"Un sămn mare s-au arătat pe ceriu"
- În numărul precedent al revistei ați vorbit despre cele mai importante cazuri de OZN din lume. În România cum s-a întâmplat? Cât de des am fost vizitați de extratereștri?
- Foarte des. Mai des decât ne dăm seama. Primele cazuri din România apar încă din vechime, au fost consemnate în cronici, începând din 1457 și 1495. Și letopisețul lui Grigore Ureche consemnează clar un OZN, pe la 1520: "un sămn mare s-au arătat pe ceriu, c-au strălucit despre miazănoapte ca un chip de om", spune cronicarul. Dar poate cazul cel mai spectaculos i s-a întâmplat lui Mihai Viteazul. În octombrie 1595, pe când domnitorul asedia Târgoviștea ocupată de turci, deasupra taberei a apărut "o mare cometă". A fost un obiect mare și luminos, văzut de toți soldații. Și cronicile pomenesc apariția aceea care a stat pe cer mai bine de o oră. Or, în înregistrările astronomilor nu apare nicio cometă la acea dată. În plus, nicio cometă nu se arată doar într-un singur loc. E clar că a fost un OZN! La trei zile de la apariția lui, Mihai Viteazul i-a învins pe turci și i-a alungat din cetate. Dar și după Mihai Viteazul, cronicile nu vor înceta să consemneze cu înfricoșare apariții stranii pe cer. Absolut interesant e că OZN-urile apar și în frescele vechilor biserici. S-au găsit astfel de obiecte bizare pe cerul pictat la Biserica Domnească din Târgoviște, de pildă. Dar ele apar și în București, în frescele bisericii Sf. Spiridon vechi, și la biserica Bucur. Iar prezența lor nu poate fi explicată defel prin canoanele religioase ale picturii. Ciudate figuri de astronauți și OZN-uri discoidale apar în multe biserici din țară. Din Gorj până în Argeș (la mânăstirea Tutana) și până la Biserica Mânăstirii din Sighișoara. Așadar, extratereștrii ne-au vizitat sistematic încă din vechime.
- Și, mai aproape de noi, cum s-au arătat extratereștrii pe cerul României?
- Avem cazuri spectaculoase în 1913, de pildă, dar și între războaie. Pe urmă, în 1968, a urmat un adevărat val OZN care s-a abătut asupra României. Un caz celebru a fost în pădurea Hoia Baciu din Cluj. Dar și în Banat a apărut, în 1968, un obiect despre care nu se știe ce era. A zburat la 30 de kilometri altitudine, s-a învârtit două zile prin zonă și a fost văzut din zeci de locuri. Eu am mărturii de la Reșița. Acolo s-a oprit activitatea în uzină și au ieșit toți afară să se uite cu binoclurile.
Jurământul tăcerii
- Care vi se par cazurile cele mai serioase de la noi?
- Sunt cele ale piloților, pentru că ele pot fi verificate. Eu știu cinci cazuri de piloți români care au întâlnit OZN-uri. Iată cazul cel mai spectaculos, poate. Este vorba despre un pilot militar din Arad, Mihai Bărbuțiu. Mai trăiește și azi, are aproape 90 de ani. A avut patru întâlniri OZN! Pe prima a trăit-o în vara anului 1957, pe aeroportul Caracal-Deveselu. A fost chemat de urgență la stația mobilă de conducere a zborurilor. Tocmai fusese văzută în zonă, pe radare, o țintă neidentificată: când apărea, când dispărea. De la Craiova, a fost trimis la interceptare un avion de vânătoare. Bărbuțiu putea auzi pilotul spunând că a localizat ținta, și după un timp, că a pierdut-o. Apoi s-a întâmplat ceva ireal. Bărbuțiu a văzut venind spre el, dinspre satul Deveselu, un obiect. A crezut că-i un avion inamic înarmat, așa că s-a ascuns sub stație, după roțile camionului care adăpostea stația de zbor. Dar spre surprinderea lui, nu s-a întâmplat nimic. Până când a izbucnit lumina aceea... nefirească și puternică, ca a unui reflector. Lumina aeroportul circular, pe 100 de metri. Parcă era un proiector de niciunde. După 20 de secunde, Mihai Bărbuțiu a văzut obiectul plecând către est. Următoarea întâlnire OZN i s-a întâmplat 10 ani mai târziu. Atunci a fost un OZN pe care piloții de pe două avioane de vânătoare l-au putut vedea cu ochiul liber, dar care nu apărea pe radare... După asta, a fost chemat la București, unde a semnat un angajament că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
