Sângerosul Roland
N-am avut prea mult de așteptat. Cu o punctualitate nemțească, d-l profesor Pinter a venit la întâlnire și, luându-și în serios rolul de călăuză, m-a condus pe străduțe întortocheate, spre centrul vechi al Sibiului. Prima oprire a fost în Piața Mare, plină de porumbei și de turiști gălăgioși. Într-o clipă de liniște, mi-a arătat, pe pavaj, un cerc mare, de piatră roșie. "Aici a fost demult o statuie uriașă, unică în Transilvania: Statuia lui Roland, cavalerul care în Evul Mediu întruchipa Justiția". Sub monumentul înalt de opt metri, aveau loc execuțiile. Chiar lângă cercul acela roșu din Piața Mare, pe unde astăzi se plimbă turiștii, tronau, ca într-un decor de infern, spânzurătoarea, eșafodul și rugul. "Dintre toate istoriile negre ale trecutului, cele mai stranii sunt poveștile vrăjitoarelor. S-au mai risipit, odată cu fumul rugurilor, dar ce uită memoria colectivă rețin documentele".
Gândacii malefici
Cronicile vechi, chiar dacă-s mai laconice, sunt pline de istorii și mărturii despre vrăjitoarele din Sibiu și procesele lor. Și au existat sute de femei pedepsite pentru pricini ce par azi de necrezut. "Un caz tragic este cel al Mathildei Ehrlinger, care a adunat toată populația din oraș în Piața Mare a Sibiului, ca să aștepte verdictul Judelui". Îl ascult pe istoricul neamț și încerc să mă strecor, cu ochii minții, prin mulțimea de acum câteva secole, instigată și furioasă. În fruntea ei, văd aievea o femeie în straie cernite, din pânză de sac. E purtată cu alai. Au pus-o într-o cușcă de fier, o cușcă strâmtă și unsă cu catran, a batjocură. Cușca e urcată într-o căruță trasă de măgari, ca să o facă și mai tare de râs pe vrăjitoare. Asupra ei apasă o acuzație înfricoșătoare pentru timpul de atunci. Azi, pare bizară, dacă nu chiar hilară: în preajma nefericitei femei, casele vecinilor se umpleau de gândaci negri, malefici. Trei ani a durat procesul și zeci de sași au fost audiați. Mărturiile? Halucinante: "Am auzit de la bietul meu tată răposat, că, odată, într-o noapte, pe când el și mama se pregăteau să adoarmă, doi gândaci negri s-au urcat pe mâna lui. Pe unul, care i s-a cățărat pe picior, l-a strivit mama, și așa a pocnit, de parcă cineva ar fi strivit o alună veche. Pe celălalt, însă, care după cum se cuvine să se știe, era pe pieptul mamei mele, tatăl meu l-a aruncat pe pământ" - i-a povestit Judelui unul dintre martori. Din acea noapte, toți vecinii năpădiți de gândaci au acuzat-o pe biata femeie și au început să strige pe stradă, după ea, că este vrăjitoare.
Acum, după trei ani, Mathilde Ehrlinger își aștepta verdictul. În acele vremuri, dacă erai acuzat de vrăjitorie, îmbrăcai cămașa morții. În mijlocul mulțimii dezlănțuite, sentința a căzut implacabilă: ca să își dovedească nevinovăția, vrăjitoarea trebuia să treacă prin proba cu apa! "Prea Sfântă Fecioară, nu mă părăsi, nu mă părăsi!" - a început să se tânguie femeia. Și, de parcă ăsta ar fi fost semnalul pe care îl aștepta, mulțimea se puse în mișcare. Un alai ignorant și vesel, mergând spre tortură. Executorii judecătorești au condus căruța condamnatei spre Iazul Vrăjitoarelor. Ajunși acolo, au dat-o jos și au legat-o strâns de mâini și de picioare. Femeia țipa și implora iertarea. A fost pusă într-o barcă și, în mijlocul iazului, i-au dat drumul în apa adâncă. Conform justiției medievale, osândita nu avea nicio șansă: dacă se îneca, însemna că fusese vinovată, dacă scăpa, însemna că fusese ajutată de diavol și supliciul se repeta. Proscrisa s-a dus la fund ca un bolovan. În zadar a încercat să se zbată, să înoate. Fusese legată fedeleș. Pe fundul iazului, trupul ei se va fi alăturat altor și altor trupuri de vrăjitoare, care trecuseră prin proba cea cruntă a apei. Încă un proces de vrăjitorie se încheiase la Sibiu.
