Înconjurul pământului într-un borcan
42 de zile, 230 de bătăi de aripi pe secundă, 800 de kilometri zburați. Toate pentru doar câteva picături de miere, mai exact, 10 grame. Asta este viața unei albine, una dintre cele mai harnice, fascinante și folositoare insecte de pe pământ. V-ați uns o felie de pâine cu miere? Tocmai ați înghițit viața a zeci de albine. Ați cumpărat un kilogram de miere? Ei bine, aflați că pentru asta, albinele au zburat atât de mult, încât ar fi putut face ocolul pământului (40.000 de kilometri) și au vizitat cam 2,5 milioane de flori. Un efort colosal, i-aș zice sisific, care nouă, pământenilor, ne aduce cu mult mai mult decât hrană. Practic, fără acești minusculi prieteni, viața noastră ar fi de neînchipuit, pentru că albinele asigură polenizarea a 30% dintre legumele și fructele pe care le consumăm. Fără ele, creșterea lor ar fi de neconceput. Cu toate astea, vestea este destul de proastă, dacă nu chiar dramatică: albinele dispar.
Cărarea pierdută
Încet, dar sigur, populația albinelor s-a redus constant după cel de-al doilea război mondial, dar mai vertiginos începând cu anul 2007. Statele Unite ale Americii, care au una dintre cele mai precise statistici la nivel mondial, au constatat că, în fiecare an, 30% dintre familiile de albine dispar, pur și simplu. Crescători care aveau mii de stupi acum nu mai au decât câteva zeci de familii. În fiecare an, se petrece aceeași dramă: harnicele zburătoare se fac nevăzute. În stup, totul pare să fie în regulă - fagurii au miere suficientă, în micile celule sunt larve destule, populația crește, regina-mamă și albinele doici sunt vii, sănătoase, toți parametrii par să fie normali, cu excepția unuia: lipsa completă a albinelor lucrătoare, ce par să-și fi luat vacanță pentru totdeauna. De ce? Rămâne un mister! Deocamdată, cercetătorii au aflat că albinele pleacă definitiv din stupi pentru că se rătăcesc. Pur și simplu, la un moment dat, nu-și mai găsesc drumul de întoarcere către casă și mor pe unde le apucă oboseala. Ciudățenia aceasta a primit și un nume - Colony Collapse Disorder, pe românește - Sindromul Dispariției Coloniilor de Albine. Înspăimântătoare în acest sindrom nu este noutatea, ci amploarea lui. Dacă în trecut el era izolat, iar cauzele puteau fi, până la un punct, remediate, acum s-a transformat într-o adevărată epidemie, care se întâmplă pretutindeni în lume și la un nivel de extindere amenințător. De pe pajiștile alpine și până în întinsele câmpii ale Europei și Americii, albinele pleacă dimineața la treabă, pentru a nu se mai întoarce niciodată înapoi. Cauza acestei stranietăți e atât de disputată în lume, încât unii au ajuns să dea vina pe OZN-uri sau pe încălzirea globală. Totuși, deși cercetătorii nu au încă un răspuns sigur, ei au identificat mai mulți factori care explică exodul sau, poate, moartea albinelor care dispar.
