Dirijorul zburător - CHRISTIAN BADEA: "A venit clipa să dau înapoi ce-am primit"

Gabriela Lupu
Marele dirijor româno-american s-a năs­cut pe 10 de­cem­brie 1947 la Bucu­rești.

A stu­diat vioa­ra la Con­servatorul din Ca­pitală, cu Ștefan Gheor­ghiu, și a absolvit cursurile de dirijorat ale Conservatorului Regal de la Bru­xelles. A primit o bursă la faimoasa "Juilliard School" din New York, unde l-a avut ca mentor pe Leonard Bernstein. A ple­cat din țară în 1974, re­venind după trei decenii. În 2011, a în­fiin­țat Fun­da­ția Română pentru Ex­ce­lență în Mu­zică. A concertat pe toate scenele mari ale lu­mii. La Metropolitan Opera din New York a dirijat peste 160 de spec­ta­cole. A condus orchestre de prim rang, prin­tre care se numără Royal Philhar­­monic Or­chestra și BBC Sym­phony (Londra), Filarmonica din Sankt Peters­burg, Ams­terdam Philhar­­monic, Acca­demia di Santa Cecilia Orchestra (Roma) și altele pe măsură. Deși locuiește la New York, conduce cu drag, atunci când programul îi per­mite, Orchestra Filar­monicii "Geor­ge Enescu", al că­rei dirijor principal este din 2012. În mai 2015, Chris­tian Badea a dirijat la Ate­neul Român actul al III-lea din "Parsifal", după care, în des­chiderea următoarei stagiuni, a pus în scenă, în du­blă calitate, de dirijor și regizor, actul I din opera lui Richard Wagner, un concert-spectacol care s-a im­pus, cu siguranță, drept cel mai im­por­tant eveni­ment cultural-muzical al anu­lui 2016.

Marele mentor: Bernstein

- Domnule Badea, sunteți din nou acasă și vă pre­gătiți să închideți, pe 28 și 29 iunie, stagiunea la Filarmonica "George Enescu", cu două con­certe pe muzica lui Leonard Bernstein. De ce Bernstein?

- Prin acest concert celebrăm centenarul lui Bernstein, marcăm 100 de ani de la nașterea lui. De ce Bernstein? Din mai multe motive. În primul rând, este vorba despre o muzică pe care nu o au­zim prea des în România. În al doilea rând, este o for­mă de re­cunoaștere a unei personalități excep­ționale și de a o prezenta muzicienilor și publicului din România.

- Există și o motivație biografică în această alegere?

- Bernstein mi-a fost mentor pe când eram la New York. Nu dădea lecții propriu-zis, nu preda ore, nu stăteai în bancă în clasă la el. Era un om foarte, foarte inteligent și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că întotdeauna folosea metoda socratică. Venea foarte deschis către tinerii lui discipoli, eram foarte mulți pen­tru că toți ne doream să lucrăm cu el. Nu era dogmatic și nu spunea: "Eu sunt Bernstein și așa se face că așa spun eu". El era un om al dialogului. Ve­nea cu întrebări: "Ce părere ai despre asta ? Dar asta n-ar pu­tea să fie așa?". Și modul cum punea între­bă­rile sti­mula gândirea fiecărui "ucenic". Fiecare dintre noi încercam să gân­dim pe contul nostru și, astfel, ne găseam drumul pro­priu. Asta mi s-a pă­rut o metodă foarte stimulativă, o metodă prin care fiecare răs­pun­dea potrivit ta­len­tului, caracte­ru­lui și abilităților sale. De pil­dă, Sergiu Celi­bi­da­­che avea o metodă total diferită, el în­tot­deauna spunea: "Nu știi nimic, îți spun eu, te iau de la zero și tre­buie să faci ca mi­ne" și, astfel, a fost mai greu ca în ur­ma lui să se dezvolte dirijori cu un «glas» pro­priu. În orice caz, Bernstein este, într-un fel, Omul Re­naș­terii în mu­zică. De ce? Fiindcă era un compozitor excep­țional și ori­ginal, era foarte ame­rican, dar în ace­lași timp și foarte inter­național. Era un om care vor­bea multe limbi, care se simțea acasă oriunde mer­gea în lume, foarte cosmopolit și foarte eclec­tic în sensul bun al cuvântului. Era un mare dirijor, era un om care dirija cu ochii, ca să zic așa. Există un video unde se poate ve­dea cum dirijează cu ochii, Filar­mo­nica din Viena. Nu mișcă mâi­ni­le, nu face nimic alt­ce­va. Asta e și o marcă de res­pect față de or­ches­tră, care cânta cu genia­li­tate, era ex­traordinară. Bernstein era și un pia­nist extraor­dinar. Există un clip video cu el, în care cântă con­certul lui Ravel și-l diri­jează în același timp, ceea ce este absolut extraordinar - de di­rijat nu e ușor, de cân­tat e foarte greu acest con­cert, dar el le făcea pe amân­două în același timp, cu o dezinvoltură totală.

