FORMULA AS ÎN SĂLAJ: Poveştile Marii Uniri - Iuliu Maniu şi "Ziua Învierii"

- Bădăcin. Casa copilăriei. Familia. Zborul -

Istoria, o poveste de familie

Istoria Ardealului se rescrie din nou şi din nou, curajoasă şi dramatică, mândră şi neînduplecată, cu fiecare poveste a unei mari familii româneşti: în sute de ani, generaţii şi generaţii de eroi şi de sfinţi au înfruntat armele şi-au înfundat temniţele pentru cauza românismului. Nu trebuie decât să mergi în sus, pe firul neamului, ca să vezi îndârjirea vechilor cneji ori a micilor nobili împotriva ne­număratelor încercări de maghiari­zare, care cu frumosul, care cu forţa. Mai încoace, după 1700, simţi deja du­rerea şi furia, numai privind portre­tele celor de odinioară, păstrate ca nişte icoane din vremea mucenicilor Horea, Cloşca şi Crişan. Familia Raţiu din Turda a avut un strămoş chiar acolo, pe Dealul Furcilor - preotul care i-a dat ultima împărtăşanie lui Horea, înaintea cumplitului supliciu. Eruditul Simion Bărnuţiu din Sălaj a sărit imediat în slujba "Crăişorului" Avram Iancu. Răţeştii şi Coroienii şi-au văzut bărbaţii în temniţele impe­riale, în vremea Memorandumului, alte familii au dat eroi în tranşeele Războiului cel Mare ori au fost acolo, în ceasul de aur al naţiei, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Peste tot, prin Ardeal, găseşti astfel de familii, dar rareori vezi o îndârjire mai mare ca a celor din Ţara Silvaniei. Patru sate, tari ca patru stâlpi de catedrală, ţin vie în Sălaj amintirea celor care au făcut posibilă România Mare, centenară, de azi: Bocşa lui Simion Bărnuţiu, Băseştiul familiei Pop, Bobota familiei Coposu şi, mai cu seamă, Bă­dăcinul familiei Maniu. Când ai în urmă astfel de poveşti de familie, când înveţi istoria, nu la şcoală, ci pe viu, în casă, când eroii neamului nu sunt nişte personaje mitice din cărţi, ci străbunicul, bunicul, unchiul sau nepotul, românismul nu mai e un sim­plu drept pe care simţi nevoia să-l aperi în vremuri de restrişte: cauza naţională e o obligaţie! Aşa tre­buie să fi simţit studentul Iuliu Maniu, când, alegân­du-şi, înainte de 1900, tema lucrării de doctorat, i-a revoltat pe colegii şi pe profesorii săi din Imperiu, cu încăpăţânarea cu care cerceta temeiuri juridice pentru lupta poporului său. A ajuns la conflicte des­chise cu coordonatorii lucrării, risca să nu-şi ia doc­toratul, dar nu a dat niciun pas înapoi de la credinţa sa. Cum s-ar fi putut întoarce acasă, în Bădăcinul strămoşilor săi, dacă n-ar fi apărat cum se cuvenea cauza românilor?

"Gata de luptă!"

Iuliu Maniu e student în 1892, când delegaţia Memorandiştilor, din care face parte şi unchiul său, Iuliu Coroianu, ajunge la Viena, să-i prezinte Împăratului durerile românilor. Grupul masiv de patrioţi ardeleni e întâmpinat cu entuziasm peste tot, pe drum, de zeci de mii de români. Printre cei care se ocupă de primirea delegaţilor în capitala Impe­riului se numără şi tânărul Maniu, mândru nevoie mare, că uncheşul Iuliu era principalul redactor al "Memorandumului", ale cărui linii directoare, dar şi ultime tuşe au fost date chiar în casa copilăriei sale de la Bădăcin. "E cartea durerilor şi a plân­gerilor noastre, evanghelia drepturilor şi crezul fericirii noastre naţionale", scrie Maniu, înflăcărat, într-un manifest pe care-l distribuie în timpul fai­mosului proces de la Cluj, în care sunt târâţi liderii "memorandişti".
La doar 20 de ani, când altor "ştudinţi" le stă min­tea numai la distracţii pe banii părinţilor, Iuliu Maniu e trup şi suflet pentru cauza naţională. Intră de tânăr în politică, la 24 de ani e deja printre frun­taşii românilor din Transilvania. Ales deputat de Vinţu de Jos, ţine un prim discurs fulminant în Par­lamentul de la Budapesta, rezistând cu stoicism huiduielilor şi vociferărilor deputaţilor unguri. Le spune din capul locului că e gata pentru "cea mai ener­gică, cea mai conştiincioasă şi cea mai bărbă­tească luptă". Vorbeşte impecabil limba stăpânirii, iar asta îi scoate din sărite pe inamicii săi politici. "Acest Maniu ne dă palme în cea mai curată limbă maghiară!". Marile bătălii ale unei cariere politice întinse de-a lungul a şase decenii de-abia încep pentru tânărul crescut în moşia de la Bădăcin...