Următoarele întâlniri au fost mai spectaculoase și mai dramatice. Una s-a întâmplat tot în 1967. Două avioane MIG-19 făceau un exercițiu de rutină la mare altitudine. Și, la un moment dat, pilotul Mihai Bărbuțiu a văzut în fața lui, la mare distanță, un obiect zburător. N-a spus nimic. Nu mai voia să fie chemat iar la interogatorii incomode, cum tocmai o pățise. Dar pilotul de pe celălalt aparat n-a mai rezistat: "Șefule, vezi ținta aia din fața noastră?". "N-o văd, nu e nimic acolo". Celălat însă insista. "Ce-i acolo? Ce vedeți?" - au fost întrebați de la sol. Și Bărbuțiu a trebuit să recunoască. Vedea un obiect neidentificat. Numai că radarele de la sol nu-l vedeau. Le apăreau doar cele două avioane. Li s-a cerut piloților să forțeze intrusul să aterizeze. Bărbuțiu, fiind pățit, s-a eschivat: "Nu am suficient combustibil!". Atunci i s-a ordonat celuilalt pilot să tragă un foc de avertisment spre OZN!... Niciun efect! Înainte să aterizeze, Bărbuțiu s-a apropiat de obiect, să-l vadă mai bine. "Când m-am apropiat, 10-15 secunde am rămas aproape captiv în conul de umbră aruncat de obiect, de la lumina lunii. Și în tot acest timp, am simțit o «presiune electrică», așa cum simți în preajma unui câmp electric puternic. Aparatele de navigație de pe bord mi se învârteau ca nebunele. Am fost la 500 de metri de el. L-am văzut bine. Era de zeci de ori mai mare decât avionul meu... era cât un teren de fotbal. Era cenușiu și circular, nu avea aripi, nu avea nimic! Atunci mi-am zis că-i de pe altă planetă". Între timp, celălalt pilot armase tunurile și se apropia de obiect. Dar în timp ce raporta la sol, ținta a dispărut... Bărbuțiu s-a uitat înapoi și a văzut că obiectul e în spatele său. A înghețat! De la sol i s-a dat lui ordinul să tragă o salvă. S-a temut. Știa că nava e atât de avansată tehnologic, încât dacă va trage, putea să-i explodeze proiectilul pe țeavă. A încercat să urmărească OZN-ul, într-o cursă inegală, pe cer. A făcut și fotografii. A doua zi, ofițerul de contrainformații a luat cutia cu filmul nedevelopat și nimeni n-a mai știut nimic de pozele alea.
Pe urmă, în 1971, Mihai Bărbuțiu a întâlnit iar un OZN. O întâlnire care de data aceasta a lăsat urme. Tocmai zbura de la Timișoara, cu un MIG-21, când, la 500 de metri, a intrat într-o zonă cu turbulențe intense și nefirești. Apoi a simțit o lovitură puternică și a văzut o lumină strălucitoare. A vrut să se catapulteze, dar în mod straniu, avionul răspundea la comenzi, așa că a decis să continue pilotajul. Problemele au început la aterizare. La sol, îl așteptau generalul comandant de divizie, ingineri, medici etc. Generalul a observat primul că avionului îi lipsea rezervorul cel mare, suplimentar, de combustibil. Era imposibil să cadă, fără comanda pilotului! Pe urmă, au găsit și lansatoarele de rachete, îndoite. Și erau dintr-un aliaj extraordinar de dur. Apoi, rezervorul a fost găsit pe un câmp, neatins. Încă o enigmă neelucidată.
OZN-ul din lacul Vidraru
- Au existat și după 1990 manifestări OZN de amploare în România?