"Felicitări! Extraordinar! Asta voiam!"

- Cum l-ați întâlnit?

- L-am întâlnit în Ame­rica pe când studiam la Juilliard. M-au recomandat diverse persoane, mai ales William Schuman, care încă mai trăia, un compozitor american important. Ne-am cunoscut la "The Na­tio­nal Symphony Orchestra", la Washing­ton, Ros­tro­po­vici era director muzical, eu eram dirijor asociat. Cred că aveam în jur de 28 de ani. Rostropovici, pe vremea aceea, era în mare război cu Brejnev, rușii îi retră­se­seră pașaportul din cauza prieteniei lui cu Soljenițîn. Era în plin război rece, iar ar­tiștii cădeau și ei vic­time ale politicii din mo­mentul acela. Deci, eram la Washing­ton, acolo ne-am întâlnit, Bernstein venise să pregătească niște con­certe și aceste con­certe câ­teodată se trans­for­mau în adevărate lecții. Eu asistam la repetiții, după aceea mă duceam să-l întreb despre ce mă interesa pe mine ca tânăr dirijor și por­neam discuții, pentru că lui îi plăcea foarte mult să își împăr­tă­șească ideile și să stea la povești.

- Și-a dat seama că aveți "stofă" de mare muzician?

- Da, m-a văzut. În trei minute vezi dacă omul e bun sau nu. Asta pot să fac și eu, nu trebuie să fiu Bernstein (râde). M-a remarcat și m-a in­vitat la Tangle­wood (spațiu din Le­nox, Massachu­setts, ce găzduiește o academie de vară și un festival de muzică). A trebuit însă să îl refuz. Eram stu­dent, și în a­ceeași vară în care am primit in­vi­tația să merg la Tangle­wood obținusem trei posturi: cel de director muzical la Spoleto, di­rector mu­zical al unei or­chestre și dirijor aso­ciat la Washington. E­ram deja obligat pro­fesional să fac anumite lucruri și nu mai pu­team să refuz aceste pos­turi, ca să mă duc la Tanglewood. Bineîn­țe­les, i-am telefonat, i-am explicat, a înțeles perfect, a zis: "Du-te, du-te, fă-ți treaba!". Deși mie, bi­neînțeles că mi-ar fi plăcut mai mult să mă duc să lucrez cu el, dar a trebuit să-mi onorez angaja­men­tele profesionale.

- V-a văzut dirijând compozițiile lui?

- La un moment dat, la Washington, s-a orga­nizat un concert ca să i se celebreze ziua de naștere, cu orchestra de acolo. Și au venit André Previn, Mstis­lav Rostropovici, Yehudi Menuhin, lume bună... Și eu trebuia să dirijez un ciclu de cântece de Bernstein, cu orchestra și cu soliști foarte buni. Și am făcut acest concert, bineînțeles, vorbind cu el despre par­titură. E foarte important pentru un dirijor să lucreze cu compozitori vii, cei în viață, care pot să-ți spună ce au vrut, pot să-ți spună dacă ce-ai făcut este ce aveau ei în minte, dacă partitura sună așa cum vor ei. Toc­mai cola­bo­rarea cu compozitorii în viață îți dă posibi­litatea să îți formezi o anumită tehnică pentru a înțelege parti­tura mai în profun­zi­me și asta e foarte important. Pentru mine lucrul cel mai important, mai im­portant chiar decât publicul și decât orice este ca să am eu, într-un fel, conștiința și simțirea că am făcut ceea ce compozitorul voia. Deci, în mo­men­tul când dirijez Enescu, Verdi, Ceai­kovski, îmi imaginez ce-ar fi dacă ar veni com­po­zitorul în sală și dacă i-ar plă­cea sau nu. Dacă ar veni Enescu i-aș zice: "Ma­estre, a fost OK?" "Da, a fost bine". Sau "Uite, aici ar fi trebuit să sune alt­fel". Acesta e cel mai impor­tant lucru pentru mine: să nu "trădez" com­pozitorul.

