- Ultimul, pe o vale superbă, din zona hunedoreană a Țării Moților, satul Hărțăgani e vegheat de două biserici ortodoxe. Una nouă, albă și semeață, iar cealaltă, modestă și tăcută, demnă în vechimea ei bicentenară. Între ele, cimitirul satului, cuprins ca-ntr-o îmbrățișare de cele două lăcașuri de cult -
Duhul iubirii
Pe Valentin Crainic, preotul-paroh din Hărțăgani, îl știam încă mult înainte să îmbrace haina preoțească. Era, cu ani în urmă, un nume de referință al muzicii populare din județul Hunedoara, o prezență remarcabilă și o voce care promitea o carieră strălucită în domeniu. Uneori, însă, peste o anume rânduială a vieții vine și-și pune Dumnezeu mâna și voia, schimbându-i cursul în chip tainic.
"Așa a lucrat Dumnezeu în viața mea, încât de multe ori mă gândesc că nu-s vrednic să-I mulțumesc pentru toate binecuvântările cu care m-a dăruit. Sunt ardelean pur-sânge, tata e moț, mama din zona Aradului, iar copilăria mi-am petrecut-o în Apuseni, în satul Bucium-Izbita din județul Alba. În școala generală, la Deva, am avut norocul unui profesor de religie extraordinar, regretatul părinte Nicolae Gherman. A fost o întâlnire sufletească deosebită, m-a luat de pe băncile școlii, m-a dus în strană, m-a învățat tot ce ține de tipicul muzical al slujbei. Mi-a fost drag, de copil, să fac curat în biserică, să stau la lumânări, să cânt în strană, să bat clopotele și toaca. Toate astea și-au pus amprenta pe adolescența și tinerețea mea, pentru că acest duh de dragoste din partea părintelui Gherman m-a condus, încet, pe calea spre teologie. Ulterior, la Liceul Pedagogic din Deva, am fost într-o clasă unicat, la acea vreme, în țară, cu profil filologie-teologie, și am avut profesori extraordinari, ce m-au făcut să îndrăgesc nu doar partea spirituală, ci și pe cea a tradiției noastre românești, cea care ține de ființa și existența noastră ca neam, ca popor. În acea perioadă, am înțeles că un popor care nu-și respectă și nu-și iubește trecutul nu poate vedea lumina viitorului", își amintește părintele Crainic. Tot atunci, a debutat ca solist de muzică populară în cadrul ansamblului liceului, participând cu succes la prima ediție a Festivalului "Moștenitorii", organizat de TVR. Și atunci a simțit prezența lui Dumnezeu în viața sa, căci a cunoscut oameni de o valoare extraordinară, care l-au apreciat și l-au sprijinit în ceea ce făcea. Nu le-a înșelat încrederea, reușind, în timp, să se afirme pe scenele țării și să imprime patru albume de muzică populară și colinde.
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Arad, fără intenția de a deveni preot. A fost profesor de religie, apoi a ajuns director al Centrului de Plasament din Deva. "Am învățat foarte multe despre viață de la acei copii abandonați. Mi-am format atunci o psihologie a omului nevoiaș, a celui care e încercat de viață, ce avea să-mi fie de mare folos ulterior, după ce am devenit preot".
Profesional, lucrurile aveau să se schimbe din nou. S-a angajat la Centrul Creației Populare Deva, unde a condus colectivul ce se ocupa de cercetarea și valorificarea tradiției populare din județ. În 2009, ca director al Festivalului de muzică sacră "Cu noi este Dumnezeu", de la Orăștie, a avut ocazia să-l cunoască pe IPS Gurie, episcopul Devei și Hunedoarei, o altă întâlnire providențială, după cum avea să înțeleagă mai târziu. "Cu o zi înainte de a fi instituit ca ierarh, am avut bucuria să-l cunosc pe IPS Gurie. Trebuia să modific afișul festivalului, pentru că Episcopia Devei și Hunedoarei abia se înființase, și, deși foarte ocupat cu detaliile evenimentului de a doua zi, mi-a dat imboldul de a duce acest festival mai departe și mi-a dat binecuvântarea. Această întâlnire m-a marcat. Aveam 30 de ani, dar nici cea mai mică intenție de a face pasul spre preoție. Mergeam cu plăcere la lucru, îmi plăcea ce făceam, aveam și o echipă deosebită. Îmi stâmpăram astfel dorul de Hristos. După o vreme, însă, s-a ivit ocazia de a cânta la o slujbă, în prezența episcopului. Domnia-sa m-a chemat și m-a întrebat dacă nu vreau să-i slujesc lui Hristos. Niciodată nu trăisem o astfel de experiență. Nu că aș fi așteptat, Doamne ferește!, dar simțeam că era o chemare a Lui Dumnezeu prin glasul episcopului", povestește părintele.