Cu crucea în raniţă

"Astăzi a sosit ziua Învierii!". "Astăzi a sosit ziua Învierii!", tuna, în "Proclamaţiunea" sa din 1848, Simion Bărnuţiu. Marele revoluţionar îi în­demna pe toţi românii, "fie popă, fie nobil, ostaş, cetăţean sau sătean", să se pregătească pentru vremea ce va veni. Om de nădejde al lui Avram Iancu, Simion Bărnu­ţiu era fratele străbunicii lui Iuliu Maniu. Bărnuţiu îl ţine la şcoli înalte pe tatăl lui Iu­liu, Ioan Maniu, pe care îl convinge să lase deoparte Teologia şi să facă Dreptul, să poată ajuta mai bine nea­mul românesc. Aşa gândeau, în acele vremuri grele, marile familii ardelene, aşa gândeau şi cei din familia lui Iuliu Ma­niu! Tânărul Iuliu nu-l prin­de pe Bărnuţiu în viaţă, dar creşte la Bădăcin, în cul­tul marelui cărturar, după cum trăieşte cu exemplul viu al unchiului Iuliu Coroianu, memorandistul, ori al bunicului, popa Demetriu, care cutreieră satele ardelene ani la rând ca să-i convingă pe români să-şi lase copiii să facă carte, aşteptând "Ziua Învierii".
Iuliu Maniu e pe front, la Piave, în Italia, când simte că a venit "Ziua Învierii". Fusese pedepsit de stăpânire pentru că refuzase să jure fidelitate Unga­riei şi să sprijine intrarea României în război, de par­tea Imperiului Austro-Ungar. "Nici sub spânzu­rătoare nu aş putea cere ca România să meargă alături de Imperiu!", le răspunde Maniu. În loc de spânzurătoare, îl aruncă în cel mai cumplit război: doar-doar vreun obuz îi va scăpa de cel mai mare luptător pentru drepturile românilor. În ciuda presiunilor, Maniu refuză orice compromis. Îşi ia crucea în raniţă şi merge, alături de alte zeci de mii de români ardeleni, într-un război care nu era al lor. Vara lui 1916 îl prinde în Tirol, iarna lui 1917 pe râul Piave: "Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu. În El mi-i toată nădej­dea". Când războiul e gata, iar Austro-Unga­ria înfrântă, cum de la bun început intuise, locotenentul Maniu nu mai aşteaptă nici o clipă. Fuge direct la Viena. Ziua propovăduită de străbunul Bărnuţiu, "Învierea neamului românesc", e mai aproape ca oricând!

Armata locotenentului Maniu

La Viena, tânărul Maniu e omul Provi­den­ţei. Ştie mai bine ca oricine ce e de făcut. Şi are şi mintea, şi curajul, să facă ce e de făcut. Îi convoacă, în secret, pe ofiţerii români din capitala Imperiului. Le spune, răspicat, în sti­lul său inconfundabil, că Transilvania va trece din mâinile autorităţilor maghiare sub coman­da Comitetului Naţional Român iar militarii români au datoria să se pună în slujba marelui ideal la care, în haosul sfârşitului de război, puţini îndrăzneau măcar să viseze. "Vrem să rupem lanţurile robiei, vrem să unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor!", îi răspund, într-un glas, ofiţerii. Jură toţi, împreună, sub fal­durile tricolorului românesc. În numai câteva zile, de la 5.000 de soldaţi, Iuliu Maniu ajunge să se bazeze pe mai mult de 50.000 de ostaşi cu tricolorul la rever! Cu această forţă în spate, face o mişcare care, la fel ca multe altele din acele zile, putea să-l coste viaţa. Merge la ministrul de Război de la Vie­na şi cere, oficial, comanda regimentelor româneşti. Şi izbândeşte! În aceeaşi zi, pe sediul cazărmii "Franz Ferdinand" din Viena, e arborat steagul tri­color. Cu lacrimi în ochi, bieţii soldaţii ardeleni înţeleg că vorbele lui Iuliu Maniu nu sunt vorbe în vânt. Trimise rând pe rând, în bună ordine, în Ar­deal, de către Maniu, trupele româneşti se transfor­mă în Gărzile Naţionale. După sute şi sute de ani de prigoană, românii, prin armata organizată de locotenentul Maniu, sunt din nou stăpâni pe Transil­vania. De-acum ţinea numai de ei să-şi decidă destinul...

