Terța diavolului
Din câte arte există în lume, niciuna nu are forța de seducție și de influențare a muzicii. Magnetismul ei se manifestă asemenea unui drog, indiferent dacă e vorba de oameni, plante sau animale. Chiar și Hades, stăpânul Infernului, a cedat în fața cântecului intonat de Orfeu, de dragul iubitei sale Euridice, lăsând-o să se întoarcă printre cei vii. Conștienți de magia extraordinară a muzicii, șamanii, vracii și, mai târziu, bisericile creștine au utilizat proprietățile spirituale ale muzicii. Clavecinul, orga, corurile bisericești, practica ortodoxă a slujbei religioase cântate, muzica religioasă a negrilor din America - toate aceste forme de sensibilizare și deschidere sufletească au avut și au drept scop o mai rapidă apropiere de divinitate. Biserica a folosit cu rigoare și imaginație muzica pentru a-și promova mesajul creștin, inspirând, adeseori, capodopere.
Dar divinitățile infernale nu se lasă totdeauna seduse de muzică. Ele pot fi stârnite de aceasta, atunci când structura armonică are în ea "esențe satanice". Convingerea aceasta, că muzica poate să servească deopotrivă și iadul, își are rădăcinile în epoca medievală, când catolicismul a reprimat formele de artă pe care le bănuia a fi subversive și, în primul rând, muzica. Ei înșiși muzicieni, cenzorii operau fără milă, interzicând anumite acorduri sau unele intervale dintre notele cuprinse în gamă. Așa s-a întâmplat cu "cvartetul diminuat", cunoscut sub numele de "terța diavolului" sau "diabolus in musica", o combinație de note declarată a fi în afara legii și condamnată pentru o prea mare implicare venală și senzuală. De prisos să mai spunem că mulți dintre adoratorii, prin muzică, ai diavolului au sfârșit arși pe rug sub acuzația de vrăjitorie.
Un pecetluit: Paganini
În 1612, Pierre de Lancre, un francez specializat în detectarea vrăjitoriei prin înțepătură cu acul pe "corpul dezbrăcat și ras", a trimis spre a fi arși pe rug mai mult de 500 de oameni care participaseră la Sabaturi, niște orgii sexuale și muzicale conduse de vrăjitori. Actul de acuzare a pornit de la compararea sunetului suav al clopotelor și al altor instrumente cu sonuri blânde, cu ritmurile incitatoare la dezmăț ale tobelor și instrumentelor de suflat "care incită, în loc să armonizeze și să aducă pace în suflet".
Inchiziția a trecut, dar bănuiala că muzica n-a renunțat la "pactul cu diavolul" a rămas. Împricinați: Mozart (s-a pretins multă vreme că opera lui, "Flautul fermecat", compusă în 1791, era o alegorie masonică, ascunzând secrete oculte ale existenței și ale universului) și muzicianul rus Modest Mussorgski, autorul incriminatei "O noapte pe muntele pleșuv", compusă în 1867. Printre suspectați se află și compozitorul francez Hector Berlioz, mai ales din pricina "Simfoniei fantastice", și anume, pentru partea intitulată "Visul unui sabat al vrăjitoarelor", despre care se spune că, în vrăjitorie, ar evoca isteria adorării diavolului. Nici muzicienii hippy ai anilor '60 nu au fost lăsați deoparte, celebrele concerte organizate la Woodstock fiind considerate satanice.
Instrumentul cel mai frecvent asociat cu diavolul este vioara. Într-un articol publicat în revista italiană "Gente", s-a scris, de pildă, că melodia "Songs of Solitude" ("Cântecele singurătății") a compozitorului american Curtis Macomber ar sugera faptul că "Diavolul și discipolii săi cântă la vioară". De aici și până la a-i bănui pe marii virtuozi ai viorii că tehnica lor muzicală e rezultatul unui pact cu diavolul nu este decât un pas.
