- Ultimul, pe o vale superbă, din zona hunedoreană a Ţării Moţilor, satul Hărţăgani e vegheat de două biserici ortodoxe. Una nouă, albă şi semeaţă, iar cealaltă, modestă şi tăcută, demnă în vechimea ei bicentenară. Între ele, cimitirul satului, cuprins ca-ntr-o îmbrăţişare de cele două lăcaşuri de cult -
Duhul iubirii
Pe Valentin Crainic, preotul-paroh din Hărţăgani, îl ştiam încă mult înainte să îmbrace haina preoţească. Era, cu ani în urmă, un nume de referinţă al muzicii populare din judeţul Hunedoara, o prezenţă remarcabilă şi o voce care promitea o carieră strălucită în domeniu. Uneori, însă, peste o anume rânduială a vieţii vine şi-şi pune Dumnezeu mâna şi voia, schimbându-i cursul în chip tainic.
"Aşa a lucrat Dumnezeu în viaţa mea, încât de multe ori mă gândesc că nu-s vrednic să-I mulţumesc pentru toate binecuvântările cu care m-a dăruit. Sunt ardelean pur-sânge, tata e moţ, mama din zona Aradului, iar copilăria mi-am petrecut-o în Apuseni, în satul Bucium-Izbita din judeţul Alba. În şcoala generală, la Deva, am avut norocul unui profesor de religie extraordinar, regretatul părinte Nicolae Gherman. A fost o întâlnire sufletească deosebită, m-a luat de pe băncile şcolii, m-a dus în strană, m-a învăţat tot ce ţine de tipicul muzical al slujbei. Mi-a fost drag, de copil, să fac curat în biserică, să stau la lumânări, să cânt în strană, să bat clopotele şi toaca. Toate astea şi-au pus amprenta pe adolescenţa şi tinereţea mea, pentru că acest duh de dragoste din partea părintelui Gherman m-a condus, încet, pe calea spre teologie. Ulterior, la Liceul Pedagogic din Deva, am fost într-o clasă unicat, la acea vreme, în ţară, cu profil filologie-teologie, şi am avut profesori extraordinari, ce m-au făcut să îndrăgesc nu doar partea spirituală, ci şi pe cea a tradiţiei noastre româneşti, cea care ţine de fiinţa şi existenţa noastră ca neam, ca popor. În acea perioadă, am înţeles că un popor care nu-şi respectă şi nu-şi iubeşte trecutul nu poate vedea lumina viitorului", îşi aminteşte părintele Crainic. Tot atunci, a debutat ca solist de muzică populară în cadrul ansamblului liceului, participând cu succes la prima ediţie a Festivalului "Moştenitorii", organizat de TVR. Şi atunci a simţit prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa, căci a cunoscut oameni de o valoare extraordinară, care l-au apreciat şi l-au sprijinit în ceea ce făcea. Nu le-a înşelat încrederea, reuşind, în timp, să se afirme pe scenele ţării şi să imprime patru albume de muzică populară şi colinde.
Biserica nouă din Hărţăgani
Profesional, lucrurile aveau să se schimbe din nou. S-a angajat la Centrul Creaţiei Populare Deva, unde a condus colectivul ce se ocupa de cercetarea şi valorificarea tradiţiei populare din judeţ. În 2009, ca director al Festivalului de muzică sacră "Cu noi este Dumnezeu", de la Orăştie, a avut ocazia să-l cunoască pe IPS Gurie, episcopul Devei şi Hunedoarei, o altă întâlnire providenţială, după cum avea să înţeleagă mai târziu. "Cu o zi înainte de a fi instituit ca ierarh, am avut bucuria să-l cunosc pe IPS Gurie. Trebuia să modific afişul festivalului, pentru că Episcopia Devei şi Hunedoarei abia se înfiinţase, şi, deşi foarte ocupat cu detaliile evenimentului de a doua zi, mi-a dat imboldul de a duce acest festival mai departe şi mi-a dat binecuvântarea. Această întâlnire m-a marcat. Aveam 30 de ani, dar nici cea mai mică intenţie de a face pasul spre preoţie. Mergeam cu plăcere la lucru, îmi plăcea ce făceam, aveam şi o echipă deosebită. Îmi stâmpăram astfel dorul de Hristos. După o vreme, însă, s-a ivit ocazia de a cânta la o slujbă, în prezenţa episcopului. Domnia-sa m-a chemat şi m-a întrebat dacă nu vreau să-i slujesc lui Hristos. Niciodată nu trăisem o astfel de experienţă. Nu că aş fi aşteptat, Doamne fereşte!, dar simţeam că era o chemare a Lui Dumnezeu prin glasul episcopului", povesteşte părintele.
