În urmă cu 2400 de ani, pe când dacii stăpâneau ținuturi întinse în sudul Dunării, Filip al Doilea Macedoneanul, tatăl lui Alexandru cel Mare, a pornit o campanie de pedepsire a orașelor colonii grecești de la Marea Neagră. În anul 339 î.Hr., armata sa ajungea în fața zidurilor cetății Odessos (astăzi Varna). Întemeiată de greci, cetatea a devenit repede un port mândru, care, în timpul lui Filip al Doilea, se afla sub stăpânirea regelui dac Kotelos. Două săptămâni s-au luptat macedonenii să treacă de ziduri, dar apărătorii au rezistat. Poate că, în cele din urmă, zidurile ar fi căzut, dacă nu ar fi sărit în ajutor preoții daci, care, spune legenda, fără teamă de moarte, au mers în solie la Filip, rugându-l să le cruțe orașul. Credea, oare, macedoneanul în Zamolxis, zeul lor? Nu avem de unde să știm, dar istoria spune că Filip i-a ascultat pe preoții daci și a ridicat asediul. Mai mult decât atât, a înapoiat toți prizonierii, iar apoi a luat-o de soție pe una dintre fiicele regelui Kotelos. După nuntă, a mers cu preoții daci și i-a adus jertfe lui Zamolxis la un altar aflat în apropierea cetății. Peste acest loc sacru al strămoșilor noștri s-a așternut, apoi, nestingherită, uitarea. Odessos nu a rezistat foarte mult. Ceea ce Filip a refuzat să facă a împlinit fiul său, Alexandru cel Mare, căruia cetatea i s-a supus. Au venit apoi romanii, în timpul cărora credința creștină s-a înfiripat. Tot ei au și persecutat aspru biserica, schingiuindu-i și omorându-i pe ucenicii lui Iisus. În anii aceia negri, o mână de credincioși s-a refugiat din Odessos în locurile sălbatice ale vechilor altare dacice. Au săpat în stâncă mai multe catacombe, unde au trăit și s-au rugat până când edictul de libertate al Sfântului Constantin cel Mare le-a îngăduit să iasă la lumină. Nu se știe exact când au venit la Alajda primii călugări să se roage în vechile catacombe ale primilor creștini, dar e limpede că mânăstirea a înflorit abia în secolele XII-XIV, în timpul dinastiei vlahe a asăneștilor.
Cuiburile rugăciunii
E încă dimineață, iar vipia verii nu se simte. Drumul spre mânăstire trece printr-o pădure străveche, cu copaci uriași, parcă strâmbați de o mână nevăzută. Urc repede pe trepte de piatră, printr-un cotlon verde, numai liane, frunziș și șoapte. Le urc pieptiș, inima îmi bate în tâmple, sufletul îmi este înfrigurat. Când trec de poarta de lemn, acoperită cu olane, lumea se stinge în urma mea. Intru parcă într-un regat nevăzut, o împărăție a tainelor pe care nu o găsești pe niciun indicator, dar care stăpânește, nestingherită, de veacuri, peste codrul bătrân. Liniștea mă învelește în rotocoale moi, e densă, poți să o atingi cu mâna. În fața mea, pădurea se desface deodată pentru a lăsa loc lamei albe a stâncii, care, acum, în lumina dimineții, pare să se afle dincolo de fruntariile acestei lumi. Am ajuns.
Din loc în loc, se zăresc scorburile săpate în piatră de călugări. Îi întrevăd prin ceața veacurilor. Au venit aici, și-au cioplit locaș în stânca goală. Încet, ca un roi uriaș, au intrat în peretele alb, de calcar, făcându-și cuib pentru totdeauna. Vor fi fost de multe neamuri - vlahi, bulgari, sârbi ori greci, uniți cu toții de același foc lăuntric, al rugăciunii lui Iisus, nevoindu-se să spună, din adâncul sufletului, fără niciun răgaz, împreună cu răsuflarea ațintită spre inimă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!". Astfel lucrată, această rugă aduce roade minunate. Monahului i se lipește de inimă și, încet, i se strecoară până și în somn, topindu-i patimile și înflăcărându-l cu o iubire de cer pe care o au numai sfinții. De aici înainte, fiecare gând trece prin cârma minții, unde este despovărat de tot roiul rău care ne bântuie sufletele. Așa limpezită, fără pic de funingine, mintea se poate avânta, în sfârșit, în hăul de lumină al dumnezeirii.