- Au fost multe. Între cele mai spectaculoase au fost la lacul Vidraru. Cazuri absolut autentice. Totul a început în 1978, când o pereche de îndrăgostiți întâlnește pe lacul Vidraru ceva înfricoșător. Era o seară luminoasă de august și cei doi tocmai se hotărâseră să înnopteze pe munte, lângă baraj. Nu știau ce-i așteaptă. Profesor de istorie, bărbatul a mărturisit următoarele:
"Pe la 11 noaptea, am văzut amândoi cum dintr-odată s-a ridicat din lac un disc uriaș! Avea 30-40 de metri și eram foarte aproape de el, așa că l-am văzut bine de tot. Părea o pălărie uriașă de metal, cu ferestre luminate în verde. Nu scotea niciun zgomot cum plutea așa, lin, prin aer. De groază, ochii ne ieșiseră din orbite. Credeam că vine spre noi. O vreme așa a și părut, căci discul uriaș s-a ridicat drept în sus și mai avea puțin ca să ajungă până la locul nostru. Dar apoi s-a înclinat și a țâșnit spre cer cu o viteză incredibilă. În câteva secunde, era doar un punct mic pe cer. Atunci ne-am uitat iar spre lac: făcea valuri mari, ca ale unei mări în furtună, valuri ce se izbeau cu vuiet de maluri".
Spectaculoasele OZN-uri de la Vidraru au continuat să apară. În toamna lui 1996, un jandarm care făcea de pază la baraj a văzut ceva care l-a uluit, și pe el, și pe noi. Era cam 6 dimineața. Jandarmul tocmai se uitase la ceas, pentru că aștepta schimbul de gardă. Fără să vrea, s-a uitat spre cer. Era foarte senin, fără nori, dar stelele abia se vedeau. Deodată, văzu o stea cu mult mai strălucitoare decât celelalte. Părea să coboare de pe boltă. S-a oprit un timp. Apoi "steaua" s-a apropiat încet de locul de pândă al jandarmului. Devenea tot mai strălucitoare și mai strălucitoare. După câteva secunde, tânărul jandarm a văzut că steaua care coborâse pe Pământ era un disc. "Ăsta-i un OZN. Ce mă fac dacă vine spre mine?" - și-a zis și părul i se făcuse măciucă. OZN-ul s-a oprit deasupra lacului, a coborât ușurel și s-a scufundat în apă. N-avea cum să se înșele, era la vreo 800 de metri de el. În urma lui, de sub apă, lumina a strălucit intens, multă vreme... Doi ani mai târziu, mai mulți oameni au mai fost implicați într-o altă experiență șocantă. Era într-o seară de noiembrie 1998, și doi jurnaliști din Pitești plecaseră spre baraj. Târziu, în noapte, mașina li s-a oprit. Aparent, fără motiv. Pe urmă i-a prins și o rafală de ploaie. Picase ca din senin și ea, după vremea frumoasă. Pe urmă, în lumina farurilor, au zărit doi ciobani cu turme de oi. Câinii lor lătrau înnebuniți și urlau la cer, iar ciobanii erau și ei foarte speriați. Când s-au mai liniștit, ciobanii au povestit despre o lumină mare cât casa. O văzuseră cum se ridica la cer din lacul Vidraru, cu zgomot ca de tunet. Imediat, lângă grupul de oameni și oi s-a mai oprit o mașină. Era o pereche de tineri căsătoriți din Focșani. Surescitați, au povestit cum văzuseră și ei obiectul uriaș ce strălucea aproape orbitor, cu o lumină verde. Când a ieșit din lac, OZN-ul a stropit totul în jur cu tone de apă, ca o balenă gigantică. Aceea fusese rafala de ploaie stârnită din senin pe șosea. Iată că Universul nu numai că e mai straniu decât ne imaginăm. E chiar mai straniu decât suntem în stare noi să ne imaginăm.
Pomul cu pere de aur
- Există și relatări ale unor oameni simpli despre OZN-uri?