"Teljes elszaydas!" "Despărţirea totală de Ungaria!"

Când guvernul de la Budapesta înţelege ce fă­cea, de fapt, Iuliu Maniu la Viena, e deja prea târziu. Consiliul Naţional Român notifică guvernul Unga­riei asupra deciziei de a prelua Transilvania. Ungu­rii îl trimit, precipitat, la Arad, la negocieri, pe Jaszi Oskar, ministrul Naţionalităţilor. Românii îl cheamă de urgenţă, de la Viena, pe Maniu. În timp ce dele­gaţia noastră era dispusă la negocieri, Maniu o ţine una şi bună: vremea discuţiilor cu stăpânii trecuse. Era nevoie de fapte. "Ziua Învierii" venise!
Exasperat de încăpăţânarea "Sfinxului" de la Bă­dăcin, Jaszi Oskar răbufneşte în sala de nego­cieri. "Până la urmă, ce vor românii?", îl întreabă pe Maniu, după ce îşi epuizează toată argumentele. Maniu îl fixează cu ochii lui mari şi pătrunzători. Îşi ia tot timpul din lume ca să se facă cât mai bine înţeles. Zecile de secunde par mai lungi ca zecile de ani de luptă înverşunată a românilor pentru drepturi în Imperiul dualist. În tensiunea momentului, şi firele de praf par răstignite în aerul rece al toamnei târzii. Răspunsul lui Maniu cade fără urmă de echivoc. "Teljes elszaydas!", spune Maniu, apă­sat, în maghiara lui impecabilă, rotunjind perfect cuvintele ce aveau să intre direct în cărţile de istorie. "Des­părţirea totală de Ungaria! Asta vor românii!".