Se gândea că, acceptând această chemare, va trebui să renunţe la multe din viaţa sa de până atunci, dar pentru că aşa ar fi decis singur, nu pentru că i-ar fi impus cineva ceva. Nu ştia ce să facă. Întâlnirile în slujbe cu episcopul au continuat. Ca să accepte provocarea pe care acesta i-o lansase, trebuia să dea capacitatea preoţească. Un examen destul de greu, care i se părea astfel cu atât mai mult cu cât trecuseră deja vreo opt ani de când terminase facultatea şi i se părea dificil să se apuce iar de învăţat, având şi serviciu, şi familie.
"Dumnezeu te cheamă şi nu intră cu bocancii în viaţa ta"
Părintele Crainic cu soţia, Raluca, "jumătatea sa perfectă"
În biserica nouă, unde stăm de vorbă, glasul părintelui curge liniar şi cald, îmbrăcat într-o bucurie autentică, resimţită în fiecare cuvânt. Ca şi când ar rosti o rugăciune de mult ştiută, dar mereu alta. Şi-ntoarce părintele puţin povestea: "Consider că unul din cele mai importante momente din viaţa mea e cel în care mi-am cunoscut soţia, pe Raluca, jumătatea mea perfectă. Cred că ea este, acum, al doilea preot din sat, ea m-a susţinut, mi-a dat puterea şi m-a ridicat în momentele grele. Când i-am spus că vreau să devin preot, deşi puţin surprinsă, a spus că mă susţine din tot sufletul, pentru că-mi ştia dragostea pentru Hristos. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru familia pe care o am, căci, dacă nu aveam o astfel de familie, poate nu aş fi avut preoţia".
Puii de moţi, într-un studio de televiziune
"I-am cunoscut pe oamenii de aici când lucram la Centrul Creaţiei Populare. Dar una e să-i cunoşti, alta să fii păstorul sufletelor lor. La început, mă gândeam cum să fac să vină mai mulţi la biserică. În această parte a judeţului, oamenii sunt credincioşi, dar, din cauza condiţiilor grele de muncă, la mină şi creşterea animalelor, au ajuns să-şi facă datoria faţă de biserică mai mult din punct de vedere financiar. Ceea ce se vede, căci din banii lor s-a construit biserica nouă, ctitorită de predecesorul meu, părintele Petru Popa. Misiunea mea, de când am preluat parohia, a fost să zidesc biserica din suflete".
Iar piatra de temelie a pus-o alături de copiii din sat. Părintele s-a gândit să-i atragă în activităţi care să-i intereseze. Ceea ce face la orele de cateheză e altceva decât se face la orele de religie, e o modalitate de a pune în practică ceea ce copiii învaţă la şcoală, o ocazie de a discuta probleme de viaţă, care să-i ajute pe copii şi să-i înveţe să-l iubească pe Hristos. Copiii învăţă să se roage, să cânte pricesne, colinde, cu ale căror amintiri să rămână toată viaţa. La început, au venit doar cinci copii dintr-o parohie care numără vreo 700 de suflete. Acum sunt deja 50 de copii, care vin până şi din satele învecinate.
Biserica monument istoric din Hărţăgani
Activităţile pe care părintele Crainic le desfăşoară la Hărţăgani cu copiii nu sunt simple acte culturale. "Mi-am dorit mereu ca aceşti copii să se simtă utili pentru comunitatea lor şi am vrut să le insuflu atât dragostea pentru Dumnezeu, cât şi pentru semeni. Cel mai greu lucru în ziua de azi e să-i facem pe oameni să-şi iubească semenii, pentru că am devenit o societate individualistă, unde "noi" a fost înlocuit de "eu". Dacă pe copii încercăm să-i canalizăm pe această cale a iubirii aproapelui, aceste lucruri vor izvorî în sufletul lor dragostea pentru aproapele şi când vor creşte. Contează mult anii copilăriei şi educaţia pe care aceşti copii o primesc în familie, la şcoală şi în biserică. Organizăm manifestări cu caracter caritabil pentru alţi copii, pentru familii nevoiaşe. Strângem bani pe care-i ducem împreună celor care au nevoie. Anul trecut, de exemplu, am fost invitaţi să participăm, la Deva, la un spectacol cu tema "Crăciunul, între tradiţie şi modernitate", iar noi am reprezentat tradiţia. M-am simţit mândru că am umplut o scenă cu copii veniţi de la ţară, îmbrăcaţi în costume populare. Impactul a fost neaşteptat de mare. Când am ieşit din scenă, aplauzele nu mai conteneau, toată sala era în picioare. Cu banii strânşi, am reuşit să aducem bucurie în două familii nevoiaşe, iar faptul că am fost împreună cu copiii să ducem aceşti bani destinatarilor a însemnat enorm pentru ei toţi".
M-aş fi aşteptat, poate, ca părintele să-mi vorbească despre cele duhovniceşti, despre misiunea deloc uşoară a unui preot de ţară în aceste vremuri tulburi. Sau să-şi presare spusele cu citate impresionante, menite a transforma povestea într-o pildă elaborată pentru cei ce-o vor citi. Am primit, în schimb, o lecţie despre bucurie, despre acea bucurie simplă şi curată, pe care numai sufletele de copii o mai păstrează. Bucuria lucrului bine făcut, într-o rânduială tot mai greu de aflat în zilele noastre.
