Vlahii de la Muntele Sinai

MIHAELA NĂSTASE - fotograf: "Când merg acolo, mă simt ca acasă"

Un mister tulburător

De 1400 de ani, un mister absolut tulburător plutește peste Peninsula Sinai. Totul a început cu Îm­păratul bizantin Iustinian, atunci când el a porun­cit să fie ridicată, la poalele muntelui, o uriașă mâ­năstire-cetate, astăzi, cea mai veche din lume, cu slu­jire neîntreruptă: mânăs­tirea Sfânta Ecaterina, locul unde lui Moise i se arătase Dum­nezeu și pri­mise Tablele Legii. Iar pentru paza mânăs­tirii și a călugă­rilor, Iustinian a trimis 100 de soldați valahi, un corp mi­litar de elită, vlahii fiind cei mai buni soldați ai împăra­ților bizantini, așa cum fuse­seră dacii, cei mai buni gră­niceri, pentru împărații Ro­mei. Vlahii veneau de depar­te, din zona Dobrogei, înso­țiți de fami­liile lor. Dar urgia deșertu­lui a fost mai ușoară cu mult decât ce a urmat: la scurtă vreme, în Sinai au năvălit arabii, și Islamul a înce­put să pună presiune pe grupul de soldați creștini. Într-un studiu din biblioteca Universității Oxford, istori­cul John Nandris povestește cum a aflat, stând de vorbă cu Șeicul tribului de vlahi sinaiți, că primii urmași ai soldaților lui Iustinian au dus bătălii feroce ca să apere acea oază de creștinism. Apoi, treptat, și-au schimbat religia. Au trecut și ei la Islam. Pe la 1750, ultima femeie creștină vlahă din Sinai a fost îngro­pată în cimitirul mânăstirii. Dar beduinii arabi îi numesc și astăzi pe vlahi, "Fiii creștinilor". Cu tim­pul, și limba roma­nică a vla­hilor din Sinai a început să se dilueze, încât azi se mai păstrează doar câteva cuvinte românești, dar imediat după ridicarea mâ­năs­tirii Sfânta Ecaterina, aici se vorbea limba bessă; adică limba română, afirmă surprinzător John Nandris. Pe la 1930, scriitorul și călătorul român Marcu Beza încă putea întâlni vlahi din Sinai, îmbrăcați cam ca la noi "cu broboade albe, dar cu cămași tot albe, cingătoare de piele și opinici". Același Beza afirmă că vlahii nu s-au căsătorit decât între ei. Au fost, timp de 1400 de ani, o comunitate închisă, forma lor îndâr­jită de rezistență, care îi face să spună și azi că ei au venit demult, tare demult, dintr-o țară numită Llah - Valahia. Ei bine, toate aceste frânturi, bă­nui­te, mai degrabă, decât reale, au fost brusc con­fir­­mate de o excepțională expoziție de fotografii, la Biblioteca Națională a României. Expoziția este realizată de Mihaela Năstase (Româ­nia) și de Ahmed Yehia din Egipt și se numește Vlahii de la Muntele Sinai.
- Ori de câte ori ajung pe Muntele Sinai, simt ime­diat că legătura mea cu locul și cu oamenii lui vine din alte vremuri. De cu multe vieți în urmă. Este o stare pe care o tră­iesc di­rect și intens. Acolo, privin­du-i pe vlahii mei din Sinai trăiesc stranii mo­mente de déja-vu. Acolo, mira­colul mă inundă așa cum respir. Așa am înțeles că acolo e casa su­fletu­lui meu. Pentru că acasă e aco­lo unde îți este inima. De a­ceea, tot timpul mi-e dor să re­vin.

- Prima întrebare obli­ga­torie este când și cum i-ați întâlnit pe vlahii beduini din Egipt?