Se gândea că, acceptând această chemare, va trebui să renunțe la multe din viața sa de până atunci, dar pentru că așa ar fi decis singur, nu pentru că i-ar fi impus cineva ceva. Nu știa ce să facă. Întâlnirile în slujbe cu episcopul au continuat. Ca să accepte provocarea pe care acesta i-o lansase, trebuia să dea capacitatea preoțească. Un examen destul de greu, care i se părea astfel cu atât mai mult cu cât trecuseră deja vreo opt ani de când terminase facultatea și i se părea dificil să se apuce iar de învățat, având și serviciu, și familie.
"Dumnezeu te cheamă și nu intră cu bocancii în viața ta"
În 2011, s-a ivit posibilitatea de a vizita locurile sfinte, alături de Corala Sacerdotes, al cărei membru era. Aceasta avea să fie întâmplarea ce-i va înlesni decizia de a urma calea pe care i-o adresase Hristos. "Am fost atât de impresionat de ce am văzut, de locurile sfinte, că îi vedeam pe colegii mei cum se rugau la fiecare obiectiv vizitat, cântam imne de laudă pe autocar, apoi pricesne în catedrale. În suflet, simțeam tot mai tare chemarea. Când am intrat la mormântul Mântuitorului, m-am închinat la lespede, am pus fruntea pe ea, apoi m-am uitat în sus, în locul de unde vine lumina în noaptea Învierii. Am văzut o rază de soare ce pătrundea acolo, iar când am ieșit, a fost exact ca la botez: murise omul vechi și se născuse cel nou. Din clipa aceea, n-am vrut să mai fac nimic altceva decât să-i slujesc lui Hristos".
În biserica nouă, unde stăm de vorbă, glasul părintelui curge liniar și cald, îmbrăcat într-o bucurie autentică, resimțită în fiecare cuvânt. Ca și când ar rosti o rugăciune de mult știută, dar mereu alta. Și-ntoarce părintele puțin povestea: "Consider că unul din cele mai importante momente din viața mea e cel în care mi-am cunoscut soția, pe Raluca, jumătatea mea perfectă. Cred că ea este, acum, al doilea preot din sat, ea m-a susținut, mi-a dat puterea și m-a ridicat în momentele grele. Când i-am spus că vreau să devin preot, deși puțin surprinsă, a spus că mă susține din tot sufletul, pentru că-mi știa dragostea pentru Hristos. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru familia pe care o am, căci, dacă nu aveam o astfel de familie, poate nu aș fi avut preoția".
Cruciada copiilor
În 2012, părintele Valentin Crainic a ajuns preot la Hărțăgani. La început, a fost privit cu reținere, apoi, când oamenii au văzut ce reușesc să facă împreună, l-au adoptat. "Cei mai frumoși ani din viața mea au început odată cu preoția aici, la Hărțăgani", afirmă părintele.
"I-am cunoscut pe oamenii de aici când lucram la Centrul Creației Populare. Dar una e să-i cunoști, alta să fii păstorul sufletelor lor. La început, mă gândeam cum să fac să vină mai mulți la biserică. În această parte a județului, oamenii sunt credincioși, dar, din cauza condițiilor grele de muncă, la mină și creșterea animalelor, au ajuns să-și facă datoria față de biserică mai mult din punct de vedere financiar. Ceea ce se vede, căci din banii lor s-a construit biserica nouă, ctitorită de predecesorul meu, părintele Petru Popa. Misiunea mea, de când am preluat parohia, a fost să zidesc biserica din suflete".