- Ce v-a spus Bernstein la sfârșitul acelui concert ani­ver­sar?

- Pentru mine, lu­crul cel mai frumos a fost că la sfârșit a venit și mi-a zis: "Extraordinar! Fe­li­ci­tări!". Și mi-a mai spus ceva extrem de im­portant: "Asta vo­iam!". Deci, m-a auzit și diri­jorul, și com­po­zitorul, eh, eu zic că mai bine nu se poate decât ca să-i placi compozitorului și diri­jo­rului, să-ți spună că ai făcut treabă bună. Sunt expe­riențe care, nu știu cum să spun, nu sunt experiențe foarte lungi ca timp, dar sunt expe­riențe foarte, foarte im­portante, care-ți pun o sămânță în modul de a gândi și în modul de a acționa mai încolo, care te ajută extraordinar.

- Care este se­cre­tul succesului unui mu­zi­cian: talentul sau mun­ca?

- Bineînțeles că ta­lentul este esențial, dar, ceea ce vă spun nu este o noutate, Enescu a spus-o, fără muncă nu se poate, dar o muncă foarte in­teligentă, că așa, ca să repeți și să re­peți în­continuu... câ­teo­­dată dăunează. Mun­ca inte­ligentă și lupta îm­potriva autosu­fi­cien­ței și împotriva orgo­liu­lui. În momentul când te crezi grozav, în mo­mentul când zici, "lasă că am mai făcut asta și știu, și sunt mare și tare", "uite că a zis cineva că sunt gro­zav", în momentul acela, nu numai că te-ai pla­fonat dar începi să mergi înapoi.

Andrei Șerban și Liviu Ciulei

- Cu ce alți mari dirijori v-ați mai întâlnit?

- Uite, pe Celibidache nu-l știu, am ascultat și am văzut înregistrări cu el, îl știu ca dirijor, da, dar ca persoană nu m-am întâlnit cu el niciodată. Dar din ce-am văzut eu de la elevii lui, era o perso­na­li­tate foarte puternică și trebuia ca elevii să-l urmeze or­beș­te. Ca un mare maestru, care-ți spune cum stau lu­crurile și tu nu ai voie să ieși de pe calea aceea. Era dogmatic, întotdeauna a fost dogmatic. Herbert von Karajan, pe care l-am întâlnit la Mozarteum la Salz­burg, era foarte concis și trebuia să asculți cu mare atenție fiecare cuvânt pe care-l rostea, pentru că fie­care vorbă avea greutate și era importantă. Chiar și acum, după atâția ani, îmi aduc aminte perfect fie­care cuvânt, căci spunea întotdeauna lucruri care mer­geau la esență.

- Printre o mulțime de alți mari regizori de ope­ră, ați lucrat și cu Andrei Șerban. Cum a de­curs co­laborarea?

- Da, cu Andrei am făcut "La Traviata", în 1981, la New York, la Juilliard School. A ieșit bine, el fiind extrem de inteligent, chiar briliant. Am făcut un spectacol foarte, foarte interesant. De asemenea, ne-am reîntâlnit în 1993, pentru "Povestirile lui Hoff­mann", operă montată de el la Staatsoper din Viena. Andrei avea deja mul­tă experiență în ope­ră, s-a descurcat extraordinar. La Vie­na, unde e greu să ai succes, "Po­vestirile lui Hoffmann" a fost cel mai bun spec­ta­col, timp de 20 de ani.

- Ați lucrat și cu Liviu Ciulei...

- Liviu Ciulei nu făcuse operă în viața lui, când l-am întâlnit. Am lucrat împreună "Lady Macbeth din districtul Mtensk", de Șostakovici, în 1982. L-am invitat să lucreze cu mine, când el era la Minneapolis. A făcut o pro­duc­ție extraordinară, simplă, cu un mare succes.

Vioara din cutia de carton

- Printre atâtea succese, e momentul să vă în­treb cum a început apropierea dvs. de muzică. Cum era Școa­la de muzică pe vremea studiilor dum­nea­voas­tră?

