DARIA BARCHERI - Italia - "Când spun că nu sunt îndrăgostită de un român, ci de România, oamenii se uită la mine ca la un extraterestru"

Paradoxal, în vreme ce mii de români aleg să plece în străinătate pentru un trai mai bun, ponegrindu-şi deseori ţara, alte câte­va mii de străini se stabilesc definitiv în România, găsind aici un adevărat paradis pe care noi, românii, nu mai avem răbdare să-l descope­rim.

Conform unor statistici publi­cate de Inspec­toratul General pen­tru Migraţie, în anul 2017, s-au stabilit în România, cu drept de şe­dere un număr de aproxi­mativ 110.000 străini, din­tre care 65.000 provin din Basarabia, Turcia sau Chi­na, şi 45.000 din ţările eu­ro­pene, cei mai mulţi din Germania, Italia şi Elveţia. Motivele prin­ci­pale ale şederii lor aici sunt stu­diile sau locurile de muncă, însă de cele mai multe ori, îşi înteme­iază o familie, do­rind apoi să rămână defi­nitiv în România.
* Mark Mckee, din New Jersey, SUA: "E cu ade­vărat locul în care vrei să fii, o ţară care preţuieşte familia. Oare nu e acesta cel mai important lu­cru?". (Alba24.ro). Trăieşte de nouă ani în Alba Iulia, e însurat cu o româncă, au îm­pre­ună un copil şi lucrează ca alpinist utilitar la propria firmă. Spu­ne că numai aici poate trăi liniştit, fără stres, că nu­mai în România te poţi bucura de lucru­rile simple.
* Fillipo Amelotti, din Alessandria, Italia: "Nu cred să mai existe altundeva în Europa asemenea locuri, ca cele pe care le-am văzut în Bucovina şi Ma­ramureş". (Radio România Internaţional). Are 34 de ani, trăieşte de doi ani în Bucureşti şi lucrează pentru o companie italiană din România. Îi place să călătorească prin ţară, să vadă satele şi mânăstirile româneşti, îi plac foarte mult românii, deşi uneori îl cam întristează pesimismul lor.
* James Stewart, din Chicago, S.U.A.: "Ceea ce-mi oferă această ţară nu am găsit nicăieri". (Renaşterea Bănăţeană). Are 55 de ani, e însurat cu o româncă, şi trăieşte de cinci ani în satul Giulvăz, din judeţul Timiş. Pentru el, viaţa de-aici e mult mai frumoasă decât cea din America, e locul în care poţi trăi liniştit, fără niciun stres. "În ţara mea natală, mergi la serviciu, faci o pauză de cafea şi iar mun­că. La sfârşitul programului, ieşi la o pizza sau la un local, apoi te odihneşti pentru a doua zi. Iar mâine, e la fel, aceeaşi rutină. Aici, la Giulvăz, am posibilitatea să îmi renovez casa, să fac plajă în curte, să ies cu oamenii din sat la o bere, să cresc câini şi pisici, să mă simt liber".
* Martin Engbrenghof, din Olanda: "Le spun mereu românilor: Fiţi mândri cu propria ţară! Sunt atâţia străini care au ales să-şi ia o casă aici. Tre­buie să fie ceva special la locul ăsta!". (ProTv) Trăieşte de peste zece ani, împreună cu soţia lui, şi ea olandeză, în satul Richiş, din judeţul Sibiu. Şi-au cumpărat o casă veche pe care au renovat-o. De când au venit aici, au reuşit să-şi convingă mai mulţi prieteni olandezi să se mute în România. "Este ceva aici, în satul ăsta, ceva ce nu putem ex­plica. Ceva care ne ţine lipiţi de pământul ăsta".
Am spicuit doar câteva dintre mărturiile unor străini care susţin că iubesc România. Sunt oameni care au lăsat luxul amăgitor din ţara lor, făcându-şi aici, pe meleagurile noastre, un nou loc pe care îl numesc acasă.
