Muzica și ispita satanică

Redactia
- Bănuiala că muzica poate avea legătură cu diavolul e la fel de veche ca lumea. În Evul Mediu, "vinovații" erau arși pe rug. Astăzi, războiul se duce mai ales în bisericile occidentale, care avertizează asupra ascendentului pe care muzica de inspirație satanică îl are asupra adolescenților. Să nu uităm că exorcizarea este o "materie" care se învață în instituțiile catolice din Italia -

Terța diavolului

Din câte arte există în lume, niciuna nu are for­ța de seducție și de influențare a muzicii. Mag­ne­tis­mul ei se manifestă asemenea unui drog, indi­ferent dacă e vorba de oameni, plante sau animale. Chiar și Hades, stă­pâ­nul Infernului, a cedat în fața cântecului in­­tonat de Orfeu, de dragul iubitei sale Eu­ridice, lăsând-o să se întoarcă printre cei vii. Con­știenți de magia extraordinară a muzicii, șamanii, vracii și, mai târziu, bi­sericile creș­tine au utilizat pro­­prie­tățile spiri­tua­le ale mu­zicii. Cla­ve­ci­nul, orga, corurile bise­ri­cești, practica or­todoxă a slujbei reli­gioa­se cântate, mu­zica religioasă a ne­gri­lor din Ame­rica - toate aceste forme de sen­si­bi­li­za­re și deschidere sufletească au avut și au drept scop o mai rapidă apropiere de di­vi­nitate. Biserica a folosit cu ri­goare și ima­ginație muzica pentru a-și pro­mova me­­­sajul creștin, inspi­rând, ade­seori, ca­po­do­pe­re.
Dar divinitățile infernale nu se lasă tot­dea­una seduse de muzică. Ele pot fi stâr­nite de aceasta, atunci când struc­tu­ra armonică are în ea "esențe sa­ta­nice". Con­vin­gerea aceasta, că muzica poa­te să ser­vească deo­po­trivă și iadul, își are rădă­cinile în epo­ca medievală, când ca­­tolicis­mul a reprimat formele de artă pe care le bănuia a fi sub­versive și, în primul rând, mu­zica. Ei înșiși mu­zi­cieni, cen­zo­rii ope­rau fără milă, interzicând anumite acor­duri sau unele intervale dintre notele cu­prinse în gamă. Așa s-a întâmplat cu "cvar­tetul diminuat", cunoscut sub nu­­me­le de "terța diavolului" sau "dia­bolus in mu­sica", o combinație de note decla­rată a fi în afara legii și condamnată pen­tru o prea mare implicare ve­nală și sen­zuală. De prisos să mai spunem că mulți dintre ado­ratorii, prin muzică, ai dia­vo­lului au sfâr­șit arși pe rug sub acuzația de vră­ji­torie.

Un pecetluit: Paganini

În 1612, Pierre de Lancre, un fran­­cez spe­cializat în detectarea vră­ji­toriei prin în­țepătură cu acul pe "cor­pul dezbrăcat și ras", a trimis spre a fi arși pe rug mai mult de 500 de oa­meni care participaseră la Sabaturi, niște orgii sexuale și mu­­zi­ca­le con­duse de vrăjitori. Actul de acu­zare a por­nit de la compararea sunetului suav al clopotelor și al altor instrumente cu so­nuri blân­de, cu ritmurile incitatoare la dezmăț ale tobelor și instrumentelor de suflat "care incită, în loc să ar­mo­ni­ze­ze și să aducă pace în suflet".
Inchiziția a trecut, dar bă­nuiala că muzica n-a re­nun­țat la "pactul cu diavo­lul" a rămas. Împri­ci­nați: Mozart (s-a pretins multă vreme că opera lui, "Fla­u­tul fer­mecat", compusă în 1791, era o ale­go­rie maso­nică, as­cunzând secrete ocul­te ale exis­ten­ței și ale uni­ver­su­lui) și muzicianul rus Modest Mu­ssorgski, au­torul in­cri­mi­natei "O noap­­te pe mun­tele pleșuv", com­­pu­să în 1867. Printre sus­pec­tați se află și com­pozi­to­rul francez Hector Berlioz, mai ales din pricina "Simfo­niei fan­tas­ti­ce", și anume, pen­tru par­tea intitu­lată "Visul unui sabat al vră­jitoarelor", des­pre care se spu­ne că, în vrăjitorie, ar evoca iste­ria adorării dia­vo­lului. Nici mu­zicienii hippy ai ani­lor '60 nu au fost lă­sați deo­­par­te, ce­lebrele con­certe or­ga­ni­zate la Wood­stock fiind con­siderate sa­tanice.
Instrumentul cel mai frec­vent aso­ciat cu dia­volul este vioara. Într-un ar­ticol pu­blicat în revis­ta italiană "Gente", s-a scris, de pil­dă, că melodia "Songs of Soli­tude" ("Cân­te­cele sin­gu­ră­tății") a com­po­zi­torului ame­­rican Curtis Macomber ar sugera faptul că "Dia­vo­lul și discipolii săi cântă la vi­oa­ră". De aici și până la a-i bănui pe marii virtuozi ai viorii că tehnica lor muzicală e rezultatul unui pact cu dia­volul nu este decât un pas.
Bizar e faptul că această legendă a fost cul­tivată din abun­dență de către înșiși marii violoniști, neîn­trecuți in­ter­preți ai unor opere muzicale, ca "Tri­lu­rile Dia­vo­lului" ale lui Tartini, "Dansul Macabru" al lui Saint-Saens, "Povestea Soldatului" a lui Stra­winsky și, mai ales, "Capriciile" pen­tru vioară ale lui Paganini. În ce-l privește pe ultimul dintre ei, legendele care îl legau de diavol erau așa de te­nace, încât l-au făcut să poarte în per­manență asu­pra sa o scrisoare de "ga­ranție" redactată de ma­ma sa, în care aceasta îi atesta originile de sim­­plu mu­ri­tor. Majori­tatea comentato­ri­lor mo­derni cred că virtuozitatea ie­șită din comun a lui Pa­ganini rezultă, de fapt, mai de­grabă dintr-o dezar­ti­cu­lare anatomică decât dintr-un pact cu diavolul. Dar le­genda vio­lonis­tului strălucit care și-a vân­dut su­fle­tul lui Satan, în schimbul plăcerii car­nale și a darurilor muzicale, a su­praviețuit totuși până în prezent.