Iar piatra de temelie a pus-o alături de copiii din sat. Părintele s-a gândit să-i atragă în activități care să-i intereseze. Ceea ce face la orele de cateheză e altceva decât se face la orele de religie, e o modalitate de a pune în practică ceea ce copiii învață la școală, o ocazie de a discuta probleme de viață, care să-i ajute pe copii și să-i învețe să-l iubească pe Hristos. Copiii învăță să se roage, să cânte pricesne, colinde, cu ale căror amintiri să rămână toată viața. La început, au venit doar cinci copii dintr-o parohie care numără vreo 700 de suflete. Acum sunt deja 50 de copii, care vin până și din satele învecinate.
"Bucuria și surpriza mea au fost mari, văzând cu câtă dragoste vin acești copii la orele de cateheză. Participă activ la tot ce ne propunem să facem, spectacole de colinde, seri duhovnicești, îi învăț cântece patriotice, ca să putem organiza seri duhovnicești și la colegii-preoți din parohiile învecinate, să ducem și acolo mesajul dragostei și, în același timp, angajamentul nostru că-i vom purta veșnic în suflete pe eroii neamului. Mă simt împlinit și pentru că, de când lucrez cu copiii, biserica e plină. Ei au venit cu părinții, cu bunicii, acum suntem o mare familie".
Activitățile pe care părintele Crainic le desfășoară la Hărțăgani cu copiii nu sunt simple acte culturale. "Mi-am dorit mereu ca acești copii să se simtă utili pentru comunitatea lor și am vrut să le insuflu atât dragostea pentru Dumnezeu, cât și pentru semeni. Cel mai greu lucru în ziua de azi e să-i facem pe oameni să-și iubească semenii, pentru că am devenit o societate individualistă, unde "noi" a fost înlocuit de "eu". Dacă pe copii încercăm să-i canalizăm pe această cale a iubirii aproapelui, aceste lucruri vor izvorî în sufletul lor dragostea pentru aproapele și când vor crește. Contează mult anii copilăriei și educația pe care acești copii o primesc în familie, la școală și în biserică. Organizăm manifestări cu caracter caritabil pentru alți copii, pentru familii nevoiașe. Strângem bani pe care-i ducem împreună celor care au nevoie. Anul trecut, de exemplu, am fost invitați să participăm, la Deva, la un spectacol cu tema "Crăciunul, între tradiție și modernitate", iar noi am reprezentat tradiția. M-am simțit mândru că am umplut o scenă cu copii veniți de la țară, îmbrăcați în costume populare. Impactul a fost neașteptat de mare. Când am ieșit din scenă, aplauzele nu mai conteneau, toată sala era în picioare. Cu banii strânși, am reușit să aducem bucurie în două familii nevoiașe, iar faptul că am fost împreună cu copiii să ducem acești bani destinatarilor a însemnat enorm pentru ei toți".
M-aș fi așteptat, poate, ca părintele să-mi vorbească despre cele duhovnicești, despre misiunea deloc ușoară a unui preot de țară în aceste vremuri tulburi. Sau să-și presare spusele cu citate impresionante, menite a transforma povestea într-o pildă elaborată pentru cei ce-o vor citi. Am primit, în schimb, o lecție despre bucurie, despre acea bucurie simplă și curată, pe care numai sufletele de copii o mai păstrează. Bucuria lucrului bine făcut, într-o rânduială tot mai greu de aflat în zilele noastre.
"Ridică-te, suflete!"
Îl rog pe părintele Crainic să intrăm și-n bisericuța cea veche a satului, un monument istoric, vechi de aproape trei sute de ani. Cărarea trece printre morminte mai noi, mai vechi, cotropite de iarba crescută nebunește după-atâta ploaie. "Va trebui să vin să o cosesc, numai să se liniștească vremea. N-am ce face, că nici pe bani nu găsesc pe nimeni să o facă", spune părintele, zâmbind amar.
