Terţa diavolului
Din câte arte există în lume, niciuna nu are forţa de seducţie şi de influenţare a muzicii. Magnetismul ei se manifestă asemenea unui drog, indiferent dacă e vorba de oameni, plante sau animale. Chiar şi Hades, stăpânul Infernului, a cedat în faţa cântecului intonat de Orfeu, de dragul iubitei sale Euridice, lăsând-o să se întoarcă printre cei vii. Conştienţi de magia extraordinară a muzicii, şamanii, vracii şi, mai târziu, bisericile creştine au utilizat proprietăţile spirituale ale muzicii. Clavecinul, orga, corurile bisericeşti, practica ortodoxă a slujbei religioase cântate, muzica religioasă a negrilor din America - toate aceste forme de sensibilizare şi deschidere sufletească au avut şi au drept scop o mai rapidă apropiere de divinitate. Biserica a folosit cu rigoare şi imaginaţie muzica pentru a-şi promova mesajul creştin, inspirând, adeseori, capodopere.
Dar divinităţile infernale nu se lasă totdeauna seduse de muzică. Ele pot fi stârnite de aceasta, atunci când structura armonică are în ea "esenţe satanice". Convingerea aceasta, că muzica poate să servească deopotrivă şi iadul, îşi are rădăcinile în epoca medievală, când catolicismul a reprimat formele de artă pe care le bănuia a fi subversive şi, în primul rând, muzica. Ei înşişi muzicieni, cenzorii operau fără milă, interzicând anumite acorduri sau unele intervale dintre notele cuprinse în gamă. Aşa s-a întâmplat cu "cvartetul diminuat", cunoscut sub numele de "terţa diavolului" sau "diabolus in musica", o combinaţie de note declarată a fi în afara legii şi condamnată pentru o prea mare implicare venală şi senzuală. De prisos să mai spunem că mulţi dintre adoratorii, prin muzică, ai diavolului au sfârşit arşi pe rug sub acuzaţia de vrăjitorie.
Un pecetluit: Paganini
În 1612, Pierre de Lancre, un francez specializat în detectarea vrăjitoriei prin înţepătură cu acul pe "corpul dezbrăcat şi ras", a trimis spre a fi arşi pe rug mai mult de 500 de oameni care participaseră la Sabaturi, nişte orgii sexuale şi muzicale conduse de vrăjitori. Actul de acuzare a pornit de la compararea sunetului suav al clopotelor şi al altor instrumente cu sonuri blânde, cu ritmurile incitatoare la dezmăţ ale tobelor şi instrumentelor de suflat "care incită, în loc să armonizeze şi să aducă pace în suflet".
Inchiziţia a trecut, dar bănuiala că muzica n-a renunţat la "pactul cu diavolul" a rămas. Împricinaţi: Mozart (s-a pretins multă vreme că opera lui, "Flautul fermecat", compusă în 1791, era o alegorie masonică, ascunzând secrete oculte ale existenţei şi ale universului) şi muzicianul rus Modest Mussorgski, autorul incriminatei "O noapte pe muntele pleşuv", compusă în 1867. Printre suspectaţi se află şi compozitorul francez Hector Berlioz, mai ales din pricina "Simfoniei fantastice", şi anume, pentru partea intitulată "Visul unui sabat al vrăjitoarelor", despre care se spune că, în vrăjitorie, ar evoca isteria adorării diavolului. Nici muzicienii hippy ai anilor '60 nu au fost lăsaţi deoparte, celebrele concerte organizate la Woodstock fiind considerate satanice.
Instrumentul cel mai frecvent asociat cu diavolul este vioara. Într-un articol publicat în revista italiană "Gente", s-a scris, de pildă, că melodia "Songs of Solitude" ("Cântecele singurătăţii") a compozitorului american Curtis Macomber ar sugera faptul că "Diavolul şi discipolii săi cântă la vioară". De aici şi până la a-i bănui pe marii virtuozi ai viorii că tehnica lor muzicală e rezultatul unui pact cu diavolul nu este decât un pas.
Bizar e faptul că această legendă a fost cultivată din abundenţă de către înşişi marii violonişti, neîntrecuţi interpreţi ai unor opere muzicale, ca "Trilurile Diavolului" ale lui Tartini, "Dansul Macabru" al lui Saint-Saens, "Povestea Soldatului" a lui Strawinsky şi, mai ales, "Capriciile" pentru vioară ale lui Paganini. În ce-l priveşte pe ultimul dintre ei, legendele care îl legau de diavol erau aşa de tenace, încât l-au făcut să poarte în permanenţă asupra sa o scrisoare de "garanţie" redactată de mama sa, în care aceasta îi atesta originile de simplu muritor. Majoritatea comentatorilor moderni cred că virtuozitatea ieşită din comun a lui Paganini rezultă, de fapt, mai degrabă dintr-o dezarticulare anatomică decât dintr-un pact cu diavolul. Dar legenda violonistului strălucit care şi-a vândut sufletul lui Satan, în schimbul plăcerii carnale şi a darurilor muzicale, a supravieţuit totuşi până în prezent.
