun­tric, al rugăciunii lui Iisus, nevoindu-se să spună, din adân­cul sufletului, fără niciun răgaz, împre­ună cu răsuflarea aţintită spre inimă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, miluieşte-mă pe mine păcă­to­sul!". Astfel lucrată, această rugă aduce roade minunate. Monahului i se lipeşte de ini­mă şi, încet, i se strecoară până şi în somn, to­pindu-i patimile şi în­flăcărându-l cu o iubi­re de cer pe care o au numai sfinţii. De aici înainte, fiecare gând trece prin cârma min­ţii, unde este des­povă­rat de tot roiul rău care ne bântuie sufletele. Aşa limpe­zită, fără pic de fu­nin­gine, mintea se poate avânta, în sfâr­şit, în hăul de lu­mină al dumnezeirii.
Urc prin cotloa­ne­le săpate de călugări. Din loc în loc, tune­lurile înguste se des­fac în încă­peri largi, prin arcadele cărora se întinde, nestinghe­rit, cerul, amestecat în zare cu marea şi pă­durea. E o frumuseţe dumnezeiască, pe ca­re călugării nu cred că au căutat-o înadins, dar li s-a dat ca un dar. Pe aceste prispe albe se vor fi adunat pentru slujbele de fiece zi. În restul tim­pului se rugau în chiliile lor mici, ca nişte palme fă­cute căuş. Mă întind pe unul din paturile de piatră aspră. Poate aici, chiar pe stânca tare, se va fi odih­nit, ani de-a rândul, un sfânt. Răcoarea stâncii se resfiră în trupul meu obo­sit. E atâta pace! Lumea de-afară a dispărut. Timpul se întinde până când rămâne un fir subţire, înghiţit de veşnicie. Închid ochii şi încep să mă rog. Cuvin­tele rugăciunii lui Iisus curg fără nicio nevoinţă. Aş rămâne aici pentru totdeauna.

Imperiul vlaho-bulgarilor

În toamna anului 1185, doi fraţi, Todor şi Ioan Asan, intrau pe porţile cetăţii Kypsella din Tracia, pentru a se înfăţişa împăratului bizantin Ioan al II-lea Anghelos. Cei doi erau vlahi şi se trăgeau din nobilimea balcanică locală. Stăpâneau numeroase turme şi-şi petrecuseră, de bună seamă, copilăria mai mult pe munţi, decât prin oraşe. Urmau să stea faţă în faţă cu cel mai puternic om al Imperiului Roman de Răsărit, un bărbat hulpav, ajuns pe tron în urma unei răscoale. Înnebunit de lux, se zice că nu purta de două ori acelaşi chiton, Ioan al II-lea Anghelos era perfid şi crud. Îi împovărase cu dări peste măsură pe vlahii şi bulgarii care trăiau sub stăpânirea sa în Balcani, doar pentru a strânge bani în vederea căsătoriei sale cu principesa Margareta, fiica regelui Bela al III-lea al Ungariei. Aşa se face că, atunci când cei doi vlahi i-au înşiruit nemul­ţumirile lor, împăratul nu numai că nu i-a ascultat, ba chiar a pus să fie pălmuiţi pentru obrăznicie. Cei doi au plecat umi­liţi şi, aşa cum au făcut dintot­deauna fiii de ciobani, nu au lăsat palmele nepedep­site. Odată ajunşi acasă, au stârnit în tot nordul Balcanilor o răs­coală în care s-au prins atât vlahii, cât şi bulgarii. Rând pe rând, garnizoanele bizantine au încă­put în mâinile popu­laţiei din a cărei trudă trăiau. Ioan şi Todor Asan au ajuns, din stă­pâni de oi, coman­danţi de oşti. Sub flamurile lor nu s-au strâns numai vlahii şi bulgarii răzvrătiţi, ci şi mi­litari bizantini, sătui de caracterul lui Ioan al II-lea Anghelos. După câteva bătălii în care a ieşit victo­rios, Todor şi-a luat numele Petru, şi-a turnat o coro­niţă de aur şi s-a proclamat, îm­preună cu fratele său Ioan, Împărat al Vlahilor şi Bulgarilor. Tocmai luase fiinţă un imperiu care va da de furcă bizantinilor, până în veacul următor.
Este cert că dinastia asăneştilor a sprijinit mona­hismul isihast. În timpul domnitorilor vlahi, mânăs­tirile săpate în stâncă, precum Alajda, s-au înmulţit. Odată cu pătrunderea turcilor în Tracia, în secolul al XIV-lea, monahii ortodocşi au început să pără­sească lavrele din sudul Balcanilor şi să se refugieze în nord, acolo unde erau ocrotiţi. În aceas­tă peri­oadă, Mânăstirea Alajda a primit mulţi călu­gări, cunoscând, cel mai probabil, momentul ei de glorie. Un moment care nu avea să dureze foarte mult, pen­tru că otomanii nu veniseră în Balcani ca să plece. Voiau să stăpânească regiunea şi să cuce­rească, în cele din urmă, Constantinopolul.