Povestea care urmează poate fi un exemplu pentru toţi acei compatrioţi furioşi, care vor parcă să uite că sunt români, bla­mând la tot pasul ţara în ca­re s-au născut. Este poves­tea unei italience, care face pentru România mai mult decât oricare dintre amba­sadorii ei.

"M-am îndrăgostit de o ţară al cărei chip nu-l văzusem"

Am descoperit-o la ştirile de seară ale unei televiziuni. Era în faţa Ateneului din Bucureşti şi le vorbea unor turişti italieni. Avea ochii mari, pă­trunzători, privirea ageră, gesticula cu fervoare şi vorbea apă­sat şi convingător. Le spunea turiştilor în italiană ceva despre Ateneul Român, că are o sală de concerte despre care unii specialişti spun că ar avea o acustică mai bună chiar decât a celebrei Scala din Milano, că are pe unul din pereţii interiori un tablou lung de 75 de metri şi lat de trei jumătate, că în tabloul acela sunt reprezentate cele mai im­portante scene din istoria României, că România are o istorie impresionantă, cu domni­tori curajoşi, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, că da­torită lor imperiul otoman şi isla­mi­zarea nu au putut răzbi până în ţările din Occident. "Într-un fel, noi, occidentalii, le suntem datori românilor". Turiştii erau numai ochi şi urechi, iar eu mă uitam ui­mit la acest tablou de pe ecranul televi­zorului şi parcă nu-mi venea să cred ce văd. Cum adică, o tânără italiancă să vorbească atât de fru­mos despre Româ­nia, despre istoria ei, în timp ce la tot pasul aud doar că suntem un neam bles­temat, de hoţi şi neisprăviţi? Cine e fata asta drăguţă, care vorbeşte cu-atâta patos despre o ţară străină ei, în faţa unor turişti neştiutori? Chiar în seara aceea, am reuşit să o găsesc pe facebook şi i-am trimis un mesaj în limba română. Nu ştiam da­că va înţelege ceva, dar m-am gândit că poate s-o găsi cineva să i-l traducă. Mi-a răspuns imediat într-o română impecabilă, fără nici cea mai mică gre­şeală gramaticală. Era de acord, fără nicio ezi­tare, să ne întâlnim a doua zi.
Ne-am văzut în Herăstrău, un parc foarte drag ei, unde iese adesea să facă jogging. Chiar şi-acum era într-o ţinută sport, un tricou simplu şi o pereche de blugi scurţi, fără brizbizuri, fără farduri şi ma­chiaj, cu chipul ei natural şi luminos. O cheamă Daria Barcheri, are 35 de ani şi îmi spune că e de la ţară, adică dintr-un sat din nordul Italiei, de lângă Padova. Vorbeşte româna perfect, a citit autori grei, Eliade, Blaga, Creangă, Eminescu. Singurul cu care nu prea se descurcă e Caragiale, pentru orice străin e greu de citit. Aflu, aşadar, că legătura ei cu Româ­nia nu e deloc nouă sau întâmplătoare, că ţara noas­tră a intrat adânc în fiinţa ei, preţuind-o la adevărata valoare. Iubeşte România profundă, i-a descoperit toate părţile ei minunate, i-a aflat toate suferinţele şi slăbiciunile. A citit Mio­riţa, Meşterul Manole, ştie colinde ro­mâneşti şi câtece populare vechi. Îmi spu­ne cu amărăciune că în Italia nu se mai ştie nimic despre legende sau tra­diţii. Biserica Catolică le-a pus demult pecetea de "lucruri păgâne" şi oamenii le-au dat uitării. De-aia iubeşte atât de mult România.
