A studiat vioara la Conservatorul din Capitală, cu Ștefan Gheorghiu, și a absolvit cursurile de dirijorat ale Conservatorului Regal de la Bruxelles. A primit o bursă la faimoasa "Juilliard School" din New York, unde l-a avut ca mentor pe Leonard Bernstein. A plecat din țară în 1974, revenind după trei decenii. În 2011, a înființat Fundația Română pentru Excelență în Muzică. A concertat pe toate scenele mari ale lumii. La Metropolitan Opera din New York a dirijat peste 160 de spectacole. A condus orchestre de prim rang, printre care se numără Royal Philharmonic Orchestra și BBC Symphony (Londra), Filarmonica din Sankt Petersburg, Amsterdam Philharmonic, Accademia di Santa Cecilia Orchestra (Roma) și altele pe măsură. Deși locuiește la New York, conduce cu drag, atunci când programul îi permite, Orchestra Filarmonicii "George Enescu", al cărei dirijor principal este din 2012. În mai 2015, Christian Badea a dirijat la Ateneul Român actul al III-lea din "Parsifal", după care, în deschiderea următoarei stagiuni, a pus în scenă, în dublă calitate, de dirijor și regizor, actul I din opera lui Richard Wagner, un concert-spectacol care s-a impus, cu siguranță, drept cel mai important eveniment cultural-muzical al anului 2016.
Marele mentor: Bernstein
- Domnule Badea, sunteți din nou acasă și vă pregătiți să închideți, pe 28 și 29 iunie, stagiunea la Filarmonica "George Enescu", cu două concerte pe muzica lui Leonard Bernstein. De ce Bernstein?
- Prin acest concert celebrăm centenarul lui Bernstein, marcăm 100 de ani de la nașterea lui. De ce Bernstein? Din mai multe motive. În primul rând, este vorba despre o muzică pe care nu o auzim prea des în România. În al doilea rând, este o formă de recunoaștere a unei personalități excepționale și de a o prezenta muzicienilor și publicului din România.
- Există și o motivație biografică în această alegere?
- Bernstein mi-a fost mentor pe când eram la New York. Nu dădea lecții propriu-zis, nu preda ore, nu stăteai în bancă în clasă la el. Era un om foarte, foarte inteligent și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că întotdeauna folosea metoda socratică. Venea foarte deschis către tinerii lui discipoli, eram foarte mulți pentru că toți ne doream să lucrăm cu el. Nu era dogmatic și nu spunea: "Eu sunt Bernstein și așa se face că așa spun eu". El era un om al dialogului. Venea cu întrebări: "Ce părere ai despre asta ? Dar asta n-ar putea să fie așa?". Și modul cum punea întrebările stimula gândirea fiecărui "ucenic". Fiecare dintre noi încercam să gândim pe contul nostru și, astfel, ne găseam drumul propriu. Asta mi s-a părut o metodă foarte stimulativă, o metodă prin care fiecare răspundea potrivit talentului, caracterului și abilităților sale. De pildă, Sergiu Celibidache avea o metodă total diferită, el întotdeauna spunea: "Nu știi nimic, îți spun eu, te iau de la zero și trebuie să faci ca mine" și, astfel, a fost mai greu ca în urma lui să se dezvolte dirijori cu un «glas» propriu. În orice caz, Bernstein este, într-un fel, Omul Renașterii în muzică. De ce? Fiindcă era un compozitor excepțional și original, era foarte american, dar în același timp și foarte internațional. Era un om care vorbea multe limbi, care se simțea acasă oriunde mergea în lume, foarte cosmopolit și foarte eclectic în sensul bun al cuvântului. Era un mare dirijor, era un om care dirija cu ochii, ca să zic așa. Există un video unde se poate vedea cum dirijează cu ochii, Filarmonica din Viena. Nu mișcă mâinile, nu face nimic altceva. Asta e și o marcă de respect față de orchestră, care cânta cu genialitate, era extraordinară. Bernstein era și un pianist extraordinar. Există un clip video cu el, în care cântă concertul lui Ravel și-l dirijează în același timp, ceea ce este absolut extraordinar - de dirijat nu e ușor, de cântat e foarte greu acest concert, dar el le făcea pe amândouă în același timp, cu o dezinvoltură totală.