O mamă eroină: Clara Maniu

În curtea casei părinteşti din Bădă­cin, bustul marelui om politic Iuliu Maniu pare încremenit pentru posteri­tate, exact în momentul de maximă tensiune al negocierilor de la Arad. Privirea arde departe, încingând ori­zon­tul Sălajului la orele amiezei. Totul respiră, la Bădăcin, solemnitatea marilor momente din istoria ultimelor două secole, ca şi cum marile spirite care au trecut pe aici de-a lungul timpului, ca să pună lumea la cale, în tihnă, în fieful corifeilor Bănuţiu, Coroianu sau Maniu, încă ar mai bate, cu pas agale, povârnişul ce duce din drumul satului înspre live­zile grele de poame de pe Dealul Ţarinei. Preotul Cristian Borz, cel care se îngrijeşte de renovarea casei memoriale a lui Iuliu Maniu, cu râvna unui veritabil executor testamentar, are el însuşi un aer ceremonios, când vorbeşte despre cel mai de seamă fiu al Bădăcinului. Cristian Borz a scris o frumoasă istorie a satului. "Pe colina din spate au fost viile familiei Maniu", îmi arată părintele Borz. "Iniţial, erau doar două camere şi veranda din faţă, con­struită de Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu. Memorandiştii s-au întâlnit de multe ori aici, la Bădăcin, în casă. Simion Bărnuţiu a poposit de multe ori. De altfel, toate manuscrisele şi obiectele sale au ajuns la Bădăcin. Tot aici, în casă, Ni­colae Iorga a fost oaspetele lui Maniu. Există o scrisoare de mul­ţumire în care Iorga vor­beş­te foarte frumos despre ospita­litatea de la Bădăcin".
În casa familiei de la Bă­dăcin, printre cei dragi, îi plă­cea lui Iuliu Maniu să se retragă pentru a-şi cumpăni deciziile po­litice. Locul are o linişte aparte, ca şi cum toate grijile şi toate apă­sările ar rămâne deo­parte, de îndată ce intri în sat şi urci, pe stânga, între fostele vii ale Ma­nieştilor. "La Bădăcin, parcă şi aerul este mai proas­păt. În liniş­tea grădinii lui uit greutăţile zil­nice, pentru că aici sunt cu ade­vărat acasă", spu­nea Maniu. Li­niştea asta, ce pa­re să ţină de firescul locului, a fost amarnic zguduită în lunile tulburi de dina­inte şi de după Marea Adunare de la Alba Iulia. În 1919, bolşevicii unguri ai lui Bela Kun intră în Bădăcin şi o arestează pe mama lui Iuliu Maniu şi pe mai mulţi apropiaţi ai ei. "Oamenii furiei bolşe­vice au venit să ne ducă pe drumul Calvarului, ros­tind porunca: «În numele Curţii Marţiale, să ne urmaţi!». La Şimleu Silvaniei, ne-au condus la inte­rogatoriu, iar de acolo, într-un vagon de vite, la Budapesta", povestea mama Clara Maniu. În micul muzeu de la subsolul bisericii greco-catolice din Bădăcin, figura luminoasă a "Clariţei" patronează galeria de ilustre figuri a neamului Manieştilor. Lup­­tă­toare cum nu s-a mai pomenit pentru drepturile românilor, s-a dus să protesteze, fără fri­că, la Cluj, la procesul Memorandiştilor, unde era ju­decat fra­tele ei, Iuliu Coroianu. Cu acelaşi curaj a înfruntat şi arestarea de către bolşevici. Când află de cele întâmplate la Bădăcin, autorităţile române iau mă­suri şi pun sub arest familia lui Bela Kun, la Sibiu. Urmează un schimb de prizonieri, după care grupul de ostatici sălăjeni e trimis, cu peripeţii, în ţară, cu un tren special. În gara din Oradea, garni­tura ostaticilor se loveşte de un tren militar blindat. Nu sunt victime de nici o parte, dar emoţia momen­tului e încă mai mare: trenul blindat transporta Fa­milia Regală a României, în vizita pe care o efectua în teritoriile recent elibe­rate. Suita regală era ghi­dată de nimeni altul decât de pre­şedintele Consiliului Di­rigent al Transilvaniei, Iu­liu Maniu. Scena reîntâl­nirii pe peron a lui Maniu cu mama Clara şi cu rudele venite din prizonierat e epo­cală! Îm­brăţişarea mă­moa­să a Cla­rei umple de lacrimi ochii tuturor celor din alaiul re­gal.

Unirea pentru vecie

Negociator de mare clasă şi organizator şi mai şi, lui Iuliu Maniu îi revine mi­siunea de a pune la cale Marea Adunare de la Alba Iulia, pentru care s-a luptat atât de mult. 100.000 de români trebuiau aduşi la Alba, cu mijloacele de comunicare de atunci, iar printre ei, cei 1.228 de delegaţi, musai însoţiţi de "credenţionale", aşa cum ţinea morţiş Maniu. În plus, Alba Iulia se potrivea perfect ca să împace cele două biserici surori, ortodoxă şi greco-catolică. Iuliu Maniu trebuia să se gândească la toate problemele în cel mai mic detaliu. Îi aver­tizează pe unguri să nu se dedea la sabo­taje, îi convinge pe români la o disciplină strictă în timpul Adunării. Peste toate, gân­direa sa juridică e decisivă în momen­tul Marii Uniri: delegaţiile de pe tot cu­prin­sul Transilvaniei vin cu acte semnate de oamenii din localităţile respective, care exprimă voinţa cetăţenilor. Maniu orga­nizează, practic, un referendum, ceva ce nu putea fi combătut la conferinţele de pace. Tot Maniu pune punctul pe "i" în formularea-cheie a Rezoluţiei de la Alba Iulia: "Unirea locuitorilor şi a teritoriilor locuite de români cu România, pentru vecie".

Toţi pentru cauza Unirii!