Ne aşezăm la o terasă răcoroasă şi cerem două cafele şi câte-un suc de portocale. O întreb apoi cum a ajuns să se apropie de România, care a fost scânteia care-a aprins atâta dragoste pentru ţara noastră. "Colindele ro­mâ­­neşti", îmi zice, "ele mi-au des­chis inima pentru ţara asta. Eu scriam poe­zie şi eram studentă în primul an la Universitatea din Pa­dova, mai exact, la o facultate care se numeşte «Media­zione Linguistica e Culturale», ceva care ar însemna în română "studii ling­vistice şi cul­turale comparate". Eram la profilul de engleză-spa­niolă, şi nu prea eram mulţumită cu spaniola, poate şi pentru că era o clasă foarte aglo­merată. Într-o zi, mergând la curs, am greşit sala, am ni­merit undeva unde nu erau decât câţiva stu­denţi şi se cântau colinde din România. Nimerisem la clasa de literatură română, unde profesor era un român, Dan Octavian Cepraga. Şi atât de tare mi-au plăcut cântecele acelea, încât n-am mai vrut să plec de-acolo. L-am rugat pe Cepraga să mă ia la clasa lui şi a acceptat bucuros, asta şi pentru că erau puţini studenţi la română şi exista riscul să desfiin­ţeze clasa. Aşa a început aventura mea cu România. Am învăţat mai întâi limba, apoi am studiat litera­tura română, istoria şi chiar geografia României. Aveam o viziune optimistă despre tot ce însemna ţara voastră, nu ajungea la mine nicio ştire negati­vă despre ea, am încercat să-i înţeleg sufletul aşa cum ai înţelege un prieten drag. Ţin minte că ci­team la clasă din Eliade şi Eminescu şi eram fascinată. Pe urmă, în ultimul an de facultate, profesorul Cepraga mi-a sugerat să aleg ca temă pentru lucrarea de licenţă poezia Marianei Ma­rin. Nu auzisem nimic despre ea, deşi avea o car­te, «Zestrea de aur», tradusă şi în Italia. A fost o ale­gere bună, am descoperit o poetă deosebită, cu o poezie gravă, tragică, care m-a impresionat foarte mult".
Aşa a ajuns Daria să cunoască România, fără să fi călcat niciodată pe-aici. "Şi totuşi", zice ea, "pot să spun că deja eram îndrăgostită de o ţară al cărei chip nu-l văzusem".

"Mi-am făcut bagajul şi m-am mutat definitiv la Bucureşti. Şi sunt fericită"

Atunci când Daria a absolvit facultatea, în Italia vremurile nu erau tocmai uşoare, aşa cum nici acum nu prea sunt. Economia era într-o cădere vertigi­noasă, mulţi tineri erau şomeri sau munceau la negru, mişcările extremiste luau amploare, mafia era peste tot. "Greu a fost şi cât am fost studentă, pentru că trebuia să muncesc ca să-mi plătesc taxele şi chiria. Acolo, fără relaţii, nu puteam să lucrez nici ca barmaniţă. Noroc că părinţii mei m-au ajutat foarte mult, ei au pensii bunicele, tata a fost electrician, iar mama învăţătoare. Fără spri­jinul lor nu ştiu dacă răzbeam. Însă după ce-am terminat facultatea, era altceva, trebuia să încep o altfel de viaţă, să-mi construiesc o carie­ră. În Italia era din ce în ce mai greu, cei mai mulţi dintre colegii mei plecau în alte ţări. Era un fe­nomen grav, care din păcate astăzi s-a accentuat. Acum, de exemplu, sunt 4 mi­lioane de italieni care au plecat să muncească în alte ţări, şi majoritatea dintre ei sunt tineri care-au plecat pen­tru că n-au avut încotro. E o nebunie ce se în­tâmplă, ăsta e ade­vărul. Aşa era şi-acum patru ani, în Italia n-aveam nicio şansă, şi-atunci m-am gân­dit prima dată la România. Auzi­sem că aici eco­no­mia e în creştere, că preţurile sunt mai mici, că oame­nii sunt primitori, chiar profesorul Ce­praga îmi spu­nea toate as­tea şi mă sfătuia să în­cerc soluţia asta. În plus, aveam de­ja o legătură afec­tivă faţă de Ro­mânia, aşa că nu mi-a fost deloc greu să fac pasul ăsta. Am venit mai întâi să văd cum e, am stat două luni la Constanţa, la bunica unei prietene din Italia. A fost foarte fru­mos, dar era un oraş care nu-mi oferea prea multe posibilităţi de job. Aşa că m-am întors acasă şi i-am spus mamei că da, m-am hotărât să rămân în Ro­mânia, dar o să stau la Bucureşti, pen­tru că acolo sunt oportunităţi mai multe. Iar dacă mama a fost de acord să plec, însemna că situaţia din Italia era chiar grea. Aşa că acum patru ani, mi-am făcut bagajul şi m-am mutat definitiv la Bucureşti. Şi nu-mi pare deloc rău că am făcut asta. Dim­po­trivă, viaţa mea a căpătat un sens şi sunt feri­cită".