"Felicitări! Extraordinar! Asta voiam!"
- Cum l-ați întâlnit?
- L-am întâlnit în America pe când studiam la Juilliard. M-au recomandat diverse persoane, mai ales William Schuman, care încă mai trăia, un compozitor american important. Ne-am cunoscut la "The National Symphony Orchestra", la Washington, Rostropovici era director muzical, eu eram dirijor asociat. Cred că aveam în jur de 28 de ani. Rostropovici, pe vremea aceea, era în mare război cu Brejnev, rușii îi retrăseseră pașaportul din cauza prieteniei lui cu Soljenițîn. Era în plin război rece, iar artiștii cădeau și ei victime ale politicii din momentul acela. Deci, eram la Washington, acolo ne-am întâlnit, Bernstein venise să pregătească niște concerte și aceste concerte câteodată se transformau în adevărate lecții. Eu asistam la repetiții, după aceea mă duceam să-l întreb despre ce mă interesa pe mine ca tânăr dirijor și porneam discuții, pentru că lui îi plăcea foarte mult să își împărtășească ideile și să stea la povești.
- Și-a dat seama că aveți "stofă" de mare muzician?
- Da, m-a văzut. În trei minute vezi dacă omul e bun sau nu. Asta pot să fac și eu, nu trebuie să fiu Bernstein (râde). M-a remarcat și m-a invitat la Tanglewood (spațiu din Lenox, Massachusetts, ce găzduiește o academie de vară și un festival de muzică). A trebuit însă să îl refuz. Eram student, și în aceeași vară în care am primit invitația să merg la Tanglewood obținusem trei posturi: cel de director muzical la Spoleto, director muzical al unei orchestre și dirijor asociat la Washington. Eram deja obligat profesional să fac anumite lucruri și nu mai puteam să refuz aceste posturi, ca să mă duc la Tanglewood. Bineînțeles, i-am telefonat, i-am explicat, a înțeles perfect, a zis: "Du-te, du-te, fă-ți treaba!". Deși mie, bineînțeles că mi-ar fi plăcut mai mult să mă duc să lucrez cu el, dar a trebuit să-mi onorez angajamentele profesionale.
- V-a văzut dirijând compozițiile lui?
- La un moment dat, la Washington, s-a organizat un concert ca să i se celebreze ziua de naștere, cu orchestra de acolo. Și au venit André Previn, Mstislav Rostropovici, Yehudi Menuhin, lume bună... Și eu trebuia să dirijez un ciclu de cântece de Bernstein, cu orchestra și cu soliști foarte buni. Și am făcut acest concert, bineînțeles, vorbind cu el despre partitură. E foarte important pentru un dirijor să lucreze cu compozitori vii, cei în viață, care pot să-ți spună ce au vrut, pot să-ți spună dacă ce-ai făcut este ce aveau ei în minte, dacă partitura sună așa cum vor ei. Tocmai colaborarea cu compozitorii în viață îți dă posibilitatea să îți formezi o anumită tehnică pentru a înțelege partitura mai în profunzime și asta e foarte important. Pentru mine lucrul cel mai important, mai important chiar decât publicul și decât orice este ca să am eu, într-un fel, conștiința și simțirea că am făcut ceea ce compozitorul voia. Deci, în momentul când dirijez Enescu, Verdi, Ceaikovski, îmi imaginez ce-ar fi dacă ar veni compozitorul în sală și dacă i-ar plăcea sau nu. Dacă ar veni Enescu i-aș zice: "Maestre, a fost OK?" "Da, a fost bine". Sau "Uite, aici ar fi trebuit să sune altfel". Acesta e cel mai important lucru pentru mine: să nu "trădez" compozitorul.