Corneliu Coposu, care i-a fost consi­lier personal, îl întreabă, la un moment dat, în liniştea Bădăcinului, care au fost marile lui realizări politice. Iar Maniu îi spune că, pe lângă Marea Unire, a fost un moment în 1919, când era preşedinte al Consiliului Dirigent, iar 80% din administraţie era maghiară şi refuzase să jure credinţă României. Transilvania risca să intre în co­laps. Iuliu Maniu face atunci apel la intelectualitatea din Ardeal să îşi lase meseriile de bază şi să intre în administraţie, până când primii absolvenţi vor ter­mina şcoala. Peste 400 de preoţi, aproape 200 de medici şi 600 de avocaţi au renunţat de bunăvoie la meseriile lor pentru a ocupa posturi de pretori, de notari sau de magistraţi. Ca să le poată cere sacri­ficiul, Iuliu Maniu s-a zidit el însuşi în marele proiect al Unirii, până în 1920, cât timp a condus, de facto, guvernul Transilvaniei, până la alipirea totală de România.

Cei trei meri

În 20 şi ceva de ani de politică la cel mai înalt nivel dusă la Bucureşti, Iuliu Maniu nu şi-a luat nici măcar o casă în Capitală. Singura lui avere după o viaţă de luptă politică era casa familiei de la Bădă­cin. Pentru el, Bădăcinul era "acasă": aşezarea de pe dealul Ţarinei, cu casa încăpătoare, cu via ei, cu pometul, cu nenumăratele amintiri ale celor care au trăit acolo. Şi astăzi, încă, locul are ceva cu totul şi cu totul special. E, de fapt, sufletul unei minunate poveşti de familie, la care şi cei răzleţiţi prin lumea largă veneau să petreacă măcar o zi sau două pe an, pentru ca, rugându-se la mormintele bătrânilor ori atingând locurile sfinţite de ei, să prindă putere şi încredere, aşa cum făcea şi Iuliu Maniu.
Se spune că acolo, în curtea de la Bădăcin, erau, într-o vreme, trei meri moşnegi, sădiţi de careva dintre strămoşi. Doar câte o poamă dacă mai puteau scoate, din vlaga lor, în fiecare toamnă. Dar, în loc să-i taie şi să pună alţii în rod, Ion şi Clara Maniu îi grijeau ca pe nişte moaşte. Erau "din bătrâni", verigă în lanţul poveştii de familie. Erau sfinţi! Tot acolo, mai sus, era părul cu pere cesăreşti, la umbra căruia îi plăcea lui Simion Bărnuţiu să se aşeze, cu cărţile sale. Iar casa era un sanctuar al istoriei nea­mului. Pereţii erau împodobiţi, de jur împrejur, cu portretele lui Horea, Cloşca şi Crişan, cu cele ale lui Iancu, Bărnuţiu, Balint şi ale altora dintre eroii lui '48, cu imagini din Războiul de Independenţă, cu chipurile lui Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, ale domnului Tudor, ale lui Vodă Cuza, ale lui Ko­găl­niceanu, ale lui Brătianu Bătrânul. Sub un ornic vechi, care mai pendula un chip aurit al soarelui, iar dacă trăgeai de sfoară cânta o arie în picături de argint, era încadrată fotografia condamnaţilor memorandişti, în frunte cu uncheşul Iuliu Coro­ianu. În locul acesta magic îşi găsea Iuliu Maniu energia de a o lua de la capăt, şi tot aici şi-a crescut el însuşi nepoţii în spiritul iubirii de neam: Teodor Man şi Corneliu Coposu, şi Ioan şi Matei Boilă. Moştenirea de familie a bătrânului Bărnuţiu trebuia dată mai departe, aşa era legea în Ardeal...