Pesticidele
După cel de-al doilea război mondial, agricultura s-a transformat. În scenă au intrat pesticidele și îngrășămintele chimice, capabile să stoarcă dintr-un hectar de pământ toată vlaga, pentru ca producția să crească. Producția a crescut, dar odată cu ea, și marile probleme legate de mediul natural chimizat. Reacția n-a întârziat. La începutul anilor '90, au intrat în scenă noi pesticide, menite să le înlocuiască pe cele vechi, pentru a produce mai puține daune mediului: neonicotinoidele. Ele sunt absorbite în plante și le fac otrăvitoare pentru insecte, prin urmare și pentru albine care, chiar dacă nu sunt ucise, suportă tulburări grave de comportament. Practic, deși neletale, dozele de pesticide se acumulează treptat în ceară și în stup, ducând, în cele din urmă, la probleme insurmontabile pentru familia de albine. Începând cu anul 2011, Uniunea Internațională Pentru Conservarea Naturii a început un studiu asupra acestui tip de pesticide. Concluzia a fost că ele nu dăunează doar albinelor, ci au un impact negativ asupra mediului în general, afectând viermii, fluturii și nevertebratele din apă, influențând grav tot lanțul trofic, până la peștii și păsările care se hrănesc cu aceste organisme. Comisia Europeană a propus încă din 2013 interzicerea lor, dar, deocamdată, îndemnul a fost urmat doar de Franța, Germania și Slovenia, care au restricționat utilizarea neonicotinoidelor. Vă întrebați de ce nu sunt interzise complet aceste otrăvuri? Ei bine, pentru că există cercetători (bine remunerați) care neagă influența negativă a acestor pesticide asupra mediului. Argumentul lor? Faptul că vârful populațiilor de albine din SUA a fost atins în perioada 1945-1954, care coincide cu introducerea masivă a pesticidelor. Așadar, ele nu sunt principala cauză a Sindromului Dispariției Coloniilor de Albine, ci doar un factor perturbator, care acționează împreună cu alții...
Păduchele-vampir
Varroa destructor este un fel de păduche-vampir, care se atașează de albine și le suge sângele, transmițându-le tot felul de viruși, care le slăbesc imunitatea. Cel mai mult are de suferit regina, care trăiește mult și, în felul acesta, ajunge să fie infestată cu tot soiul de boli. Varroa nu este o noutate. A fost descris în Indonezia încă din 1904, și apare în stupi în mod regulat, dar apicultorii reușesc să îl țină sub control, folosind - ce altceva decât pesticide - care, încet, îl elimină. Cum era de așteptat, în stup se acumulează otrăvuri. Cu excepția unor specii foarte puternice, majoritatea albinelor melifere nu au imunitate împotriva păduchelui. Interesant este că această imunitate nu ține de organismul insectei, ci de comportament. Albinele depistează celulele din fagure care sunt infestate cu varroa, le distrug, și păduchele este eliminat. Din păcate, prin selecții repetitive, oamenii au eliminat această specie de albine-războinice din familiile de albine de azi. În zilele noastre, spre deosebire de mileniile în care înaintașii noștri își creșteau albinele liber, atotputernica inginerie apicolă face tot ce poate ca ele să producă cât mai multă miere într-un timp cât mai scurt. Așa au apărut "crescătoriile industriale de regine", care selectează soiurile cele mai productive și le-au răspândit în întreaga lume. În aproximativ 40 de ani, varietatea soiurilor de albine s-a redus, pierzându-și, însă, caracteristicile inițiale. Albinele "dresate" produc mult, dar sunt teribil de plăpânde, iar felul în care se face, astăzi, agricultură, le slăbește și mai mult.
Câmpiile fără flori
La începutul secolului XX, în toate țările lumii existau suprafețe mari de teren necultivate, iar zonele cultivate erau împărțite în suprafețe mici, despărțite prin perdele de vegetație sălbatică. Mii de flori, de toate speciile și culorile, despărțeau culturile controlate. Apoi a venit agricultura mecanizată și au luat naștere marile ferme. Ca să nu își mai întoarcă utilajele la capăt de rând, pierzând timp și combustibil, fermierii moderni au unit suprafețele, creând loturi uriașe, prin defrișarea zonelor de vegetație sălbatică. Nu și-au dat seama că tocmai distruseseră ultimul refugiu al albinelor. Nu numai că le desființaseră câmpiile înflorite, dar le araseră și puținele zone în care diversitatea naturală mai supraviețuia. Mai mult decât atât, au plantat pe milioane de hectare plante modificate genetic, pe care albinele nu le recunosc. Așa au ajuns micuțele insecte să nu mai aibă de unde să își strângă mierea. La începutul secolului XX, fiecare familie de la țară avea cinci-șase stupi în gospodărie. Pe lângă faptul că asta presupunea și o mare varietate de soiuri, care se selectau natural, fiind foarte rezistente la boli, stupii sedentari furnizau albine liniștite și odihnite, care, în fiecare an, aveau de făcut zboruri în preajma casei, pentru a se hrăni fără niciun stres. Astăzi, pentru că zonele de câmpii înflorite au dispărut, apicultorii își mută albinele de colo-colo, într-o mini-transhumanță motorizată, cu stupii puși în containere. În răstimpul călătoriilor, albinele trec printr-un stres continuu. Când ajung la destinație, în loc de un paradis populat cu flori, ele găsesc culturi nesfârșite de cereale infestate cu pesticide. Adăugați la asta radiațiile cauzate de stâlpii de telefonie mobilă și veți avea imaginea unei populații planetare de albine condamnate la dispariție.