- Mi s-a întâmplat acum 11 ani, când am căl­cat prima dată în Peninsula Sinai. Eram în­tr-un pele­rinaj la mânăstirea Sfânta Ecaterina și atunci am vă­zut, pen­tru întâia oară, și beduini. Mi se păreau co­borâți din cărțile de povești. De fapt, tot ce tră­iam mi se părea desprins dintr-o poveste. Înce­pând cu măreția munților stân­coși ai Sinaiului, și cu mirajul ză­rii, aflată sub arșița unui soare ce părea dintr-o altă lume. Am simțit imediat vi­brația ma­gică a locului. Fără să mi le pot ex­plica. Și peste toate, a venit și surpriza cu be­duinii vlahi, fap­tul că ei și noi, românii, suntem rude. Iar ei sunt foarte mândri ca fiind urmași de vlahi. Toc­mai co­bo­râ­sem într-o di­mineață de pe munte, după un răsărit de soare cople­șitor de fru­mos, beduinii ne însoțeau cu cămilele lor. Eram obosiți cu toții și ne întrebam oare cum de pot trăi ei acolo, în locul acela nu­mai piatră sea­că. Erau foarte politicoși, dar păreau foarte săraci. Puțin mai târziu, ne-am dus la un soi de târg aflat chiar la baza muntelui, lângă Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Erau multe tarabe, din spatele cărora vânzătorii te îmbiau cu tot soiul de obiecte. Noi, grupul de români, ne plimbam și vorbeam între noi. La un moment dat, unul dintre beduini ne-a întrebat în engleză: "Sunteți din România?". "Da", i-am răs­puns puțin uimită, și el a continuat zâmbind: "Și noi suntem vlahi!". N-am dat prea mare impor­tanță atunci afirmației, mi se părea ireală, și-apoi eram stăpânită de un amalgam de senzații extra­ordinare, trăite pentru prima dată într-un loc care mă uluia cu totul... În autocar, preotul nostru ghid a întărit însă afirmația beduinului. În urmă cu 1400 de ani, un grup de vlahi fuseseră aduși în Sinai, împreună cu familiile lor, de Împăratul Iustinian, ca să păzească mânăstirea Sf. Ecaterina, să ser­veas­că și să îi ajute pe călugării ei. Așa s-a născut tribul Geabalia, sau Al Jabalyia - "oamenii munte­lui" în arabă. Alți cercetători spun ceva și mai tulbu­rător, că numele Gabalia vine di­rect din limba tra­că, unde înseamnă "copil"; copil al Mânăstirii Sinai, adică slujitor.

Selema

- Expoziția dvs. este plină de imagini ale vla­hilor din Sinai. Între ele se dis­tin­ge portretul unei femei: Se­lema...

- Pe Selema am întâlnit-o pen­tru prima dată în 2011, în magazi­nul ei din apropie­rea mâ­năstirii. Ah­med Yehia, foto­gra­ful egiptean îm­­pre­ună cu care am făcut această ex­po­ziție de la Bu­cu­rești, m-a dus la magazinul Se­lemei, știind că sunt fascinată de produsele vla­hilor sinaiți, lu­cra­te manual. Ma­gazinul era plin de turiști, toți impresionați de produsele uni­ce ale vlahilor, expuse prin raf­turi, pe pereți și prin coșuri. Când Selema a intrat în maga­zin, nu mi-am mai putut lua privirea de la ea. Pre­zența ei lăsa totul în umbră. Era îmbrăcată în ne­gru, purta un copil în brațe și avea o atitudine maies­tuoasă. M-a fascinat pe loc! După ce am cunoscut-o, am descoperit o femeie de o sensi­bi­litate și o feminitate aparte. L-am rugat pe Ahmed să vorbească cu ea, ca să îmi dea voie să o foto­grafiez. Și ea a venit cu micuțul ei în brațe.

- I-ați aflat și povestea, originea?