Înainte să intrăm, părintele îmi arată Masa de judecată. E o masă mare, de piatră, o lespede grea, așezată pe un bloc de granit. Pe partea dinspre răsărit a acestuia, în basorelief, imaginea unei alte biserici, foarte vechi, pe a cărei temelie s-a zidit, ulterior, această bisericuță veche, în care sunt nerăbdătoare să intru. "La Masa de judecată se întâlneau bătrânii satului, când era necaz sau bucurie în sat. Aici se luau hotărâri importante pentru comunitate, aici erau judecați hoții sau alți răufăcători și se luau decizii în momente grele. Și la bucurii, tot aici se adunau", precizează părintele.
Înainte să deschidă ușa micuță, de lemn, părintele mai zăbovește puțin. "Bisericuța asta o știam de mult, încă de când lucrasem la o inventariere a monumentelor istorice din județul Hunedoara. Când am ajuns preot aici, trebuia să-mi stabilesc prioritățile în ceea ce privește problemele parohiei. Mi-am spus că acesta e primul lucru pe care trebuie să-l fac ca preot-paroh aici: să o salvez, atât cât se mai poate, de la moarte.
Turnul era rupt, acoperișul distrus, ploua în interior. A fost biserică parohială până în 2004, dar apoi oamenii nu s-au mai ocupat de ea, pentru că aparține Ministerului Culturii, iar avizele necesare sunt greu de obținut și foarte costisitoare. S-a încercat acoperirea ei, dar a fost o improvizație care nu a rezistat. Acum, am reușit să refacem turnul, am pus paratrăsnetul, am reparat acoperișul. Am reușit toate astea cu ajutorul oamenilor. Este o biserică-emblemă nu numai a satului, ci și a Țării Moților, se poate spune. În biserica pe a cărei temelie a fost construită a intrat Horea, în timpul răscoalei, și i-a chemat la luptă pe moții de aici".
Pășim înăuntru. Nu-mi vine să cred. Uneori, e bine să nu-ți găsești cuvintele, încercând să descrii ceva care doare. Iar dezastrul din fața mea e cât se poate de concret. Lemnăria e mâncată de ploi mai mult decât de timp. Tavanul boltit, asemănător cerului înstelat, e tot o rană. Catapeteasma și ușile împărătești, măiestrit lucrate-n lemn, stau ascunse după pânze de păianjen. Undeva, în partea din spate, acolo unde e delimitat, ca peste tot în Apuseni, locul unde stau femeile, două icoane uriașe, pictate pe piele, abia mai lasă vederii chipurile de sfinți. Pe una dintre ele descifrăm cu greu niște nume, probabil ale donatorilor. "Doar restaurarea uneia dintre ele costă peste 50 de mii de lei", îmi șoptește părintele. Îndrăznesc să le ating ușor, deși tremur din toate încheieturile. De emoție, de tristețe, de neputință. Mi se pare incredibil să calc aceleași lespezi pe care le-au atins pașii lui Horea. Parcă-ar fi încă aici, chemându-și moții să facă ceva, până nu va fi prea târziu.
"Îmi doresc să apuc ziua în care să intru și să slujesc în bisericuța asta", spune părintele. "O slujbă de seară, la lumina lumânărilor, să-i simțim pe strămoșii noștri rugându-se împreună cu noi. Sufletele lor sunt încă în această biserică, aceste ziduri au văzut multe. Nu se poate ca în acești ani de libertate religioasă să o lăsăm să se distrugă".
Ieșim, în aerul spălat de ploaie. Ca nicăieri, ca în nici o altă biserică prin care mi-au trecut pașii, sufletul mi-a rămas înăuntru. Îngenuncheat. Și nu știu de-i doar al meu sau al unui neam întreg. Îmi fac semnul crucii. Și mă rog: "Ridică-te, suflete, și fă-te rugăciune! Așază-te-n toate altarele ortodoxe ale lumii și lasă-te rostit până când Dumnezeu se va-ndura să ridice din îngenunchere aceste biserici vechi și triste...Ridică-te, suflete!".
Foto: arhiva personală Valentin Crainic