- Ce v-a spus Bernstein la sfârșitul acelui concert aniversar?
- Pentru mine, lucrul cel mai frumos a fost că la sfârșit a venit și mi-a zis: "Extraordinar! Felicitări!". Și mi-a mai spus ceva extrem de important: "Asta voiam!". Deci, m-a auzit și dirijorul, și compozitorul, eh, eu zic că mai bine nu se poate decât ca să-i placi compozitorului și dirijorului, să-ți spună că ai făcut treabă bună. Sunt experiențe care, nu știu cum să spun, nu sunt experiențe foarte lungi ca timp, dar sunt experiențe foarte, foarte importante, care-ți pun o sămânță în modul de a gândi și în modul de a acționa mai încolo, care te ajută extraordinar.
- Care este secretul succesului unui muzician: talentul sau munca?
- Bineînțeles că talentul este esențial, dar, ceea ce vă spun nu este o noutate, Enescu a spus-o, fără muncă nu se poate, dar o muncă foarte inteligentă, că așa, ca să repeți și să repeți încontinuu... câteodată dăunează. Munca inteligentă și lupta împotriva autosuficienței și împotriva orgoliului. În momentul când te crezi grozav, în momentul când zici, "lasă că am mai făcut asta și știu, și sunt mare și tare", "uite că a zis cineva că sunt grozav", în momentul acela, nu numai că te-ai plafonat dar începi să mergi înapoi.
Andrei Șerban și Liviu Ciulei
- Cu ce alți mari dirijori v-ați mai întâlnit?
- Uite, pe Celibidache nu-l știu, am ascultat și am văzut înregistrări cu el, îl știu ca dirijor, da, dar ca persoană nu m-am întâlnit cu el niciodată. Dar din ce-am văzut eu de la elevii lui, era o personalitate foarte puternică și trebuia ca elevii să-l urmeze orbește. Ca un mare maestru, care-ți spune cum stau lucrurile și tu nu ai voie să ieși de pe calea aceea. Era dogmatic, întotdeauna a fost dogmatic. Herbert von Karajan, pe care l-am întâlnit la Mozarteum la Salzburg, era foarte concis și trebuia să asculți cu mare atenție fiecare cuvânt pe care-l rostea, pentru că fiecare vorbă avea greutate și era importantă. Chiar și acum, după atâția ani, îmi aduc aminte perfect fiecare cuvânt, căci spunea întotdeauna lucruri care mergeau la esență.
- Printre o mulțime de alți mari regizori de operă, ați lucrat și cu Andrei Șerban. Cum a decurs colaborarea?
- Da, cu Andrei am făcut "La Traviata", în 1981, la New York, la Juilliard School. A ieșit bine, el fiind extrem de inteligent, chiar briliant. Am făcut un spectacol foarte, foarte interesant. De asemenea, ne-am reîntâlnit în 1993, pentru "Povestirile lui Hoffmann", operă montată de el la Staatsoper din Viena. Andrei avea deja multă experiență în operă, s-a descurcat extraordinar. La Viena, unde e greu să ai succes, "Povestirile lui Hoffmann" a fost cel mai bun spectacol, timp de 20 de ani.
- Ați lucrat și cu Liviu Ciulei...
- Liviu Ciulei nu făcuse operă în viața lui, când l-am întâlnit. Am lucrat împreună "Lady Macbeth din districtul Mtensk", de Șostakovici, în 1982. L-am invitat să lucreze cu mine, când el era la Minneapolis. A făcut o producție extraordinară, simplă, cu un mare succes.
Vioara din cutia de carton
- Printre atâtea succese, e momentul să vă întreb cum a început apropierea dvs. de muzică. Cum era Școala de muzică pe vremea studiilor dumneavoastră?