Bizar e faptul că această legendă a fost cultivată din abundență de către înșiși marii violoniști, neîntrecuți interpreți ai unor opere muzicale, ca "Trilurile Diavolului" ale lui Tartini, "Dansul Macabru" al lui Saint-Saens, "Povestea Soldatului" a lui Strawinsky și, mai ales, "Capriciile" pentru vioară ale lui Paganini. În ce-l privește pe ultimul dintre ei, legendele care îl legau de diavol erau așa de tenace, încât l-au făcut să poarte în permanență asupra sa o scrisoare de "garanție" redactată de mama sa, în care aceasta îi atesta originile de simplu muritor. Majoritatea comentatorilor moderni cred că virtuozitatea ieșită din comun a lui Paganini rezultă, de fapt, mai degrabă dintr-o dezarticulare anatomică decât dintr-un pact cu diavolul. Dar legenda violonistului strălucit care și-a vândut sufletul lui Satan, în schimbul plăcerii carnale și a darurilor muzicale, a supraviețuit totuși până în prezent.
Desfrâu muzical
Mai nou, se pare că diavolul a schimbat vioara pe chitară. Un zvon persistent afirmă, de pildă, că foarte cunoscutul chitarist de blues Robert Johnson și-a vândut sufletul diavolului. Motivul? Gama pentatonică (formată din cinci tonuri) pe care o folosea e de origine satanică. Ba, și mai mult: saxofonul, considerat un instrument diabolic, a cărui melodie te incită către desfrâu, i-a făcut pe câțiva fanatici religioși să angajeze un ucigaș plătit pentru a-l omorî pe Adolphe Saxe, inventatorul lui.
A trebuit ca toți interpreții de rock and roll ai anilor '50 (Elvis Presley, Jerry Lee Lewis etc.) să se apere împotriva acuzațiilor de corupere a tineretului. A fost apoi rândul Beatleșilor și al formației Rolling Stones. Niște zvonuri asemănătoare i-au urmărit și pe Led Zeppelin, formația mitică ce a transpus sonoritățile de blues ale lui Robert Johnson pe ritmurile chitarei moderne. O mare parte a acestor zvonuri era alimentată de interesul lui Jimmy Page, chitaristul trupei, pentru ocultistul Aleister Crowley.
"Marea Bestie"
Englez de origine, rămas orfan la vârsta de 11 ani (s-a născut în 1875 și a murit în 1947), Aleister Crowley a fost luat sub tutelă de unchiul său, care l-a trimis la o școală din Cambridge. Școala era condusă de "Confreria din Plymouth" - o sectă care, sub aparență religioasă, propovăduia ateismul. Ateu convins, după absolvirea colegiului, Crowley a devenit membru al Ordinului hermetic al "Dimineții luminate", fiind declarat mag în 1915. Pictor, poet, astrolog, el și-a dedicat întreaga viață ocultismului, devenind un adevărat maestru în domeniu. Fără să fie el însuși muzician, Marea Bestie (cum era supranumit Crowley) a utilizat muzica în multe dintre riturile sale oculte și mulți muzicieni excentrici s-au numărat printre discipolii săi. Printre ei se afla și un comandant al marinei americane, pe nume Marston, interesat de efectele tobelor asupra comportamentului oamenilor, mai ales al femeilor. Marston a asistat la "Riturile lui Eleusis", pe care în anul 1910 Crowley le organiza în apartamentul său din Londra. Performanțele Leilei Waddell, o violonistă de origine neo-zeelandeză, pe jumătate maură, se aflau la baza acelui rit ciudat. Foarte impresionat, Marston a declarat: "Wadell cântă cu multă pasiune și sentiment. Pur și simplu ea te hipnotizează. La un moment dat, violonista a cântat într-o manieră atât de intensă, încât mulți dintre cei prezenți au atins acel extaz pe care Crowley îl caută cu atâta ardoare". Adept al magiei albe la început, Crowley a sfârșit în plină magie neagră, fiind primul vrăjitor veritabil care a demonstrat capacitatea negativă a muzicii, și anume aceea de a face adepți în numele lui Satan.
Acesta nu este decât unul dintre exemplele manipulării prin muzică practicate de Crowley, care-i adăuga nelipsite ingrediente, precum practicarea sexului liber și folosirea drogurilor. Cu toate astea, popularitatea lui Crowley în lumea rock-ului n-a scăzut. Dimpotrivă, el a influențat multe capete de afiș, precum David Bowie, sau formația gotică cultă Fields of the Nephilim.