- Aveam un unchi care era cântăreț la Arad și avea o voce superbă. Se zguduiau geamurile din casă când ne cânta. Acest unchi mi-a dăruit, când aveam vreo 3-4 ani, o vioară micuță. Mi-aduc amin­te că era învelită în ziare, pusă într-o cutie de carton. Pe strada noastră locuia un profesor de vioară, așa că am început să iau lecții. Mi-a plăcut foarte mult încă de la început. Iar după ce am început să cânt la vioară în particular, pe la 9 ani, învățătoarea de la clasă a de­cis să mă pună pe mine să dirijez corul de copii de la școală. Deci, am fost dirijor prima dată la 9 ani! Un an mai târziu, m-am mutat la Școala de Muzică. Eu sunt născut în România, am studiat în Ro­mâ­nia, am făcut Conservatorul "Ciprian Porum­bes­cu" la Bucu­rești. Am făcut vioară aici, cu niște pro­fesori foarte buni, profesori care erau foarte severi, trebuia să muncești, trebuia să studiezi, concurența era extraordinară, la vioară mi-aduc aminte că erau, când am intrat eu, 7-8 locuri, și eram 150 de concu­renți. Iar la pian era și mai rău. Și nu mai vorbesc de etica profesională, despre care acum nici nu se mai știe. Dacă încep să vorbesc, toată lumea pleacă, nu vrea să audă. Deci, era o etică extrem de serioa­să. Rezultatul a fost următorul: eu și alții ca mine, că nu eram o excepție, am reușit să ne fa­cem o ca­rie­ră im­por­tan­tă, pornind în lume cu ceea ce ne-a dat Conser­va­to­rul din București, cu baza de aici. Da, am învățat apoi la Salz­burg, la Juilliard, la Bruxelles și așa mai de­parte, dar România și Bucu­­reștiul, școala, educația româ­neas­că ne-a dat o bază la toți ex­cep­țională și o etică pe care nimeni n-o prea mai știe acum.

"Fundația română pentru excelență în muzică"

- Când ați revenit în țară?

- Am plecat în '74 și m-am întors în 2006, după 32 de ani, când am susținut un concert. Am revenit apoi în 2008. Un mare și drag prieten al meu, care din păcate a murit, Dorel Pascu Rădulescu, Dum­ne­zeu să-l ierte, care era prorector la Univer­sita­tea de Muzică, mi-a zis: "Christian, hai, vino să faci master­class la Con­servator". Și atunci, timp de trei săp­tămâni am avut rezidența acolo. Am făcut masterclass cu dirijori, instru­men­tiști, cântăreți și un concert cu or­ches­tra la Ateneu. Și atunci am în­țeles, lucrând cu acei tineri muzi­cieni, că acesta este scopul reîn­toar­cerii mele în țară. Pentru că tinerii mu­zicieni au nevoie de informație, au nevoie de susținere, au ne­vo­ie de în­cu­rajare, și ast­fel am în­temeiat Fun­dația Ro­mână pentru Excelență în Muzică. Un lucru foarte im­portant pe care l-am în­vățat de la Bern­stein,  de la  Dorothy DeLay, ma­rea pro­fesoară de vioa­ră căreia i-am fost asistent, de la Rostropovici și de la mulți alți mari artiști, este ceva care nu prea gă­sești în Ro­mânia, și anume, un senti­ment al da­toriei. Nu vorbesc nici de generozitate, nici de patrio­tism, ci de datorie.  În momentul când ai o anumită ex­pe­rien­ță, când ai îm­plinit o anumită vârstă și ai con­știin­ță, e de datoria ta să împărtășești, să dai mai departe noii generații.

- Până în 2008, nu ați simțit deloc nevoia să reveniți în țară?

- Mi-am pus problema, însă nu am simțit o mare urgență, și nici în 2006 n-am simțit mare urgență, era mai mult "hai să vedem", că ar fi bine totuși să văd ce s-a mai schimbat prin țară. N-am văzut rațiu­nea pentru care să mă întorc. Am înțeles-o numai când am făcut acel masterclass și mi-am dat seama că am în mod clar datoria să mă întorc acolo unde mi s-a dă­ruit atât, că a venit tim­pul să dau și eu îna­poi.

Marea lecție

- Un muzician tre­buie să fie perfecționist?