Desfrâu muzical

Mai nou, se pare că dia­volul a schim­bat vioara pe chi­tară. Un zvon per­sis­tent afirmă, de pildă, că foarte cu­noscutul chitarist de blues Ro­bert John­son și-a vân­dut sufletul diavo­lului. Mo­­ti­vul? Ga­ma pen­ta­to­nică (for­ma­tă din cinci to­­nuri) pe care o folosea e de origine sata­nică. Ba, și mai mult: saxo­fo­nul, con­si­derat un instru­ment diabolic, a cărui me­lodie te in­cită către des­frâu, i-a făcut pe câțiva fa­natici reli­gioși să an­­ga­jeze un uci­gaș plătit pentru a-l omorî pe Adolphe Saxe, inven­tatorul lui.
A trebuit ca toți interpreții de rock and roll ai anilor '50 (Elvis Presley, Jerry Lee Lewis etc.) să se apere îm­potriva acu­za­țiilor de coru­pere a tinere­tului. A fost apoi rândul Beatleșilor și al for­ma­ției Rolling Stones. Niște zvo­nuri asemă­nă­toare i-au ur­mă­rit și pe Led Zeppelin, for­­mația mitică ce a trans­pus sonoritățile de blues ale lui Robert Johnson pe ritmurile chi­tarei moderne. O mare parte a aces­tor zvonuri era ali­men­tată de inte­resul lui Jimmy Page, chi­taristul trupei, pentru ocultis­tul Aleister Crowley.

"Marea Bestie"

Englez de origine, rămas orfan la vârsta de 11 ani (s-a născut în 1875 și a murit în 1947), Aleister Crowley a fost luat sub tutelă de unchiul său, care l-a trimis la o școală din Cambridge. Școala era con­dusă de "Con­fre­ria din Plymouth" - o sectă ca­re, sub aparență reli­gi­oa­să, pro­povăduia ateismul. Ateu convins, după ab­sol­­vi­rea colegiului, Crowley a devenit membru al Or­di­nu­lui hermetic al "Di­mi­neții luminate", fiind declarat mag în 1915. Pictor, poet, astrolog, el și-a dedicat întreaga via­ță ocul­tismului, devenind un adevărat maestru în do­me­­niu. Fără să fie el însuși muzician, Marea Bestie (cum era supranumit Crowley) a utilizat muzica în mul­­­te dintre riturile sale oculte și mulți muzicieni ex­cen­trici s-au nu­mărat printre discipolii săi. Printre ei se afla și un comandant al marinei americane, pe nume Marston, interesat de efectele tobelor asupra compor­ta­mentului oamenilor, mai ales al femeilor. Marston a asistat la "Riturile lui Eleusis", pe care în anul 1910 Crow­ley le organiza în apar­tamentul său din Londra. Per­­for­man­țele Leilei Waddell, o violonistă de origine neo-zee­lan­deză, pe jumătate maură, se aflau la baza ace­­­lui rit ciu­dat. Foarte impresionat, Marston a decla­rat: "Wadell cân­tă cu multă pasiune și sentiment. Pur și simplu ea te hip­no­ti­zea­ză. La un moment dat, violo­nista a cântat într-o ma­nieră atât de intensă, încât mulți dintre cei pre­­zenți au atins acel extaz pe care Crowley îl caută cu atâ­ta ar­doa­re". Adept al magiei albe la început, Crow­ley a sfâr­șit în plină magie neagră, fiind primul vrăjitor ve­ri­ta­bil care a demonstrat capa­citatea negativă a mu­zi­cii, și anume aceea de a face adepți în numele lui Satan.
Acesta nu este decât unul dintre exemplele ma­ni­pu­lă­rii prin muzică practicate de Crowley, care-i adăuga ne­lipsite ingrediente, precum practicarea sexului liber și fo­lo­si­rea drogurilor. Cu toate astea, popularitatea lui Crowley în lumea rock-ului n-a scăzut. Dimpotrivă, el a in­fluențat multe capete de afiș, precum David Bowie, sau formația gotică cultă Fields of the Nephilim.


