Cartea de memorialistică semnată de Catherine Durandin - specialistă în istorie românească și romancieră - e pasionantă atât prin informație, care ne completează unele bucățele din puzzle-ul propriu, cât și prin viziunea mai cuprinzătoare (e știut că scena se vede mai bine de la balcon decât din primele rânduri). Franțuzoaică republicană dintr-o familie de funcționari superiori, om de stânga ("nu mă plasam pe linia anticomunistă, ci mă angajam în refuzul totalitarismului și al dictaturii"), ea a optat după liceu pentru studii românești la Institutul de Limbi Orientale din Paris, concomitent cu studii de istorie la Sorbona. Cercetările și analizele evoluției socio-politice a României s-au concretizat apoi într-o carieră de succes: academică, de consultant în Ministerul Apărării Francez, de autor de cărți documentare dar și de ficțiune. Interesul ei pentru istoria și cultura românească, inițial o alegere excentrică de adolescent, s-a transformat în pasiune pe măsură ce a cunoscut realitățile de la fața locului, s-a împrietenit cu intelectuali români din țară și exil, a putut cerceta arhive militare și diplomatice occidentale și disocia adevărul de falsuri. Prima călătorie în România o face în 1967, la cursurile de vară pentru studenți străini de la Sinaia, când se izbește de o mulțime de interdicții. În următoarele vizite de documentare din anii '70-'80, evocate cu talent de povestitor, atmosfera polițienească devine tot mai sufocantă. Un capitol aparte e consacrat anului 1968, cu mișcările studențești de la Paris, invazia tancurilor sovietice în Cehoslovacia și discursul lui Ceaușescu, ce stârnește valuri de entuziasm patriotic antirusesc. În sejururile ei românești, tânăra franțuzoaică învață "atitudinile schizofrenice și dublul limbaj" și asistă la fractura dintre intelectuali și putere după Tezele din iulie 1971 care preconizau strictul control ideologic asupra culturii în scopul formării "omului nou". Vede de asemenea ascensiunea cultului personalității, megalomania soților Ceaușescu, contrastul dintre discursul oficial și mizeria vieții cotidiene, lucruri despre care, întoarsă în Franța, nu ezită să scrie. În 1977 se implică în campania pentru apărarea drepturilor omului în România și susținerea lui Paul Goma, împreună cu membri ai exilului din Franța - Mihnea Berindei, D. Țepeneag, Marie France Ionesco, Sanda și Vlad Stolojan, Virgil Tănase, de colegi de la Europa Liberă - Vlad Georgescu, Michael Shafir, Vladimir Socor ș.a. Toți aceștia au parte de portrete subiective. (Am însă o mare nedumerire: nu pot să înțeleg de ce Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cele mai ascultate și prețuite voci ale "Europei Libere", care prin emisiunile lor au contribuit efectiv la căderea comunismului, nu sunt menționați nici o dată în cartea d-nei Durandin!). Un capitol deosebit de interesant, Vremea surprizelor, ne relevă relațiile istoricului american Larry Watts cu Ioan Talpeș, istoric militar din rețeaua lui Ilie Ceaușescu, ajuns după 1989 șef al SIE și continuând ideologia naționalistă manipulatoare prin teorii ale conspirației, atât de folositoare și azi puterii. Pasionată de analiza dialogului sovieto-român, pentru care a avut acces la surse fiabile, Catherine Durandin urmărește iritarea reciprocă dintre Gorbaciov și Ceaușescu până la căderea Zidului Berlinului și zilele de foc din 22-25 decembrie din România. Observă apoi "schimbarea la față" a multora în anii '90 și rătăcirile din anii 2000, sesizând, cu acuitate de analist politic, dar și cu tristețea celui implicat afectiv, ce a putut duce la situația de azi, când democrația pare să bată în retragere.