- Aveam un unchi care era cântăreț la Arad și avea o voce superbă. Se zguduiau geamurile din casă când ne cânta. Acest unchi mi-a dăruit, când aveam vreo 3-4 ani, o vioară micuță. Mi-aduc aminte că era învelită în ziare, pusă într-o cutie de carton. Pe strada noastră locuia un profesor de vioară, așa că am început să iau lecții. Mi-a plăcut foarte mult încă de la început. Iar după ce am început să cânt la vioară în particular, pe la 9 ani, învățătoarea de la clasă a decis să mă pună pe mine să dirijez corul de copii de la școală. Deci, am fost dirijor prima dată la 9 ani! Un an mai târziu, m-am mutat la Școala de Muzică. Eu sunt născut în România, am studiat în România, am făcut Conservatorul "Ciprian Porumbescu" la București. Am făcut vioară aici, cu niște profesori foarte buni, profesori care erau foarte severi, trebuia să muncești, trebuia să studiezi, concurența era extraordinară, la vioară mi-aduc aminte că erau, când am intrat eu, 7-8 locuri, și eram 150 de concurenți. Iar la pian era și mai rău. Și nu mai vorbesc de etica profesională, despre care acum nici nu se mai știe. Dacă încep să vorbesc, toată lumea pleacă, nu vrea să audă. Deci, era o etică extrem de serioasă. Rezultatul a fost următorul: eu și alții ca mine, că nu eram o excepție, am reușit să ne facem o carieră importantă, pornind în lume cu ceea ce ne-a dat Conservatorul din București, cu baza de aici. Da, am învățat apoi la Salzburg, la Juilliard, la Bruxelles și așa mai departe, dar România și Bucureștiul, școala, educația românească ne-a dat o bază la toți excepțională și o etică pe care nimeni n-o prea mai știe acum.
"Fundația română pentru excelență în muzică"
- Când ați revenit în țară?
- Am plecat în '74 și m-am întors în 2006, după 32 de ani, când am susținut un concert. Am revenit apoi în 2008. Un mare și drag prieten al meu, care din păcate a murit, Dorel Pascu Rădulescu, Dumnezeu să-l ierte, care era prorector la Universitatea de Muzică, mi-a zis: "Christian, hai, vino să faci masterclass la Conservator". Și atunci, timp de trei săptămâni am avut rezidența acolo. Am făcut masterclass cu dirijori, instrumentiști, cântăreți și un concert cu orchestra la Ateneu. Și atunci am înțeles, lucrând cu acei tineri muzicieni, că acesta este scopul reîntoarcerii mele în țară. Pentru că tinerii muzicieni au nevoie de informație, au nevoie de susținere, au nevoie de încurajare, și astfel am întemeiat Fundația Română pentru Excelență în Muzică. Un lucru foarte important pe care l-am învățat de la Bernstein, de la Dorothy DeLay, marea profesoară de vioară căreia i-am fost asistent, de la Rostropovici și de la mulți alți mari artiști, este ceva care nu prea găsești în România, și anume, un sentiment al datoriei. Nu vorbesc nici de generozitate, nici de patriotism, ci de datorie. În momentul când ai o anumită experiență, când ai împlinit o anumită vârstă și ai conștiință, e de datoria ta să împărtășești, să dai mai departe noii generații.
- Până în 2008, nu ați simțit deloc nevoia să reveniți în țară?
- Mi-am pus problema, însă nu am simțit o mare urgență, și nici în 2006 n-am simțit mare urgență, era mai mult "hai să vedem", că ar fi bine totuși să văd ce s-a mai schimbat prin țară. N-am văzut rațiunea pentru care să mă întorc. Am înțeles-o numai când am făcut acel masterclass și mi-am dat seama că am în mod clar datoria să mă întorc acolo unde mi s-a dăruit atât, că a venit timpul să dau și eu înapoi.
Marea lecție
- Un muzician trebuie să fie perfecționist?