Desfrâu muzical
A trebuit ca toţi interpreţii de rock and roll ai anilor '50 (Elvis Presley, Jerry Lee Lewis etc.) să se apere împotriva acuzaţiilor de corupere a tineretului. A fost apoi rândul Beatleşilor şi al formaţiei Rolling Stones. Nişte zvonuri asemănătoare i-au urmărit şi pe Led Zeppelin, formaţia mitică ce a transpus sonorităţile de blues ale lui Robert Johnson pe ritmurile chitarei moderne. O mare parte a acestor zvonuri era alimentată de interesul lui Jimmy Page, chitaristul trupei, pentru ocultistul Aleister Crowley.
"Marea Bestie"
Acesta nu este decât unul dintre exemplele manipulării prin muzică practicate de Crowley, care-i adăuga nelipsite ingrediente, precum practicarea sexului liber şi folosirea drogurilor. Cu toate astea, popularitatea lui Crowley în lumea rock-ului n-a scăzut. Dimpotrivă, el a influenţat multe capete de afiş, precum David Bowie, sau formaţia gotică cultă Fields of the Nephilim.
Supliment de anchetă
Antichrist superstar
Rockul satanic constituie punctul de întâlnire cel mai cunoscut între lumea muzicii şi a ocultismului. Reprezentanţii bisericii creştine acuză muzica hard rock de faptul că este un complot satanic, iar unii cântăreţi îşi arogă pe faţă legătura cu demonul. Ei sunt de acord cu faptul că rock-ul este rodul unui pact celebrat în Infern. La loc de frunte pe lista neagră se află cântăreţul american Marilyn Manson, cenzurat la începutul anilor '90, ca urmare a cererii a sute de mii de baptişti, catolici şi reformaţi. Ei s-au aliat cu Peta, cea mai puternică asociaţie pentru protecţia animalelor, protestând împotriva faptului că Manson ucidea animale pe scenă, în timpul concertelor. Pentru a rezista tentativelor de boicot ale organizaţiilor creştine, care pretindeau, de asemenea, că Manson îşi împingea fanii la sinucidere, producătorii săi au fondat, în 1996, asociaţia "Portrait of an American Family" ("Portretul unei familii americane"), nume inspirat de la numele albumului său. Sub deviza "A fi diferit nu înseamnă a fi malefic", aceştia au pus problema libertăţii de exprimare în S.U.A. Departe de a-i face rău celui care a fost numit "Antichristul", teribila campanie de discreditare i-a adus noi adepţi paranoicului "artist".
Rockul gotic
Este un stil muzical care se complace într-o atmosferă tenebroasă, creată prin sunete lugubre. Cu toate că este considerat de multă lume ca fiind de inspiraţie satanistă, adepţii genului se declară doar fani Dracula... La loc de frunte printre promotorii acestui gen se află formaţia Inkubus Sukkubus.
Heavy Metal-ul scandinav
Interesul scandinavilor pentru muzica heavy-metal a fost motivat la început prin moştenirea vikingă a acestui popor, dar foarte repede aceste formaţii şi-au revendicat o ideologie demonică. Un anumit număr de formaţii rock, cum ar fi Unleashed în Suedia şi Borknagar în Norvegia, se proclamă ca aparţinând de Asatru, nume generic dat păgânismului scandinav, care semnifică "loialitate şi credinţă faţă de zeii morţii şi ai Infernului". Formaţia norvegiană Old Man's Child este în topul heavy-metal-ului scandinav.
Sunetele satanice
Nu toată muzica satanică se bazează pe rock. De-a lungul anilor, Biserica lui Satan întemeiată de Anton La Vey a numărat printre membrii săi numeroşi muzicieni de prim-plan. Ei veneau din ţări diferite, de la cântăreţul şi dansatorul american Sammy Davis Junior până la englezul Marc Almond, fondatorul formaţiei Soft Cell. În ceea ce priveşte rock-ul electronic, grupul Electric Hellfire Club îşi exprimă adeziunea la satanism, sub o lumină psihedelică.
Dansul păianjenului
Tarantelele sunt printre cele mai răspândite melodii populare occidentale pe care tradiţia le-a păstrat. Ele îşi au originea în magie şi în riturile populare şi ne dau o idee despre melodiile "dezlănţuite" pe care oamenii Bisericii din Evul Mediu şi din Renaştere le condamnau. Tradiţia s-a născut în împrejurimile oraşului italian Tarente, o regiune care îşi datorează numele unui păianjen numit tarantula. Cu toate că muşcătura acestui păianjen este foarte dureroasă, ea este de puţine ori mortală. Dar locuitorii regiunii consideră insecta o creatură diabolică.
Se spune că tarantismul, boala provocată de ea, duce la depresie, urmată de o nestăpânită dorinţă de a dansa şi de a te deda la practici lascive incontrolabile. Credinţa populară spunea că singurul remediu este o muzică rapidă, care să însoţească dansul. Aşa au apărut tarantelele. Se spune că, atunci când se instala tarentismul, comunităţi întregi se aruncau în nebunia dansului. Astăzi, fenomenul este descris ca o formă de isterie colectivă. Oamenii Bisericii din Evul Mediu vedeau în el o manifestare diabolică, pe care o combăteau, deseori, prin exorcizări colective.
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