- Selema Gabaly este un membru important al tribului Gabalia. Povestea ei este fascinantă. A fost o rebelă între vlahii sinaiți. A fost prima fată din trib care a vrut să meargă la liceu. Or, acolo, fetele nu merg la școală. Tatăl ei a susținut-o. N-a fost simplu să înfrunte ostilitățile comunității, după tradiții de sute de ani. Selema a vrut să meargă și la facultate, dar tatăl ei murise și a trebuit să se oprească. Atunci a spus că va lucra. Dar și asta contravenea străve­chilor obiceiuri ale vlahilor. La ei, femeile nu lu­crau. Selema, însă, a mai spart o regulă, cea mai veche a vlahilor din Sinai: de 1400 de ani, ei se căsătoreau doar între ei. Și ea și-a luat un bărbat din afara tribului. Până la urmă, vlahii au învățat să o iubească și au acceptat-o așa în răspăr cum e ea. Asta și pentru că le-a învățat pe femeile vlahe să muncească. Datorită deschiderii dobândite prin educație, Selema a reușit să forme­ze o antrepriză unde lucrează 430 de femei vlahe, care fac produse croite și brodate tradițional. O sur­să de venit pentru supraviețuirea vlahilor.

- În expoziția dvs., pe lângă fotografii există și frumoasele obiecte de artizanat vlăhești din Sinai. Amintesc uimitor de motivele de pe covoa­rele noas­tre vechi. Doar culorile diferă, ale lor sunt mai pastelate. Oricum, nu sunt motive orien­tale. De unde aceste asemănări tulbură­toare?

- Femeile vlahe din Sinai spun că toate acestea sunt motivele lor tradiționale. Iar secretele lor sunt transmise pe cale orală, din generație în generație, de la mamele lor. Ceea ce m-a impresionat mult este că modelele pe care le-ați văzut cusute pe lu­cru­­șoare, femeile vlahe din Sinai nu le desenează îna­­inte. Pur și simplu, le fac direct. Poate din amin­tire...

- Care este viața unui sat de vlahi din Sinai?

- Vlahii din Sinai sunt oameni simpli, oa­meni credincioși și care-și respectă bătrâ­nii. Și sunt prietenoși și os­pitalieri. Aici, sea­­mă­nă cu noi, ro­mânii. Stând între ei, îmi a­min­­team de copi­lăria mea la țară. Și dacă fe­meile lucrează pro­­du­­se­le pe care Selema le vinde mai de­parte, băr­bații sunt călău­zele pe­le­rinilor care se încu­metă să urce pe Mun­tele Si­nai, la locul unde Dum­­nezeu i-a în­cre­dințat lui Moi­se Tablele Legii. Deși, nu știu câți mai reușesc să mun­cească, de când turis­mul nu mai are am­ploa­re așa mare în zonă, după "Primă­vara arabă" din 2011 și complicațiile ei pentru Egipt.

- Obiceiurile lor sea­mănă cu ale noas­tre?

- Odată am mers cu Selema la nunta unei fete din trib și am trăit câteva momente emo­țio­nante. Numai că, și la nuntă, și la înmor­mântări, vlahii din Sinai stau separat. Erau acolo două corturi, unul de bărbați și altul de femei. Afară erau copiii, care puteau intra oriunde aveau chef. Când am intrat cu Sele­ma în cortul femeilor, am fost întâm­pinate cu un fel de urale specifice. Ne-am așezat pe jos, lângă familia Selemei. Erau grupuri, grupuri, copiii alergau printre ele, iar fetele dansau. Eu priveam fascinată, în jur, iar ele se uitau la mine, la fel. Și să știți că femeile vlahe din Sinai sunt foarte fru­moase. Sunt delicate, iar unele aveau trăsă­turi europene. Aminteau de fetele noastre.

- Cum sunt casele lor?