- Ceea ce pentru unii este perfecționism, pen­tru un mu­zi­cian ar trebui să fie nor­ma­litate. Eu am înțeles asta la vârsta de 12 ani, la Salonul Oficial de la Ate­neu. Venise Richter la Fes­tivalul "Enes­cu" și a cântat la repetiția ge­nerală. M-am dus și eu să o văd. Con­certul de Ceai­kovski are la un moment dat un pasaj de octave destul de dificil, pe care el, bi­ne­înțeles că-l cântă su­perb, dar la repetiția generală a zbârcit o octavă, una, o no­tă, am văzut că s-a în­ne­gurat la față. După re­pe­tiție, a plecat toată lumea, s-a făcut liniște în Ate­neu. Eu am mai umblat un pic prin Ateneu, arăta gro­zav, eram copil și mă im­pre­sio­na foarte tare locul acela, și, la un moment dat, am auzit un pian și m-am dus sus, la Salonul Oficial, am pus urechea la ușă și l-am auzit pe Richter care studia acel pasaj de octave pe care îl greșise. Am stat o oră și jumătate aco­lo, iar el, în tot acel timp, a stu­diat numai acel pa­saj. Am plecat și el încă mai repeta. Pentru mine aceea a fost cea mai importantă lecție: dacă Richter face asta, cine sunt eu să nu mun­cesc dublu, triplu de­­cât mun­cește el? Din pă­cate, acum trăim epoca informației, prea multă in­formație su­perficială. Pen­tru tinerii mu­zi­cieni pare obositor și iritant să lucreze serios, în pro­fun­zime și până la detaliu. Vor glorie și au orgolii mari, dar or­goliile acestea nu sunt susținute de pre­gătire și de re­zultate obiective. Cei care mai vor să facă treabă plea­că în străinătate. Sper că cei care pleacă o fac ca să se perfecționeze, pentru că vor să cânte foarte, foar­te bine și să aibă o activitate de înalt nivel. De multe ori, însă, într-un fel și dictat de situa­ția concu­-ren­ței care există și la noi și afară, se limi­tează la mica supraviețuire, artistică și economică.

Sunetul unic

- Dar mai avem tineri foarte talentați?

- Clar că românii au talent pentru muzică, dar ta­lentul nu-i destul, lumea e plină de oameni talen­tați care nu s-au realizat. Trebuie perseverență, tre­buie disciplină, trebuie ca dorința de a te perfec­țio­na să vină dinăuntru, nu trebuie cineva să ți-o im­pună. Nu zic că nu sunt muzicieni tineri talentați, sunt, dar puțini și, câteodată, unii dintre ei mai și capitulează. Când vorbim de talent, România are o predispoziție su­fletească spre muzică. Chiar dacă, câteodată, sunt puțin mai critic, pot să spun un lucru cu mâna pe ini­mă: în momentul când Orchestra Fi­lar­monicii "Geor­ge Enescu" se concentrează, este aten­tă și implicată în mod sincer, când cântăm Ceai­kovski, Brahms sau Wagner (mai ales Wagner), în mo­mentul acela iese un sunet extraordinar din a­ceastă orchestră, un sunet care are un miez și un conținut emoțional mult mai puternic și cu impact mai direct în sufletul publicului, decât cel pe care îl vom găsi într-o orchestră germană sau o orchestră en­glezească, care sunt mult mai disci­plinate și mai corecte din punct de vedere tehnic. Am avut o ex­pe­riență asemănătoare cu Filarmonica din Sankt Pe­tersburg, acum câțiva ani, când am fost in­vitat la ei să dirijez Simfonia a-II-a de Rahmaninov. Au pro­dus un sunet unic, care chiar îți mergea la su­flet. Așa se întâmplă, uneori, și la Filarmonica "Geor­ge Enes­cu". Nu e cazul să suferim sau să ne chinuim ca să ajun­gem la un astfel de nivel. Muzica mare se fa­ce cu plăcere, cu relaxare chiar, dar și cu dis­­ci­plină și cu un profesionalism pe care noi, ro­mâ­nii, nu îl a­vem din naștere, așa cum avem talentul. Dar numai cu talentul nu ajungi la excelență. Sunt con­­vins că pu­­tem obține rezultate frumoase în mu­zica româ­nească, dar primele schimbări trebuie fă­cute în noi, ar­tiștii, și apoi, desigur, de cei care au res­pon­sa­bi­lități politice, legislative, financiare și ma­nageriale.