O picătură de moarte
Sunteți o albinuță tânără, de-abia ieșită din celula mică în care v-ați dezvoltat. Colonia știe că sunteți în primele zile de viață, așa că tovarășele mai în vârstă nu vă trimit la muncă. Deocamdată, stați prin stup și faceți treburi ușoare. Din păcate, nu vă simțiți prea bine. Stupul în care trăiți a avut de parcurs o distanță lungă, transportat în mașină până în locul unde se află acum, răstimp în care albinele lucrătoare au stat închise și nu au putut ieși să culeagă nimic, având de furcă și cu păduchele varroa, care le seca de ultimele puteri. Stupul e departe de forța de altădată, iar dvs. sunteți nedezvoltată și firavă din cale afară. Cu toate astea, aveți de dat marele examen al ieșirii în lume, de la care nu puteți absenta: zboruri lungi și istovitoare, în care trebuie să ieșiți afară, pe câmp, ca să strângeți nectar și polen și să vă întoarceți cu ele acasă. Dar clipa magică a ieșirii din stup, clipa supremă a vieții unei albine este, de fapt, începutul sfârșitului: în locul unei pajiști scânteietoare, cu flori, în fața dvs. se întinde un câmp cu un singur soi de flori, semănate în culturi. Sunteți dezorientată și amețită. V-ați așeza pe o floare și ați dormi săptămâni întregi, atât cât ține, de fapt, scurta dumneavoastră viață. Ceasul biologic vi s-a dat peste cap și ați ieșit din stup prea devreme. Ați ajuns pe câmp prea mică, prea slabă și prea fragilă, iar acum, deși sunteți încărcată de polen și nectar, vă dați, pur și simplu, bătută, vă lăsați jos în iarbă, vedeți cum cerul se învârte deasupra, simțiți cum picioarele vi se mai zbat de două-trei ori, și, încet, încet, viața vi se scurge din trupul mic, în pământ. Ați murit departe de stupul la care, oricum, nu mai știați sau nu mai puteați să vă întoarceți. Sunteți una dintre miliardele de albine care dispar, în felul acesta, de pe pământ.
Povestea de mai sus nu este o ficțiune, ci concluzia unui studiu publicat de oamenii de știință americani, care explică în felul acesta Sindromul Dispariției Coloniilor de Albine. Iar dacă micile și minunatele zburătoare dispar, s-ar putea să ne ia și pe noi cu ele!
Ce este de făcut? Imposibilul! Să refacem raiul distrus cu bună știință: pajiștile naturale de flori, culturile de cereale neotrăvite cu pesticide și nemodificate genetic, legumele, fructele negrăbite chimic să crească cât sunt încă în stadiul de flori, în grădini sau în sere. Dar e greu să se întâmple o atare minune, câtă vreme o albină nu face două parale, în comparație cu aurul care zornăie în pușculița marilor latifundiari, inventatorii agriculturii industriale, ucigașii rostului biologic așezat în lume de Dumnezeu.
(Despre soarta albinelor românești, într-un număr viitor al revistei.)