Martiriul

Era toamnă, iar vântul aspru care sufla dinspre mare aducea, odată cu mireasma ei sărată, şi pri­mele semne ale zăpezilor ce aveau să vină. Oştirile creştinilor, care îl aveau în frunte pe Ladislau al III-lea, voievodul Ungariei şi Poloniei, însoţit de Iancu de Hunedoara şi de Vlad Dracul, luptaseră cu osmanlâii încă de la sfârşitul verii şi reuşiseră să îi biruiască. Acum, însă, dăduseră de greu. Ajunseseră la Varna cu 25.000 de oşteni, pedeştri şi cavaleri, în vreme ce oastea lui Murad al II-lea, adusă tocmai din Anatolia, număra 80.000 de ieniceri şi spahii. Şi, ca să le fie şi mai greu creşti­nilor, în zorii zilei de 10 a lui bru­mar, au văzut că armia vrăj­maşă îi cuprinsese şi din faţă, şi din coaste. Înapoia lor era ma­rea, nici gând de retragere. Fu­seseră împresuraţi. Iancu Vodă, mare strateg, i-a îndemnat pe cavalerii săi să atace iute şi fără de veste, ca să rupă cercul oto­manilor, ceea ce s-a şi petre­cut. Îmbătat de mica victorie, regele Ladislau al III-lea al Ungariei, tânăr şi ameţit de vin (obişnuia să bea înaintea bătăliilor) s-a aruncat spre cortul sultanului Murad, nădăj­duind să îi ia capul. Odată pătruns în întăritu­ra ul­timă, un ienicer vânjos, Ha­mu­zas, s-a repezit la calul lui La­dislau şi i-a tăiat cu o secure picioarele din spate. Regele a căzut şi a fost decapitat. Moar­tea sa fulgerătoare a semănat panică în rândul creşti­nilor. Capul lui Ladislau, înfipt într-o suliţă şi purtat prin faţa crucia­ţilor, a semănat groază şi învăl­mă­şeală. Cavalerii au rupt rân­du­rile şi au bătut înapoi. Jumă­tate au pierit ucişi de osmanlâi. Din acel 10 brumar al anului 1444, sultanii nu au mai întâlnit nicio oprelişte în a se răspândi în Balcani. A fost ceasul de aur al semilunei care peste abia nouă ani avea să fluture deasu­pra Constantinopolului. Impe­riul de răsărit al romanilor, care durase o mie de ani, se stinsese.
Pentru călugării de la Alaj­da, vestea victoriei oto­mane a căzut ca un trăs­net. Trăiseră până acum într-o oază de liber­tate, apăraţi de invazia semilu­nii. Acum aveau să dea piept cu pri­goa­na, aşa că au strâns toate odoa­rele de la ei şi din alte 11 mânăstiri apropiate şi le-au îngropat în cata­combele vechilor creştini. Trupele pornite pe jaf ale otomanilor um­blau după potirele argintate, după icoanele bătute în pietre scumpe, după crucile aurite de meşterii is­cusiţi ai Constantinopolului. Mo­na­hii nu puteau îngădui ca vasele sfinţite, care purtaseră la liturghie Trupul şi Sângele Domnului, să fie spurcate de păgânii barbari, aşa că aveau să le apere taina cu preţul vieţii. Când turcii au dat năvală în Alajda, niciun călugăr nu a primit să le dezvăluie locul în care ascun­seseră odoarele. Au luat această taină cu ei în mormânt, căci os­manlâii i-au ucis pe toţi, până la unul. Sfinţiţi de rugăciunile lor fierbinţi, mona­hii isihaşti au trecut curajoşi bote­zul cel roşu al muce­niciei. Numele lor nu sunt înscrise în niciun calendar, dar locurile le spun încă povestea, trecută de creş­tini în legendă.