Urc prin cotloanele săpate de călugări. Din loc în loc, tunelurile înguste se desfac în încăperi largi, prin arcadele cărora se întinde, nestingherit, cerul, amestecat în zare cu marea și pădurea. E o frumusețe dumnezeiască, pe care călugării nu cred că au căutat-o înadins, dar li s-a dat ca un dar. Pe aceste prispe albe se vor fi adunat pentru slujbele de fiece zi. În restul timpului se rugau în chiliile lor mici, ca niște palme făcute căuș. Mă întind pe unul din paturile de piatră aspră. Poate aici, chiar pe stânca tare, se va fi odihnit, ani de-a rândul, un sfânt. Răcoarea stâncii se resfiră în trupul meu obosit. E atâta pace! Lumea de-afară a dispărut. Timpul se întinde până când rămâne un fir subțire, înghițit de veșnicie. Închid ochii și încep să mă rog. Cuvintele rugăciunii lui Iisus curg fără nicio nevoință. Aș rămâne aici pentru totdeauna.
Imperiul vlaho-bulgarilor
În toamna anului 1185, doi frați, Todor și Ioan Asan, intrau pe porțile cetății Kypsella din Tracia, pentru a se înfățișa împăratului bizantin Ioan al II-lea Anghelos. Cei doi erau vlahi și se trăgeau din nobilimea balcanică locală. Stăpâneau numeroase turme și-și petrecuseră, de bună seamă, copilăria mai mult pe munți, decât prin orașe. Urmau să stea față în față cu cel mai puternic om al Imperiului Roman de Răsărit, un bărbat hulpav, ajuns pe tron în urma unei răscoale. Înnebunit de lux, se zice că nu purta de două ori același chiton, Ioan al II-lea Anghelos era perfid și crud. Îi împovărase cu dări peste măsură pe vlahii și bulgarii care trăiau sub stăpânirea sa în Balcani, doar pentru a strânge bani în vederea căsătoriei sale cu principesa Margareta, fiica regelui Bela al III-lea al Ungariei. Așa se face că, atunci când cei doi vlahi i-au înșiruit nemulțumirile lor, împăratul nu numai că nu i-a ascultat, ba chiar a pus să fie pălmuiți pentru obrăznicie. Cei doi au plecat umiliți și, așa cum au făcut dintotdeauna fiii de ciobani, nu au lăsat palmele nepedepsite. Odată ajunși acasă, au stârnit în tot nordul Balcanilor o răscoală în care s-au prins atât vlahii, cât și bulgarii. Rând pe rând, garnizoanele bizantine au încăput în mâinile populației din a cărei trudă trăiau. Ioan și Todor Asan au ajuns, din stăpâni de oi, comandanți de oști. Sub flamurile lor nu s-au strâns numai vlahii și bulgarii răzvrătiți, ci și militari bizantini, sătui de caracterul lui Ioan al II-lea Anghelos. După câteva bătălii în care a ieșit victorios, Todor și-a luat numele Petru, și-a turnat o coroniță de aur și s-a proclamat, împreună cu fratele său Ioan, Împărat al Vlahilor și Bulgarilor. Tocmai luase ființă un imperiu care va da de furcă bizantinilor, până în veacul următor.
Este cert că dinastia asăneștilor a sprijinit monahismul isihast. În timpul domnitorilor vlahi, mânăstirile săpate în stâncă, precum Alajda, s-au înmulțit. Odată cu pătrunderea turcilor în Tracia, în secolul al XIV-lea, monahii ortodocși au început să părăsească lavrele din sudul Balcanilor și să se refugieze în nord, acolo unde erau ocrotiți. În această perioadă, Mânăstirea Alajda a primit mulți călugări, cunoscând, cel mai probabil, momentul ei de glorie. Un moment care nu avea să dureze foarte mult, pentru că otomanii nu veniseră în Balcani ca să plece. Voiau să stăpânească regiunea și să cucerească, în cele din urmă, Constantinopolul.