- Casele lor sunt pe vârf de munte. Acolo nu vezi decât stânci roșii, și atât. Casele sunt la distanțe mari unele de altele. Trăiesc în familii, grupați pe familii. Sunt foarte săraci, dar demni. Mie mi se par femeile chiar mai demne. Sunt tăcute, foarte serioase. Și băr­bații sunt tăcuți și politicoși. Nu se uită foarte mult la tine, nici nu se apropie foarte mult și în niciun caz nu te ating, nici măcar din greșeală. Atingerea la ei înseamnă inti­mitate.

- Vlahii sinaiți ajută și acum mânăs­tirea Sf. Ecaterina?

- Da. Asta fac de 1400 de ani. Pe bărbați îi găsești acolo tot timpul, duc pelerinii pe munte. Este greu să urci mun­tele fără ei. Pe­lerinii merg noap­tea, că ziua nu poți urca pe căldura aia. Se pleacă pe la unu, două dimi­nea­ța, vlahii merg cu cămile pe lângă tine și, la nevoie, te poți urca pe o că­mi­lă. Sunt vreo două popasuri până sus, în vârful Mun­telui Sinai, unde e foarte frig și bate vântul. Ajungi cum­va când se crapă de ziuă, apoi vezi cum apare soarele. Un spectacol tulburător, de neînchipuit. Și de abia când cobori înțelegi pe lângă ce prăpăstii ai urcat.

- Acum 1400 de ani, acești oameni au fost scoși din Va­lahia. Adică dintr-un loc bogat, liniștit și umbros. Și totuși au rămas în Sinai, în­tr-un loc neprimitor și ostil. Oare ce i-a ținut acolo și cum au rezistat?

- Greu de răs­puns. Ce știu eu este că locul acesta este foarte puternic ener­getic; foarte bun. Poate și de aceea, când mă duc acolo mă simt acasă. Fie­care zi din Sinai mi-e plină de bucurii. Și mai este ceva: pacea... Se spune că însuși Pro­fetul Mohamed a stat o noapte la mâ­năstirea cea mare a lui Iusti­nian. Și Profetul a lăsat în mânăs­tire un document ne­pre­țuit, o scrisoare de protecție a mâ­năstirii, scrisoare impri­mată cu chiar palma sa. În bi­blioteca mânăstirii este azi doar o co­pie a scrisorii Pro­fetului, originalul a fost luat de sulta­nul turc Selim I, iar azi se află în Muzeul Topkapi din Istanbul. Prin scrisoarea sa, Profetul Mohamed le-a poruncit musulmanilor să protejeze pe vecie mânăstirea și să trăiască în pace cu creștinii vlahi din Sinai.

- Totuși, nu v-a fost teamă să vă duceți acolo, după toate atentatele tero­riste din Egipt?

- Să vă spun. Din Canalul Suez și până am ajuns la Sfânta Ecaterina, a trebuit să facem 18 opriri. Ne-a controlat armata. Cu două săptămâni înainte, doi fotografi din Arabia Saudită avuseseră mari probleme. Erau să ră­mână fără aparatele foto. Nu li se permite peleri­nilor să facă fotografii. Și mie mi s-a atras aten­ția. Dar nu mi-a fost tea­mă. Soldații sunt foarte ci­vi­lizați. Iar când vedeau, în pașaport, că sunt româncă, se dădeau la o parte, zâmbind.

- Să fie o veche simpatie pentru noi?

- Inexplicabilă! Și eu mă întreb de ce mi-e atât de bine când mă duc acolo. În Sinai, creștini și musulmani trăiesc într-o armonie surprinzătoare. Mă uitam în jur, la pulberea nesfârșită care mă înconjura și mă întrebam ce ingredient al fericirii și ce forță secretă i-au făcut pe vlahii mei să reziste acolo? Să reziste schimbându-și, de nevoie, și limba, și religia, dar nu și conștiința că sunt valahi. Frații noștri, rătăciți în pustie. O să mă întorc acolo. Mai am multe de înțeles.