- A fost unul cu totul aparte, în Maramureș. Acolo, OZN-urile și miturile noastre folclorice s-au îmbinat neașteptat. Copilul care a trăit acele întâmplări e acum bărbat în toată firea. Dar n-a uitat nimic din ce a trăit. Dorel Bizeu s-a născut în Crăciunești, un sat lângă Sighetul Marmației. Când era mic, mergea după apă la un izvor și trecea pe lângă casa unui bătrân singuratic. Și nu poate uita ce lucruri nemaiauzite povestea. Spunea, de pildă, că lângă gardul casei sale crește un pom fermecat, ce făcea pere pitice, care se coceau doar într-o singură zi din an. Apoi a venit vara aceea a lui 1974, când a început totul. Bătrânul murise și, într-o zi, copilul s-a dus să vadă dacă perele fermecate s-au copt. Și când a ajuns la pom, a văzut cum în jurul lui stăteau o fetiță și șase băieți. Când s-a apropiat de ei, fetița a început să sară de colo-colo și a devenit rea și dușmănoasă. Pe urmă, unul dintre băieții aceia străini a venit la el și i-a dat o pară din pomul fermecat. Băiatul îi vorbea ciudat... de fapt zumzăia ceva nearticulat; parcă-i șoptea să ia para și s-o mănânce iute. Dorel a mușcat-o, dar fructul i s-a topit în mână și s-a făcut apă. Avea gust de portocală cu multă, multă mentă, își amintește și azi. Pe urmă, trupul i-a fost cuprins de frisoane și a simțit o mână rece ce i se pusese pe umăr. Când s-a întors, a văzut o femeie cu părul alb, lucitor ca mătasea. Era o ditamai huidumă, înaltă de 3 metri. Femeia îl scruta sever, și cum îl privea, Dorel a văzut că fața i s-a învinețit și ochii i s-au înroșit de furie. Atunci a înțeles că o avea în față chiar pe Fata Pădurii, zâna aceea rea, despre care sătenii povesteau că fură copiii... Mama ielelor, arătarea schimbătoare, uneori nespus de frumoasă, alteori hâdă; care putea stârni codrul, făcând copacii să chiuie și să plângă. Fata Pădurii coborâse lângă el, așadar, din povești. Copilului însă nu îi era frică acum de ea... Băiatul cel binevoitor îl făcuse să înțeleagă ceva. Îi spusese pe calea gândului, neștiută: "Bine ai făcut că ai mâncat para, altfel, femeia asta, care e mama mea, te-ar fi «asimilat»". Mai târziu, a înțeles că de o altfel de asimilare fusese atunci vorba: poate că l-ar fi răpit și l-ar fi dus în lumea lor. Și, pe când mânca para "fermecată", copilul a văzut cum furia se topise de pe chipul Fetei Pădurii. Semăna acum cu un înger, cu ochi verzi și strălucitori. Era tare frumoasă, iar copiii ciudați din jurul ei începuseră să cânte frumos. Cântau, ține minte bine, ceva despre "plecarea și venirea din lumină". Și i-au povestit puiului de moroșan foarte multe. Vorbeau o limbă cu totul străină, pe care el, atunci și numai atunci, a înțeles-o. I-a întrebat de unde-s. I-au răspuns, vorbind parcă numai în versuri: "Spune-mi cine te-a adus, satul nostru e de sus", iar tu "Du-te pe cărarea ta, în curând ne vei uita, dar la mijlocul vieții când vei fi, de noi îți vei aminti". După care au dispărut toți... Întâlnirea de la pomul fermecat i-a rămas adânc în suflet. Și azi, după atâția ani, tot îi pare rău că nu l-au luat atunci cu ei. Căci se simțise ca-n rai: totul în jurul lor era armonie și bucurie. Zece ani după prima lui întâlnire cu Fata Pădurii, copilul a colindat fără odihnă dealurile și pădurile. Spera să o întâlnească, să afle unde-i satul acela al lor. În peregrinările lui, a mai văzut-o și auzit-o cântând. Odată, lângă un lac, era aproape s-o ajungă din urmă pe Fata Pădurii. Dar ea a zburat cu o viteză supraomenească. Doar mama lui îi spunea: "Te poartă Fata Pădurii, băiete!". Târziu a înțeles: "Ei nu erau de-ai oamenilor".