Pentru patru găini
- Cine erau victimele proceselor de vrăjitorie?
- La Sibiu, la fel ca și în toată Transilvania și Europa, femeile erau, cel mai des, victimele acuzațiilor de vrăjitorie, fiind considerate mijlocitori ai Satanei și ai duhurilor malefice. În Ardeal, năpasta pica pe săsoaice și unguroaice, pentru că era vânată doar populația din interiorul cetății, iar românii locuiau, de regulă, în satele din împrejurimi. Vrăjitoarea era o persoană mai altfel decât ceilalți: văduvă, moașă, femeie singură. Nici femeia frumoasă nu era la adăpost. În acele vremuri, domnea peste tot spaima de vrăjitoare. Dacă se întâmpla ceva inexplicabil, dacă ți se îmbolnăvea vreun copil din senin - atunci era sigur că i s-a făcut o vrajă ori i s-a pus blestem. Grave erau și acuzațiile de farmece pentru distrugerea căsniciilor. Chiar și atunci când câinii începeau să latre în preajma unei femei, sau dacă pruncii începeau să scâncească - toate erau semne de putere vrăjitorească. Dar ajungeau și indicii de nimic: o privire mai intensă cu ochii verzi, vreo pisică neagră, până și un neg pe față. E înfiorător ce ușor se putea muri pe atunci.
- Ce a declanșat valul acesta negru de procese?
- În Evul Mediu timpuriu, la început, inițiativa a fost declanșată de biserica romano-catolică, care își justifica atacurile la vrăjitoare printr-un pasaj din Vechiul Testament din Cartea lui Moise: "Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare". Și cum tot Evul Mediu a fost o perioadă puțin luminată, credința și superstițiile tronau. În așa vremuri, "somnul rațiunii naște monștri", și astfel de monștri au fost și vrăjitoarele. Nu le vedea nimeni, dar le bănuia toată lumea, peste tot, unde nici nu te așteptai. Încât procesele și arderile pe rug au fost un val care a durat enorm de mult timp, cu toată cruzimea lui inumană. După catolici, războiul împotriva vrăjitoarelor a fost preluat de lumea protestantă. Iar sașii erau protestanți. Un nou val de prigoană și autodafé-uri s-a dezlănțuit prin secole. În Apus, apogeul vânătoarei de vrăjitoare e atins în 1560-1630, și apoi în America, cu faimosul caz al vrăjitoarelor din Salem. Și în Ardeal, toate târgurile importante, piețele și iazurile orașelor gemeau de vrăjitoare, târâte la judecată în fața mulțimii. Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt interzise arderile pe rug în Piața Mare din Sibiu, de către guvernatorul Transilvaniei, care își avea reședința chiar acolo și nu agrea spectacolul. Apoi, împărăteasa Maria Tereza le-a interzis de tot.
Îmi amintesc, de pildă, de încă o acuzație de vrăjitorie de aici, din Sibiu, petrecută ceva mai târziu, în secolul al XVII-lea. Stupefiantă, și ea, pentru noi, cei de azi... O femeie obișnuită, nevastă de meșteșugar, a fost acuzată de vecina ei pentru că i-au murit patru găini în aceeași zi. Acuzatoarea spunea că o văzuse în miezul nopții mergând în spatele curții, unde se aflau păsările. A fost suficient pentru ca nefericita să fie acuzată de vrăjitorie.
- Și a fost judecată?
- Judecată și executată!... Oricum, toate mărturiile martorilor de atunci sunt greu de înțeles astăzi. Printre ei se aflau și nebuni care delirau, spunând că au văzut ceva necurat. Erau crezuți, căci se bănuia că pe o cale neștiută, ei comunică direct cu Satana. Iarăși, somnul rațiunii și monștrii săi.