La început, n-a fost prea uşor, dar asta nu avea nicio legătură cu România sau cu oamenii de-aici. Un asemenea început oriunde ar fi fost greu, nu cunoştea pe nimeni, n-avea încă un job, vreo două luni a trăit ca în vremea studenţiei, din banii trimişi de mama ei. Avea însă un mare atu: cunoştea foarte bine limba română. Şi-a făcut un profil pe facebook şi a început să posteze anun­ţuri în care spunea că predă limba română pentru italienii din România. Aşa a început să câştige primii ei bani. Stătea într-o garsonieră modestă, mergea cu metroul sau autobuzul, îşi gătea sin­gură mâncăruri simple şi ieftine. Şi-a făcut re­pede primii prieteni români care au ajutat-o să treacă peste micile greutăţi. După aproape un an, a primit un telefon de la directorul Institutului Italian de Cultură care a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze la ei, să facă pe skype ore de limba română cu italienii care aveau de gând să vină în România. Aşa a reuşit să obţină autorizaţie de traducător şi a început să câştige mai bine. Şi-a făcut economii din care a pornit în primele ei călătorii în România. A văzut pentru prima oară locuri despre care ştia doar din cărţi. A fost în Transilvania, în Bucovina, a văzut mănăstiri, a um­blat prin sate, a cunoscut oameni. "Se poate spune că atunci am început să iubesc cu ade­vărat Româ­nia", îmi zice zâmbind cu tot chipul. "Văzusem multe ţări până atunci, dar nicăieri nu m-am simţit mai bine decât aici. Nu ştiu, e ceva aici, o linişte curată, care îmi umple sufletul".

"E păcat că majoritatea românilor nu văd decât lucrurile urâte"

După aproape doi ani de stat în România, a obţi­nut de la Ministerul Turismului un atestat de ghid şi şi-a deschis o mică firmă de turism. De-atunci, foarte rar mai stă prin Bucureşti. În fiecare lună primeşte grupuri mari de turişti italieni, pe care îi duce în locuri nu­mai de ea ştiute. Îi învaţă colinde româ­neşti, le povesteşte des­pre daci şi domni­torii români, despre re­gii noştri, des­pre le­gendele noastre stră­vechi, îi duce prin sate uitate de lume, le arată cât de simplu şi fru­mos trăiesc oamenii de-aco­lo. "Din păca­te", îmi spune, "sunt puţini ghizi în turismul românesc care ştiu unde să meargă şi ce să le spună străini­lor. În afară de Bran şi mânăsti­rile din Mol­do­­va, nu prea mai ştiu altceva, şi spun numai lu­cruri banale, pe care le învaţă ca pe-o poe­zie. În Bucureşti, toată lumea merge la Casa Poporului şi în Cen­trul Vechi. Atâta ştiu, să va­dă toată lumea partea hidoasă a Ro­mâniei, clă­direa aia uriaşă a lui Ceau­şescu. Dar sunt atâtea alte locuri minunate pe care ar trebui să le vadă, Muzeul Zam­bac­cian, cel de la Cotroceni, Casa "Geor­ge Enes­cu", Antipa. Sunt mulţi tineri din Bucu­reşti care n-au auzit niciodată de locurile astea. Cum se poate aşa ceva? De ce nu le promovează nimeni de la Ministerul Turismului? La Zambac­cian sunt câteva minunăţii de tablouri, Luchian, Grigorescu, nimeni nu ştie de ele. Un loc aşa fru­mos ca Antipa nu există în toată Italia, îţi spun eu. De ce toate astea nu sunt în circuitul turistic? De ce toată lumea se înghesuie doar la Casa Poporu­lui? Şi turistul se duce apoi acasă şi zice: "Păi nu prea au românii mare lucru de văzut". Aşa zic chiar şi mulţi români din Bucu­reşti, că nu au ce să vadă străinii în oraşul ăsta. Păi eşti tâmpit să spui aşa ceva. Eu am grupuri de ita­lieni care vin pentru prima oară în România. Nu ştiu nimic despre ţara asta, poate doar că se fură mult, atât ştiu. După opt zile de călătorii, sunt fas­cinaţi de tot ce-au văzut. Şi-mi zic mereu: «De ce nu-şi pun românii în valoa­re toate minunăţiile as­tea?». Păcat, e mare păcat".