Supliment de anchetă

Antichrist superstar

Rockul satanic constituie punctul de întâlnire cel mai cunoscut între lumea muzicii și a ocul­tismului. Re­prezentanții bisericii creștine acuză muzica hard rock de faptul că este un complot satanic, iar unii cântăreți își arogă pe față legătura cu demonul. Ei sunt de acord cu faptul că rock-ul este rodul unui pact celebrat în Infern. La loc de frunte pe lista neagră se află cântărețul ame­ri­can Marilyn Manson, cenzurat la începu­tul anilor '90, ca urmare a cererii a sute de mii de bap­tiști, catolici și reformați. Ei s-au aliat cu Peta, cea mai pu­ternică aso­cia­ție pentru protecția ani­ma­lelor, pro­testând împotriva fap­tului că Manson ucidea ani­male pe scenă, în timpul con­cer­telor. Pentru a rezista tenta­ti­velor de boicot ale organizațiilor creștine, care pretin­deau, de ase­me­nea, că Manson își îm­pingea fa­nii la si­nucidere, pro­ducătorii săi au fondat, în 1996, aso­ciația "Portrait of an American Family" ("Portre­tul unei familii ame­ri­cane"), nu­me inspirat de la nu­mele albumului său. Sub deviza "A fi diferit nu în­seamnă a fi ma­lefic", aceștia au pus pro­ble­ma liber­tă­ții de exprimare în S.U.A. Departe de a-i face rău ce­lui care a fost nu­mit "An­ti­christul", teribila cam­pa­nie de dis­cre­di­tare i-a adus noi adepți paranoicului "ar­tist".

Rockul gotic

Este un stil muzical care se com­place într-o atmosferă te­ne­broa­să, creată prin sunete lu­gu­bre. Cu toate că este con­siderat de multă lume ca fiind de inspirație sata­nis­tă, adepții ge­nului se declară doar fani Dra­cula... La loc de frunte prin­tre pro­mo­torii aces­tui gen se află formația Inkubus Sukkubus.

Heavy Metal-ul scandinav

Interesul scandinavilor pentru muzica heavy-metal a fost motivat la înce­put prin moș­tenirea vi­kingă a acestui popor, dar foarte repede aceste for­mații și-au revendicat o ideologie demo­nică. Un anu­mit număr de for­mații rock, cum ar fi Un­leashed în Suedia și Borkna­gar în Norvegia, se proclamă ca aparținând de Asatru, nume ge­neric dat pă­gâ­nismului scandi­nav, care semnifică "loialitate și cre­­dință față de zeii morții și ai Infernului". For­mația nor­vegiană Old Man's Child este în topul heavy-metal-ului scandinav.

Sunetele satanice

Nu toată muzica satanică se ba­zează pe rock. De-a lungul anilor, Bi­serica lui Satan întemeiată de Anton La Vey a numărat printre membrii săi nu­me­roși muzicieni de prim-plan. Ei veneau din țări di­fe­rite, de la cântă­rețul și dansatorul ameri­can Sammy Davis Junior până la englezul Marc Al­mond, fondato­rul for­ma­ției Soft Cell. În ceea ce pri­vește rock­-ul elec­tronic, grupul Elec­tric Hellfire Club își ex­primă adeziu­nea la satanism, sub o lu­mină psihedelică.

Dansul păianjenului

Tarantelele sunt printre cele mai răspândite me­lo­dii populare occidentale pe care tradiția le-a păstrat. Ele își au ori­gi­nea în magie și în riturile populare și ne dau o idee despre melodiile "dez­lănțuite" pe care oa­me­nii Bi­se­ricii din Evul Mediu și din Re­naș­tere le con­dam­nau. Tra­diția s-a năs­cut în împre­ju­rimile orașului ita­lian Ta­­ren­te, o regiune care își dato­rea­ză nu­mele unui pă­ian­­jen nu­mit taran­tula. Cu toa­te că muș­cătura acestui pă­ianjen este foarte dure­roasă, ea este de puține ori mor­tală. Dar lo­cuitorii regiunii consideră insec­ta o crea­tură dia­bo­lică.
Se spune că tarantismul, boala pro­vocată de ea, duce la depresie, ur­mată de o nestăpânită dorin­ță de a dansa și de a te deda la practici las­cive incon­tro­la­bi­le. Credința popu­lară spu­nea că singurul re­me­diu este o mu­zică ra­pidă, care să însoțească dan­sul. Așa au apărut tarantelele. Se spune că, atunci când se instala ta­ren­tismul, co­muni­tăți întregi se arun­cau în nebu­nia dan­sului. Astăzi, fenomenul este descris ca o for­mă de is­terie colectivă. Oa­menii Bi­se­ricii din Evul Mediu ve­deau în el o ma­nifestare dia­bo­lică, pe care o com­bă­teau, deseori, prin exorci­zări co­lective.

LIVIU ȘUTEU