Imri Pop, paznicul odoarelor şi al mânăstirii

Ţăranii vorbesc şi acum de el, deşi nu i-au păstrat numele - un că­lugăr tânăr şi curios, care umbla­se prin sate luni la rând să afle istoria odoarelor din adâncuri. Bă­trânii i-au spus ce ştiau de la moşii lor - că ultimii monahi ai mânăs­tirii Alajda ascunseseră toate icoa­nele şi vasele de preţ, iar apoi mu­riseră spintecaţi de osmanlâi. Toţi, afară de unul - Imri Pop, lăsat de Dumnezeu să pă­zească sfânta comoară. Imri Pop dormea de veacuri în tainiţa în care se aflau odoarele, având grijă ca nimeni să nu le pângărească. Po­veş­tile acestea i-au aprins imagi­naţia tânărului călugăr. Visa zi şi noapte la tainiţa subpă­mânteană. Ceilalţi părinţi, mai cercaţi în ne­voinţe, au încercat să îi stăvilească dorul acesta care îi umbrea rugă­ciunea, mistuindu-i liniş­tea inimii. În zadar, însă. Tânărul nu-şi mai gă­sea pacea şi începuse să lipseas­că din obşte, iar sătenii le spuse­seră că îl văzuseră colindând prin­tre ruinele de la Alajda. Până când, în­tr-o zi, nu a mai venit la slujba de noapte. Ceilalţi monahi au aşteptat să se crape de ziuă şi apoi au pornit în căutarea lui. L-au aflat în apro­pierea ruinelor, întins ţeapăn la pământ, de ziceai că-i mort. Mâinile îi erau încleştate pe un giuvaier, smocuri din barba tânără erau smulse de parcă ar fi dus o luptă năpraznică. În buzuna­rele largi ale dulamei i-au găsit sfinte odoare. Încet, cu rugă­ciuni şi linişte, şi-a venit în fire şi le-a spus o poveste înfricoşată.
O zi întreagă se preum­blase prin îm­prejurimile Alajdăi, nă­dăj­duind să găsească o intrare în ve­chile cata­combe şi, într-un târziu, când soarele mângâia cu ultimele lui raze pietrele bătrâne, a văzut o mică bortă acoperită de iarba înaltă. S-a strecurat prin ea într-un tunel îngust, care l-a purtat în tai­niţele pământului. A mers mult, în­tâl­nind borte din piatră, înne­grite de vreme, purtând semnele tainice ale pri­milor creştini - păuni, corăbii, miei şi cruci. Le-a numă­rat, erau 49 de toate, iar la urmă, într-o deschi­dere largă, a zărit o poartă mare de fier. A împins zăvorul care a huruit în lăcaşul ruginit, iar uşa s-a deschis. A intrat într-o în­căpere largă, luminată straniu, pentru că nu avea nici ferestre, nici făclii, plină de potire, sfinte vase, cădelniţe uriaşe şi icoa­ne ferecate cu aur, argint şi pietre nestemate. S-a închinat şi a păşit spre străfun­durile ei, când l-a văzut - un bătrân cu barba lungă şi albă, ca un fuior de lână, atârnând pe pă­mânt, cu pletele răsfirate pes­te rasa neagră şi ruptă, mai mult o arătare din cea lume, decât o făptură pământeană. Era Imri Pop, paznicul comorii, călu­gă­rul bătrân de veacuri, ocrotit de Dumnezeu. Stă­tea neclintit pe un scaun de piatră, părea că doarme. Când s-a apropiat de el, să ceară binecuvântare, l-a trezit - "Cine eşti tu, tâlharule, şi cum îndrăzneşti să tulburi pacea aces­tui loc sfânt!?", a tunat Imri, iar pământul, par­că înspăimântat de mânia lui, s-a cutremurat. Pe tâ­nărul monah l-a cuprins groaza şi nu a mai ştiut de el. Avea să se trezească diminea­ţa, cu fraţii săi în jur, privindu-l cu­rioşi. Legenda spu­ne că nu şi-a mai găsit niciodată pa­cea. A conti­nuat să lipsească din mâ­năstire, încercând să afle din nou in­trarea în labi­rin­tul catacombelor sub­pă­mântene. Până când, într-o noapte, nu a mai venit îna­poi în lavră. Fraţii l-au cău­tat, dar nu l-au mai găsit. Imri Pop îl pedepsise.
De la această întâmplare au trecut ani mulţi, mai bine de o sută, iar legenda tânărului călugăr e mai vie ca oricând. Şi astăzi mai găseşti temerari care să încerce să afle comoara vechilor monahi. Lor, celor curioşi şi lipsiţi de evlavie, borta care duce în lumea de sub pământ nu li se arată decât spre pier­zanie. Dar cei credincioşi, spun ţăranii, îl pot întâlni pe Imri Pop, colindând printre ruine. Se arată întot­deauna primăvara, când vipia verii încă nu arde pereţii albi de calcar. Întotdeauna întreabă aceleaşi lucruri:"Mai fac femeile copii? Mai fată vacile viţei?". I se răspunde că da, lumea e la fel ca în vre­mea lui şi atunci Imri Pop mai pune o singură între­bare, întotdeauna ultima: "Copacii au ajuns până la stânca în care sunt săpate chiliile stră­vechi?". "Nu, îi răspund ţăranii. Pădurea e încă departe!". "Înseamnă că mai e timp!", le spune Imri Pop şi dispare ca luat de vânt. Când nu va mai fi timp, cred bătrânii credincioşi, când femeile nu vor mai naşte, iar pădurea va cuprinde Alajda, atunci se va întâm­pla ceva cutremurător - Imri Pop va ieşi din tainica lui lume, căci sfârşitul celeilalte lumi, a noastră, plină de păcate, va fi venit.

(Fotografiile autorului)