Supliment de anchetă
Antichrist superstar
Rockul satanic constituie punctul de întâlnire cel mai cunoscut între lumea muzicii și a ocultismului. Reprezentanții bisericii creștine acuză muzica hard rock de faptul că este un complot satanic, iar unii cântăreți își arogă pe față legătura cu demonul. Ei sunt de acord cu faptul că rock-ul este rodul unui pact celebrat în Infern. La loc de frunte pe lista neagră se află cântărețul american Marilyn Manson, cenzurat la începutul anilor '90, ca urmare a cererii a sute de mii de baptiști, catolici și reformați. Ei s-au aliat cu Peta, cea mai puternică asociație pentru protecția animalelor, protestând împotriva faptului că Manson ucidea animale pe scenă, în timpul concertelor. Pentru a rezista tentativelor de boicot ale organizațiilor creștine, care pretindeau, de asemenea, că Manson își împingea fanii la sinucidere, producătorii săi au fondat, în 1996, asociația "Portrait of an American Family" ("Portretul unei familii americane"), nume inspirat de la numele albumului său. Sub deviza "A fi diferit nu înseamnă a fi malefic", aceștia au pus problema libertății de exprimare în S.U.A. Departe de a-i face rău celui care a fost numit "Antichristul", teribila campanie de discreditare i-a adus noi adepți paranoicului "artist".
Rockul gotic
Este un stil muzical care se complace într-o atmosferă tenebroasă, creată prin sunete lugubre. Cu toate că este considerat de multă lume ca fiind de inspirație satanistă, adepții genului se declară doar fani Dracula... La loc de frunte printre promotorii acestui gen se află formația Inkubus Sukkubus.
Heavy Metal-ul scandinav
Interesul scandinavilor pentru muzica heavy-metal a fost motivat la început prin moștenirea vikingă a acestui popor, dar foarte repede aceste formații și-au revendicat o ideologie demonică. Un anumit număr de formații rock, cum ar fi Unleashed în Suedia și Borknagar în Norvegia, se proclamă ca aparținând de Asatru, nume generic dat păgânismului scandinav, care semnifică "loialitate și credință față de zeii morții și ai Infernului". Formația norvegiană Old Man's Child este în topul heavy-metal-ului scandinav.
Sunetele satanice
Nu toată muzica satanică se bazează pe rock. De-a lungul anilor, Biserica lui Satan întemeiată de Anton La Vey a numărat printre membrii săi numeroși muzicieni de prim-plan. Ei veneau din țări diferite, de la cântărețul și dansatorul american Sammy Davis Junior până la englezul Marc Almond, fondatorul formației Soft Cell. În ceea ce privește rock-ul electronic, grupul Electric Hellfire Club își exprimă adeziunea la satanism, sub o lumină psihedelică.
Dansul păianjenului
Tarantelele sunt printre cele mai răspândite melodii populare occidentale pe care tradiția le-a păstrat. Ele își au originea în magie și în riturile populare și ne dau o idee despre melodiile "dezlănțuite" pe care oamenii Bisericii din Evul Mediu și din Renaștere le condamnau. Tradiția s-a născut în împrejurimile orașului italian Tarente, o regiune care își datorează numele unui păianjen numit tarantula. Cu toate că mușcătura acestui păianjen este foarte dureroasă, ea este de puține ori mortală. Dar locuitorii regiunii consideră insecta o creatură diabolică.
Se spune că tarantismul, boala provocată de ea, duce la depresie, urmată de o nestăpânită dorință de a dansa și de a te deda la practici lascive incontrolabile. Credința populară spunea că singurul remediu este o muzică rapidă, care să însoțească dansul. Așa au apărut tarantelele. Se spune că, atunci când se instala tarentismul, comunități întregi se aruncau în nebunia dansului. Astăzi, fenomenul este descris ca o formă de isterie colectivă. Oamenii Bisericii din Evul Mediu vedeau în el o manifestare diabolică, pe care o combăteau, deseori, prin exorcizări colective.
LIVIU ȘUTEU