Sfinxul

Lui Iuliu Maniu îi plăcea Bădăcinul şi pentru că ţinea musai să cunoască viaţa reală a oamenilor. Era absorbit de discuţiile cu oamenii simpli. Când unul din secretarii săi a încercat să-l scutească de anu­mite audienţe, pe care le socotea nesemnificative, Iuliu Maniu, care era pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri, i-a replicat tăios: "Băiatule, nu ştii cât poţi învăţa de la oamenii simpli! Primul ministru are rolul de a sta de vorbă cu oricine, nu este permis să existe un om în ţara aceasta care să facă apel la primul ministru şi să fie refuzat!". De câte ori venea la Bădăcin, Maniu se interesa de rezultatele la învăţătură ale copiilor din sat. Venea la şcoală, îl întreba pe învăţător ce elevi meritau să meargă mai departe, iar din banii lui îi trimitea la şcoli pe cei mai buni. Au ieşit, din bursele lui Iuliu Maniu, medici de renume, ingineri, avo­caţi... Tot Maniu a con­struit şcoala din sat, cu aripă cu apartamente pen­tru profesori, cu mobilier şi cărţi donate de el.
"Când era la Bădăcin, în duminici şi sărbători, era vizitat de rudele din sat şi de oameni. Maniu îi primea cu mult drag, se interesa de treburile lor, de copii, voia să-i cunoas­că pe toţi. Se dezlegau bă­ierile pungii atunci când aveau nevoie de ajutor. În buzunarul hainei «de Bă­dăcin» se găseau întot­deauna bomboane pentru cei mici. Ţinea ca de la dealul Ţarinei să nu plece nimeni fără să fi fost servit cu ceva, reţinut la masă, apoi să plece du­când ceva din bunătăţile de acolo: o damigeană cu vin, minunata «pălincă de casă», un coş cu stru­guri, cu mere, cu alte fructe. Lui Maniu îi plăcea să facă excursii lungi, să urce dealul Ţarinei, să treacă şoseaua la Ierdănele, să păşească de-a lun­gul coamei Cornetului, să coboare în Valea Brea­bănului, să urce dealul Roşiilor şi să ajungă la via din Vereşed. Mergea adesea până la «Ogradă», grădina din sat, unde odinioară a fost casa străbu­nilor săi. Bucuros mergea tot pe jos şi la Şimleu, şi tot pe jos se întorcea, urcând sprinten dealul Corbului. Urca coasta dealului Ţarinei. În partea de sus a viei era un stejar mândru, cu o băncuţă sub el, de acolo putea să vadă tot ţinutul Sălajului, casa, satul, Munţii Meseşului".

"Domnul Maniu nu s-a dezvăluit niciodată"

Intransigent şi sobru, echilibrat şi manierat, Iuliu Maniu îşi permitea rareori efuziuni. Dacă o făcea, asta se întâmpla invariabil la Bădăcin, în mijlocul celor apropiaţi. Uneori, în cercul restrâns al nepoţilor şi admiratorilor săi, Iuliu Maniu se angaja în discuţii prelungi, în care îşi povestea viaţa, mai ales pe cea de elev şi student, sau evoca peripeţiile de la sfârşitul primului război mondial, când a salvat de dezastru Viena, cu armata sa de soldaţi ardeleni, când a avut un rol decisiv în tim­pul tratativelor de la Arad, când a contribuit la definitivarea textului de la Alba Iulia. În general, însă, Iuliu Maniu era sobru, glacial, distant, nu per­mitea deloc intimitatea, nu făcea glume, nu vorbea în doi peri, avea o grijă maniacală de a nu jigni pe cineva. Solicitat de un ziarist să-i dea câteva amă­nunte despre viaţa personală a lui luliu Maniu, unul dintre consilierii acestuia mărturisea: "Cunosc des­pre Maniu tot atât cât cunoşti dumneata, care-l vezi la intervale atât de mari şi doar la întâlniri con­venţionale. Domnul Maniu nu s-a dezvăluit ni­ciodată...". Când, foarte tânăr, s-a apucat de poli­tică, Maniu a renunţat definitiv la opţiunile legate de căsătorie. Şi-a impus o viaţă austeră şi s-a dedi­cat creşterii celor patru nepoţi rămaşi lângă o soră văduvă. Se spune, însă, că, în ultimele zile de viaţă, în închisoarea de la Sighet, ar fi povestit despre o fată frumoasă, o iubire din ti­nereţe, o farmacistă ma­ghia­ră, din Şimleu, pe nu­me Cla­ra. Diferenţele etnice şi reli­gioase făceau, însă, im­po­si­bilă căsătoria pentru ma­rele patriot ro­mân. Avea 20 şi ceva de ani. De atunci, ni­meni nu mai ştie de vreo po­veste de dragoste a "Sfin­xului". Bărbatul dis­tins şi mân­dru, cu ochi lu­minoşi şi albaştri, care, la 70 şi ceva de ani, a refuzat să se pre­zinte la procesul înscenat de comu­nişti până nu i s-au a­dus gu­lerul şi cra­vata, a re­nun­ţat la tot, ca să se zideas­că în mare­le vis al României Mari.