- Ceea ce pentru unii este perfecționism, pentru un muzician ar trebui să fie normalitate. Eu am înțeles asta la vârsta de 12 ani, la Salonul Oficial de la Ateneu. Venise Richter la Festivalul "Enescu" și a cântat la repetiția generală. M-am dus și eu să o văd. Concertul de Ceaikovski are la un moment dat un pasaj de octave destul de dificil, pe care el, bineînțeles că-l cântă superb, dar la repetiția generală a zbârcit o octavă, una, o notă, am văzut că s-a înnegurat la față. După repetiție, a plecat toată lumea, s-a făcut liniște în Ateneu. Eu am mai umblat un pic prin Ateneu, arăta grozav, eram copil și mă impresiona foarte tare locul acela, și, la un moment dat, am auzit un pian și m-am dus sus, la Salonul Oficial, am pus urechea la ușă și l-am auzit pe Richter care studia acel pasaj de octave pe care îl greșise. Am stat o oră și jumătate acolo, iar el, în tot acel timp, a studiat numai acel pasaj. Am plecat și el încă mai repeta. Pentru mine aceea a fost cea mai importantă lecție: dacă Richter face asta, cine sunt eu să nu muncesc dublu, triplu decât muncește el? Din păcate, acum trăim epoca informației, prea multă informație superficială. Pentru tinerii muzicieni pare obositor și iritant să lucreze serios, în profunzime și până la detaliu. Vor glorie și au orgolii mari, dar orgoliile acestea nu sunt susținute de pregătire și de rezultate obiective. Cei care mai vor să facă treabă pleacă în străinătate. Sper că cei care pleacă o fac ca să se perfecționeze, pentru că vor să cânte foarte, foarte bine și să aibă o activitate de înalt nivel. De multe ori, însă, într-un fel și dictat de situația concu-renței care există și la noi și afară, se limitează la mica supraviețuire, artistică și economică.
Sunetul unic
- Dar mai avem tineri foarte talentați?
- Clar că românii au talent pentru muzică, dar talentul nu-i destul, lumea e plină de oameni talentați care nu s-au realizat. Trebuie perseverență, trebuie disciplină, trebuie ca dorința de a te perfecționa să vină dinăuntru, nu trebuie cineva să ți-o impună. Nu zic că nu sunt muzicieni tineri talentați, sunt, dar puțini și, câteodată, unii dintre ei mai și capitulează. Când vorbim de talent, România are o predispoziție sufletească spre muzică. Chiar dacă, câteodată, sunt puțin mai critic, pot să spun un lucru cu mâna pe inimă: în momentul când Orchestra Filarmonicii "George Enescu" se concentrează, este atentă și implicată în mod sincer, când cântăm Ceaikovski, Brahms sau Wagner (mai ales Wagner), în momentul acela iese un sunet extraordinar din această orchestră, un sunet care are un miez și un conținut emoțional mult mai puternic și cu impact mai direct în sufletul publicului, decât cel pe care îl vom găsi într-o orchestră germană sau o orchestră englezească, care sunt mult mai disciplinate și mai corecte din punct de vedere tehnic. Am avut o experiență asemănătoare cu Filarmonica din Sankt Petersburg, acum câțiva ani, când am fost invitat la ei să dirijez Simfonia a-II-a de Rahmaninov. Au produs un sunet unic, care chiar îți mergea la suflet. Așa se întâmplă, uneori, și la Filarmonica "George Enescu". Nu e cazul să suferim sau să ne chinuim ca să ajungem la un astfel de nivel. Muzica mare se face cu plăcere, cu relaxare chiar, dar și cu disciplină și cu un profesionalism pe care noi, românii, nu îl avem din naștere, așa cum avem talentul. Dar numai cu talentul nu ajungi la excelență. Sunt convins că putem obține rezultate frumoase în muzica românească, dar primele schimbări trebuie făcute în noi, artiștii, și apoi, desigur, de cei care au responsabilități politice, legislative, financiare și manageriale.