Proba fierului roșu
- Cum decurgea o judecată de vrăjitorie, pe vremea aceea?
- În acele secole întunecate, judecata nu însemna ceea ce știm noi astăzi. Nu exista un complet de judecată ori un judecător, care să măsoare cazul vrăjitoarei, după legi clare. Ca să își dovedească nevinovăția, vrăjitoarele erau supuse unor probe numite ordalii. Li se mai zicea și "Judecata lui Dumnezeu". Singurul fir de amintire rămas în Sibiu din timpurile vrăjitoarelor este Lacul sau Heleșteul Vrăjitoarelor. De fapt, numai numele a rămas de el, pentru că azi nu mai există. Lacul Vrăjitoarelor era pe strada Gheorghe Lazăr, unde e acum Spitalul Județean. În acel lac înfricoșător erau duse vrăjitoarele și aruncate în apă, legate la mâini. Iar dacă scăpau, cine știe prin ce minune și ieșeau la suprafață, era mai rău. Diavolul le salvase! Și procesul se relua. Peste tot în Ardeal erau ape în care vrăjitoarele erau supuse ordaliilor. La Cluj, erau duse și înecate în Someș. La Brașov, Lacul Vrăjitoarelor era la ieșirea din Cetate, în capătul Străzii Porții. Exista însă și o probă mai rea, a fierului roșu. În mâna acuzatului era pusă o bucată de fier înroșit în foc. Trebuia să o țină cât putea el de mult. Dacă putea să o țină, însemna că-i nevinovat. Dar, uneori, proba asta era considerată insuficientă. Și mâna arsă a celui pusă la cazne era înfășurată într-o cârpă. Vă dați seama cât de sterilă putea fi cârpa aia!... Și dacă după o săptămână mâna i se infecta, iarăși era considerat vinovat. Dar pentru vrăjitoare, se prefera proba apei reci. Scufundarea în apă. Și blestemățiile se țineau lanț. "În 1703, în iazul croitorilor este înecată cea de-a șasea vrăjitoare". "În 1711, o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două sunt decapitate" - scriau cronicile. Și lumea se aduna buluc să le vadă, surescitată de spectacolul morții în chinuri. În 1677, în timpul probei cu apă de la Iazul vrăjitoarelor, podul s-a surpat sub greutatea celor prea mulți, care se întorceau de la locul pedepsei. Adevărata judecată a lui Dumnezeu!
- Nu se făceau și greșeli?
- Se făceau, cum să nu! Mai trist era când erorile se făceau dinadins. Uneori, procesele vrăjitoarelor au ajuns să fie folosite politic. Au fost în Sibiu câteva aristocrate condamnate și arse pe rug, pentru că soții lor fuseseră mari personalități ale burgului, contestate de urmașii lor. Astfel, în 1653, văduva comitelui Seraphin este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug. O răzbunare, pentru că Seraphin fusese un primar renumit al Sibiului.
Cușca nebunilor
- Care era atmosfera din burg, în acele secole întunecate?