Mormântul gol

Iuliu Maniu ajunge pentru ultima oară la Bădă­cin în 1940. Turbulenţele celui de-al doilea război mondial nu-i îngăduie să rămână prea mult. Înainte să plece înapoi, spre Bucureşti, îşi mai îngăduie o privire lungă peste sat, ca de bun rămas, ca şi cum ar fi presimţit că istoria îl va rupe pentru totdeauna de locul atât de drag sufletului său. Tot atunci îl roagă pe Corneliu Coposu ca toate obiectele de va­loa­re şi documentele de preţ din casă să fie donate Bibliotecii Academiei. Ce era mai de valoare în casa Manieştilor atunci s-a salvat: la scurt timp, cade Ardealul, Maniu nu mai ajunge la Bădăcin, iar în 1947, după arestarea sa, toate cărţile rămase sunt scoase în curte şi incendiate de comunişti. În ace­laşi an e arestată şi sora sa, călugăriţa Cecilia. Dra­ma familiei Maniu nu se termină odată cu sfârşitul opresiunii maghiare. La fel ca unchiul lor, nepoţii săi, pe care i-a educat în spiritul încăpăţânat al ma­rilor familii ardelene, iau şi ei drumul închisorilor. Casa de la Bădăcin devine depozit de îngrăşăminte chimice, apoi sediu de Gostat, tabără de pionieri, iar din 1982 până încoace, după Revoluţie, centru pen­tru copii cu handicap sever. Fiecare instituţie a "lumii noi" mai strică câte ceva prin casă, cu rost sau fără rost. Părintele Borz încearcă acum să o re­facă, după detaliile notate, în 1946, de scriitorul Ionel Pop, unul dintre urmaşii de seamă ai lui Ma­niu, nepot al acestuia şi secretar al Marii Uniri. Prin grija părintelui Borz, şi casa, şi grădina încep să prindă din nou viaţă, ca înainte de '40. Locul te în­văluie iar cu liniştea lui de odinioară. Pornesc cu părintele la pas, spre cimitir, pe urmele ultimei zile la Bădăcin a lui Iuliu Maniu. Zăbovim la fiecare cru­ce în parte. Aici e crucea mamei Clara, prizonie­ră de război, aici e crucea lui Matei Pop, nepotul lui Iuliu, mort în primul război mondial, aici e cru­cea surorii Cecilia, ucisă, şi ea, de cruzimea comu­niş­tilor. "Toată familia şi-a dorit să fie înmormân­tată aici. Dar fratele mai mare al lui Iuliu, Cassiu, fost profesor la Universitatea din Cluj, e înmormân­tat la Sibiu, bunicul Demetriu Coroianu e îngropat la Gherla. Într-o zi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sperăm să îi putem aduce pe toţi aici, în Bădăcinul lor drag", spune cu emoţie părintele Borz, în timp ce priveşte, în gol, spre crucea pe care scrie "Aici trebuia să odihnească marele om politic Iuliu Ma­niu, 1873-1953". Ultimul mormânt din curtea de la Bădăcin e un mormânt gol. Părintele Borz cade într-o tăcere lungă cât o rugăciune. "Într-o zi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sperăm să îi putem aduce pe toţi aici", repetă părintele. "Până atunci, am adus aici un sac de pământ de la Cimitirul Să­racilor de la Sighet, unde a fost îngropat Maniu"...

*

Iuliu Maniu a făcut politică timp de 56 de ani. Nimeni, în afara unei înscenări ordinare a lui Carol al II-lea, nu şi-a permis să îl bănuiască vreodată de corupţie sau de alte abuzuri. S-a confruntat sau a colaborat cu mari personalităţi ale istoriei eu­ro­pene şi naţionale: Franz Joseph şi Carol al IV-lea, împăraţii Austro-Ungariei, Tisza Istvan, premierul ungur, Edvard Benes şi Tomas Masaryk, preşedinţi ai Cehoslovaciei, regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I.
A fost arestat de comunişti în iulie 1947, alături de întreaga conducere a Partidului Naţional Ţără­nesc, condamnat la temniţă pe viaţă şi încarcerat la Sighet, unde a şi murit, cu o bucată de tricolor în mână. Deşi a fost îndemnat să fugă din ţară, a refuzat. "Să vadă lumea că mai există speranţă, că democraţia se mai poate întoarce în România. Ci­neva trebuie să rămână aici până la capăt!".