Daria locuieşte într-o garsonieră din Bucureştii Noi. Deocamdată, nu are nevoie de mai mult. Călă­toreşte tot cu autobuzul sau metroul. Merge rar în Italia, o dată pe an, şi atunci abia aşteaptă să se în­toarcă în România. Nu îi e dor de casă, casa ei e aici. "Iubesc România. Am o afacere aici, am mulţi prieteni inimoşi. Viaţa mea e frumoasă aici. Nu vreau să fiu prea patetică, spun doar ce simt cu ade­vărat. Românul are suflet bun, cine spune că e hoţ, că aici doar se fură vorbeşte prostii. Italia e pe pri­mul loc în Europa la violenţa conjugală. Aco­lo, pes­te tot auzi cum bărbaţii îşi omoară nevestele cu bătaia. În România, aproape 80 la sută dintre ma­gistraţi sunt femei. În Italia, poate unu la sută. Se zice că aici e birocraţie mare. Eu mi-am echiva­lat studiile în două luni. În Italia durează doi ani. Da, sunt probleme şi-aici. Nici mie nu-mi place guver­nul ăsta de-acum sau cum sunt şoselele în România. Nu-mi place uneori cum sunt serviciile, cum merg cu grupul de turişti în restaurant şi aştept o oră să fim serviţi, deşi am făcut cu o zi înainte rezervarea. Dar eu sunt sigură că lucrurile astea se vor schim­ba, uşor, uşor. Deja, pe mine mă cunosc mulţi patroni acum, de hotel sau restaurant, cu unii din ei m-am certat pentru serviciile proaste, iar acum mă ştiu de frică şi se mişcă impecabil. Păi da, pentru că altfel turistul se ridică şi pleacă. E păcat că unii români sunt aşa pesimişti, că nu văd decât lucrurile urâte şi că nu dau doi bani pe ţara lor. Am făcut lecţii de limba italiană cu multe femei care voiau să plece în Italia. Unele habar n-aveau la ce pleacă acolo. Aveau un contract făcut pe genunchi, nici nu ştiau ce scrie acolo, erau entuziasmate că le-au promis 1000 de euro, şi când ajung în Italia, văd cum devin sclave şi îşi distrug viaţa. Le spu­neam mereu: «Staţi mai bine aici, în ţara voastră, de bine, de rău, aveţi o căsuţă şi o bucată de pă­mânt din care puteţi trăi liniştite».Pe mine mulţi mă întrebau dacă nu cumva sunt îndrăgostită de vreun român, dacă nu de-asta am venit aici. Şi se uitau la mine ca la un extraterestru când le ziceam că da, într-adevăr, sunt îndrăgostită. Nu de-un român, ci de România".
Ne-am despărţit aproape de ora prânzului. Urma să se întâlnească cu un grup de turişti italieni, să ia masa împreună la un restaurant rustic de la mar­ginea Bucureştiului. Apoi să-i mai ducă în câteva locuri din oraş pe care puţin bucureşteni le ştiu. Mâine au avion, se întorc acasă, în Italia, după opt zile de vis alături de Daria.