Martiriul
Era toamnă, iar vântul aspru care sufla dinspre mare aducea, odată cu mireasma ei sărată, și primele semne ale zăpezilor ce aveau să vină. Oștirile creștinilor, care îl aveau în frunte pe Ladislau al III-lea, voievodul Ungariei și Poloniei, însoțit de Iancu de Hunedoara și de Vlad Dracul, luptaseră cu osmanlâii încă de la sfârșitul verii și reușiseră să îi biruiască. Acum, însă, dăduseră de greu. Ajunseseră la Varna cu 25.000 de oșteni, pedeștri și cavaleri, în vreme ce oastea lui Murad al II-lea, adusă tocmai din Anatolia, număra 80.000 de ieniceri și spahii. Și, ca să le fie și mai greu creștinilor, în zorii zilei de 10 a lui brumar, au văzut că armia vrăjmașă îi cuprinsese și din față, și din coaste. Înapoia lor era marea, nici gând de retragere. Fuseseră împresurați. Iancu Vodă, mare strateg, i-a îndemnat pe cavalerii săi să atace iute și fără de veste, ca să rupă cercul otomanilor, ceea ce s-a și petrecut. Îmbătat de mica victorie, regele Ladislau al III-lea al Ungariei, tânăr și amețit de vin (obișnuia să bea înaintea bătăliilor) s-a aruncat spre cortul sultanului Murad, nădăjduind să îi ia capul. Odată pătruns în întăritura ultimă, un ienicer vânjos, Hamuzas, s-a repezit la calul lui Ladislau și i-a tăiat cu o secure picioarele din spate. Regele a căzut și a fost decapitat. Moartea sa fulgerătoare a semănat panică în rândul creștinilor. Capul lui Ladislau, înfipt într-o suliță și purtat prin fața cruciaților, a semănat groază și învălmășeală. Cavalerii au rupt rândurile și au bătut înapoi. Jumătate au pierit uciși de osmanlâi. Din acel 10 brumar al anului 1444, sultanii nu au mai întâlnit nicio opreliște în a se răspândi în Balcani. A fost ceasul de aur al semilunei care peste abia nouă ani avea să fluture deasupra Constantinopolului. Imperiul de răsărit al romanilor, care durase o mie de ani, se stinsese.
Pentru călugării de la Alajda, vestea victoriei otomane a căzut ca un trăsnet. Trăiseră până acum într-o oază de libertate, apărați de invazia semilunii. Acum aveau să dea piept cu prigoana, așa că au strâns toate odoarele de la ei și din alte 11 mânăstiri apropiate și le-au îngropat în catacombele vechilor creștini. Trupele pornite pe jaf ale otomanilor umblau după potirele argintate, după icoanele bătute în pietre scumpe, după crucile aurite de meșterii iscusiți ai Constantinopolului. Monahii nu puteau îngădui ca vasele sfințite, care purtaseră la liturghie Trupul și Sângele Domnului, să fie spurcate de păgânii barbari, așa că aveau să le apere taina cu prețul vieții. Când turcii au dat năvală în Alajda, niciun călugăr nu a primit să le dezvăluie locul în care ascunseseră odoarele. Au luat această taină cu ei în mormânt, căci osmanlâii i-au ucis pe toți, până la unul. Sfințiți de rugăciunile lor fierbinți, monahii isihaști au trecut curajoși botezul cel roșu al muceniciei. Numele lor nu sunt înscrise în niciun calendar, dar locurile le spun încă povestea, trecută de creștini în legendă.
Imri Pop, paznicul odoarelor și al mânăstirii
Țăranii vorbesc și acum de el, deși nu i-au păstrat numele - un călugăr tânăr și curios, care umblase prin sate luni la rând să afle istoria odoarelor din adâncuri. Bătrânii i-au spus ce știau de la moșii lor - că ultimii monahi ai mânăstirii Alajda ascunseseră toate icoanele și vasele de preț, iar apoi muriseră spintecați de osmanlâi. Toți, afară de unul - Imri Pop, lăsat de Dumnezeu să păzească sfânta comoară. Imri Pop dormea de veacuri în tainița în care se aflau odoarele, având grijă ca nimeni să nu le pângărească. Poveștile acestea i-au aprins imaginația tânărului călugăr. Visa zi și noapte la tainița subpământeană. Ceilalți părinți, mai cercați în nevoințe, au încercat să îi stăvilească dorul acesta care îi umbrea rugăciunea, mistuindu-i liniștea inimii. În zadar, însă. Tânărul nu-și mai găsea pacea și începuse să lipsească din obște, iar sătenii le spuseseră că îl văzuseră colindând printre ruinele de la Alajda. Până când, într-o zi, nu a mai venit la slujba de noapte. Ceilalți monahi au așteptat să se crape de ziuă și apoi au pornit în căutarea lui. L-au aflat în apropierea ruinelor, întins țeapăn la pământ, de ziceai că-i mort. Mâinile îi erau încleștate pe un giuvaier, smocuri din barba tânără erau smulse de parcă ar fi dus o luptă năpraznică. În buzunarele largi ale dulamei i-au găsit sfinte odoare. Încet, cu rugăciuni și liniște, și-a venit în fire și le-a spus o poveste înfricoșată.