"Ridică-te, suflete!"
Lespezile de piatră pe care a îngenuncheat Horea
Îl rog pe părintele Crainic să intrăm şi-n bisericuţa cea veche a satului, un monument istoric, vechi de aproape trei sute de ani. Cărarea trece printre morminte mai noi, mai vechi, cotropite de iarba crescută nebuneşte după-atâta ploaie. "Va trebui să vin să o cosesc, numai să se liniştească vremea. N-am ce face, că nici pe bani nu găsesc pe nimeni să o facă", spune părintele, zâmbind amar.
Înainte să intrăm, părintele îmi arată Masa de judecată. E o masă mare, de piatră, o lespede grea, aşezată pe un bloc de granit. Pe partea dinspre răsărit a acestuia, în basorelief, imaginea unei alte biserici, foarte vechi, pe a cărei temelie s-a zidit, ulterior, această bisericuţă veche, în care sunt nerăbdătoare să intru. "La Masa de judecată se întâlneau bătrânii satului, când era necaz sau bucurie în sat. Aici se luau hotărâri importante pentru comunitate, aici erau judecaţi hoţii sau alţi răufăcători şi se luau decizii în momente grele. Şi la bucurii, tot aici se adunau", precizează părintele.
Înainte să deschidă uşa micuţă, de lemn, părintele mai zăboveşte puţin. "Bisericuţa asta o ştiam de mult, încă de când lucrasem la o inventariere a monumentelor istorice din judeţul Hunedoara. Când am ajuns preot aici, trebuia să-mi stabilesc priorităţile în ceea ce priveşte problemele parohiei. Mi-am spus că acesta e primul lucru pe care trebuie să-l fac ca preot-paroh aici: să o salvez, atât cât se mai poate, de la moarte.
Turnul era rupt, acoperişul distrus, ploua în interior. A fost biserică parohială până în 2004, dar apoi oamenii nu s-au mai ocupat de ea, pentru că aparţine Ministerului Culturii, iar avizele necesare sunt greu de obţinut şi foarte costisitoare. S-a încercat acoperirea ei, dar a fost o improvizaţie care nu a rezistat. Acum, am reuşit să refacem turnul, am pus paratrăsnetul, am reparat acoperişul. Am reuşit toate astea cu ajutorul oamenilor. Este o biserică-emblemă nu numai a satului, ci şi a Ţării Moţilor, se poate spune. În biserica pe a cărei temelie a fost construită a intrat Horea, în timpul răscoalei, şi i-a chemat la luptă pe moţii de aici".
Păşim înăuntru. Nu-mi vine să cred. Uneori, e bine să nu-ţi găseşti cuvintele, încercând să descrii ceva care doare. Iar dezastrul din faţa mea e cât se poate de concret. Lemnăria e mâncată de ploi mai mult decât de timp. Tavanul boltit, asemănător cerului înstelat, e tot o rană. Catapeteasma şi uşile împărăteşti, măiestrit lucrate-n lemn, stau ascunse după pânze de păianjen. Undeva, în partea din spate, acolo unde e delimitat, ca peste tot în Apuseni, locul unde stau femeile, două icoane uriaşe, pictate pe piele, abia mai lasă vederii chipurile de sfinţi. Pe una dintre ele descifrăm cu greu nişte nume, probabil ale donatorilor. "Doar restaurarea uneia dintre ele costă peste 50 de mii de lei", îmi şopteşte părintele. Îndrăznesc să le ating uşor, deşi tremur din toate încheieturile.
Icoana pictată pe piele
Piciorul Mesei de judecată, cu imaginea bisericii vechi, în basorelief
"Îmi doresc să apuc ziua în care să intru şi să slujesc în bisericuţa asta", spune părintele. "O slujbă de seară, la lumina lumânărilor, să-i simţim pe strămoşii noştri rugându-se împreună cu noi. Sufletele lor sunt încă în această biserică, aceste ziduri au văzut multe. Nu se poate ca în aceşti ani de libertate religioasă să o lăsăm să se distrugă".
Ieşim, în aerul spălat de ploaie. Ca nicăieri, ca în nici o altă biserică prin care mi-au trecut paşii, sufletul mi-a rămas înăuntru. Îngenuncheat. Şi nu ştiu de-i doar al meu sau al unui neam întreg. Îmi fac semnul crucii. Şi mă rog: "Ridică-te, suflete, şi fă-te rugăciune! Aşază-te-n toate altarele ortodoxe ale lumii şi lasă-te rostit până când Dumnezeu se va-ndura să ridice din îngenunchere aceste biserici vechi şi triste...Ridică-te, suflete!".
Foto: arhiva personală Valentin Crainic
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