Ipoteze și explicații
- Există, azi, explicații convingătoare pentru apariția OZN-urilor pe Pământ?
- Marii maeștri OZN - atât Jacques Fabrice Vallée (astrofizician, doctor în informatică și guru în OZN-uri), cât și Josef Allen Hynek - spun că nu e vorba doar despre nave cu extratereștri. Ar fi prea simplu. În anii '60, Jacques Fabrice Vallée a scris două cărți, care au schimbat profund viziunea asupra OZN-urilor. El a integrat aparițiile OZN într-o viziune mult mai largă și surprinzătoare, care demonstrează că aparițiile Fecioarei Maria și OZN-urile au multe similarități. Sunt fenomene care se petrec similar în ambele cazuri. Vallée a cercetat foarte multe apariții ale Fecioarei Maria ca să își demonstreze teza. Chiar și în România avem vreo zece astfel de apariții sacre, care verifică ceea ce spune el. Dar la noi apare numai Dumnezeu, Dumnezeu văzut ca un Moș cu barbă. Pe când, în lumea catolică, se arată numai Sfânta Fecioară. Extrem de interesant că în India, în schimb, aparițiile sacre iau forma lui Vishnu și Shiva. Tocmai aici pare a fi cheia care duce către o anume clarificare. Ce spune Jacques Vallée? Că toate aceste apariții sunt un fenomen peren, și nu o nebunie a secolului 20, cum par a fi OZN-urile. Iar acest fenomen, toate aceste apariții și manifestări au dat naștere tuturor religiilor! Dar și mitologiei, folclorului cu pitici și cu iele. Toate sunt un singur tot.
- Cum s-a ajuns la această viziune generalizatoare, revoluționară?
- A pornit și de la observații. De exemplu, cei care susțin că au fost răpiți de extratereștri au mărturisit că acele răpiri au fost jumătate în trup, jumătate în spirit. Așa cum erau și extratereștrii cu care au venit în contact. Cineva chiar a desenat cum arăta cel care a răpit-o. Semăna cu un înger. Iar asta s-a repetat. Ades, dintr-un OZN apare cineva care seamănă cu un înger. Așa cum s-a întâmplat și cu băiatul din Maramureș care a întâlnit-o pe Fata Pădurii coborând dintr-un OZN. Așadar, toate par a se lega: religia, folclorul, mitologia și întâmplările OZN. Sunt una și aceeași veche poveste a umanității. Aici e marea provocare.
- Are vreun nume, vreo explicație acest fenomen atotcuprinzător?
- Marii specialiști ai lumii în OZN nu i-au dat niciun nume. Eu însă am o ipoteză: cred că e vorba de hipercivilizații. Asta sunt extratereștrii: civilizații care ne-au depășit cu miliarde de ani. Ei au închis Pământul ca pe un fel de creșă și ne urmăresc, ne lasă să vadă ce facem. Ne urmăresc și tac.
- Trebuie să ne fie frică sau să ne bucurăm că extratereștrii sunt aici?
- Nu trebuie nici să ne fie frică, nici să ne bucurăm. Distanța de la ei la noi este ca de la noi la furnici. Așa că nu vor intra niciodată în dialog direct cu noi, cum nu avem ce dialoga noi cu furnicile. Dar nici nu ne vor transfera tehnologiile lor. O dată, pentru că ei știu că orice tehnologie ne-ar da, noi o vom folosi în războaie. Or, ei au tehnologii cu care ușor am putea să aruncăm Pământul în aer. În al doilea rând, eu socot că extratereștrii nu vor să ne distrugă prin aculturație. E ca și cum ai construi un supermarket într-un trib din Papua Noua Guinee; tot ce e valoros în acea mică comunitate va muri. Fără ca băștinașii să evolueze. Dar motivul principal pentru care ei ne veghează în tăcere este că și noi suntem o potențială viitoare hipercivilizație. Cândva, vom ajunge și noi acolo, departe.