O zi întreagă se preumblase prin împrejurimile Alajdăi, nădăjduind să găsească o intrare în vechile catacombe și, într-un târziu, când soarele mângâia cu ultimele lui raze pietrele bătrâne, a văzut o mică bortă acoperită de iarba înaltă. S-a strecurat prin ea într-un tunel îngust, care l-a purtat în tainițele pământului. A mers mult, întâlnind borte din piatră, înnegrite de vreme, purtând semnele tainice ale primilor creștini - păuni, corăbii, miei și cruci. Le-a numărat, erau 49 de toate, iar la urmă, într-o deschidere largă, a zărit o poartă mare de fier. A împins zăvorul care a huruit în lăcașul ruginit, iar ușa s-a deschis. A intrat într-o încăpere largă, luminată straniu, pentru că nu avea nici ferestre, nici făclii, plină de potire, sfinte vase, cădelnițe uriașe și icoane ferecate cu aur, argint și pietre nestemate. S-a închinat și a pășit spre străfundurile ei, când l-a văzut - un bătrân cu barba lungă și albă, ca un fuior de lână, atârnând pe pământ, cu pletele răsfirate peste rasa neagră și ruptă, mai mult o arătare din cea lume, decât o făptură pământeană. Era Imri Pop, paznicul comorii, călugărul bătrân de veacuri, ocrotit de Dumnezeu. Stătea neclintit pe un scaun de piatră, părea că doarme. Când s-a apropiat de el, să ceară binecuvântare, l-a trezit - "Cine ești tu, tâlharule, și cum îndrăznești să tulburi pacea acestui loc sfânt!?", a tunat Imri, iar pământul, parcă înspăimântat de mânia lui, s-a cutremurat. Pe tânărul monah l-a cuprins groaza și nu a mai știut de el. Avea să se trezească dimineața, cu frații săi în jur, privindu-l curioși. Legenda spune că nu și-a mai găsit niciodată pacea. A continuat să lipsească din mânăstire, încercând să afle din nou intrarea în labirintul catacombelor subpământene. Până când, într-o noapte, nu a mai venit înapoi în lavră. Frații l-au căutat, dar nu l-au mai găsit. Imri Pop îl pedepsise.
De la această întâmplare au trecut ani mulți, mai bine de o sută, iar legenda tânărului călugăr e mai vie ca oricând. Și astăzi mai găsești temerari care să încerce să afle comoara vechilor monahi. Lor, celor curioși și lipsiți de evlavie, borta care duce în lumea de sub pământ nu li se arată decât spre pierzanie. Dar cei credincioși, spun țăranii, îl pot întâlni pe Imri Pop, colindând printre ruine. Se arată întotdeauna primăvara, când vipia verii încă nu arde pereții albi de calcar. Întotdeauna întreabă aceleași lucruri: "Mai fac femeile copii? Mai fată vacile viței?". I se răspunde că da, lumea e la fel ca în vremea lui și atunci Imri Pop mai pune o singură întrebare, întotdeauna ultima: "Copacii au ajuns până la stânca în care sunt săpate chiliile străvechi?". "Nu, îi răspund țăranii. Pădurea e încă departe!". "Înseamnă că mai e timp!", le spune Imri Pop și dispare ca luat de vânt. Când nu va mai fi timp, cred bătrânii credincioși, când femeile nu vor mai naște, iar pădurea va cuprinde Alajda, atunci se va întâmpla ceva cutremurător - Imri Pop va ieși din tainica lui lume, căci sfârșitul celeilalte lumi, a noastră, plină de păcate, va fi venit.
(Fotografiile autorului)