- În toate acele secole, rugul era o prezență permanentă în Piața Mare a Sibiului. Așa era și la Cluj, unde rugul stătea în fața Catedralei mari, Sf. Mihail. Acolo, cenușa vrăjitoarelor arse pe rug era împrăștiată în fața Turnului Croitorilor. Spre luare aminte. Iar strada ce ducea înspre turn se numea Aleea Vrăjitoarelor. La Sibiu, rugul stătea în Piața Mare, chiar dacă nu era în curs vreun proces. Lângă el, pândeau permanent, spânzurătoarea, eșafodul și jugul. Căci era rânduit ca fiecare să sufere după rangul lui. Comitele Sibiului, Von Harteneck, fiind nobil, a fost decapitat cu spada (o gravură foarte frumoasă a acelei clipe tragice se află la muzeul Bruckenthal). Pe când un hoț de rând era spânzurat, iar o vrăjitoare, arsă pe rug. Rugul, spânzurătoarea, eșafodul și jugul - erau simbol și avertisment. Cine venea în oraș și le vedea, știa că aici nu e de glumă cu legea și ordinea. Iar jugul era altă tortură oribilă. După ce era pus în jug, omului i se aplicau și lovituri. În Sibiu, se practicau loviturile cu o lopată, sau cu o vâslă. De obicei, se folosea o lopată de brutar. Problema nu erau atât loviturile, cât rușinea. Pentru că i se atârna de gât un bolovan legat cu lanț, "piatra rușinii" se numea. Și oricine avea voie să-l scuipe și să-l batjocorească pe cel legat. Toate aceste obiecte sinistre stăteau în linie cu statuia lui Roland. Locul statuii e marcat în Piața Mare prin soclu, pentru că acolo i-au fost găsite urmele, după secole, când s-au făcut lucrări, în 2006, înainte de a deveni Sibiul, Capitală Culturală Europeană. Roland, unul dintre paladinii lui Carol cel Mare, a fost eroul faimosului "Cântec al lui Roland". Cu timpul, din simbol al onoarei, el a ajuns simbolul justiției necruțătoare. Cu sabia aceea a lui, amenințătoare, Roland era simbolul autonomiei legislative a Sibiului. Roland trona la Sibiu, pe un stâlp foarte înalt. Încă un avertisment drastic. Când intrai în oraș și vedeai statuia uriașă, luai aminte: consiliul orașului avea drept de judecată capitală. Dacă erai condamnat, nu puteai face recurs. Și justiția era mult mai severă. Sibienii au inventat, de pildă, și o tortură specială. Se numea "cușca nebunilor". Când s-a restaurat Piața Mare, i-am găsit fundațiile. Era pe o suprafață foarte mică, pentru că nu trebuia să încapă decât un singur om în cușca aia, greu și chinuit. Osânditul stătea închis o zi și o noapte acolo, astfel încât să-l batjocorească toată lumea. Să arunce în el cu legume stricate, cu tot felul de orduri. Și chiar era obligația cetățenilor să-i insulte pe cei închiși în cușcă! Acolo erau băgați și oameni care făceau chefuri și umblau prin oraș după ora stingerii. Pentru că în Sibiu, ca în toate orașele medievale, pericolul de incendiu era mare și, ca atare, treceau străjile și strigau: "Cetățeni ai orașului, soarele a apus! Se sting focurile! Porțile s-au închis! Păstrați liniștea!". Și liniștea se așternea peste oraș. Iar cine mai era găsit lălăind pe stradă, era luat și băgat în cușca nebunilor. Să nu dea foc orașului și să nu mai facă altă dată.
Epilog
- Vrăjitoare la tot pasul, cușca nebunilor... De ce s-au străduit așa mult sașii să poarte armura asta, a moralei perfecte?
- Sașii au avut o tendință de păstrare a sistemului lor de organizare, pentru că a fost aproape unic în Europa. Ei dobândiseră libertăți și privilegii aproape inimaginabile pentru secolul al XIII-lea, primite de la regele Andrei al II-lea. O populație care este scoasă de sub autoritatea feudală (cum era în toată Europa) și se administrează singură. Au propria lor organizare bisericească, propriul lor comite de Sibiu. Politic, religios, meșteșugăresc - sunt aproape independenți. Sunt privilegii impresionante și foarte puține alte asemenea cazuri. În Europa, mai erau doar câteva orașe care au avut astfel de statute. Aici, un teritoriu întreg, pământul crăiesc, se supunea acestui drept. Și sașii au avut tendința să-și păstreze drepturile cât mai mult timp, într-o comunitate închisă. Iar fără disciplină, toate-s greu de stăpânit. Procesele vrăjitoarelor sau cușca nebunilor sunt câteva exemple, dar sunt multe altele, nenumărate alte precizări constrictive existau în statutele sașilor. Totul era prevăzut în amănunt. Cu pedepse și amenzi pentru cei ce nu se conformau. De pildă, cum trebuia să mergi la biserică. Cine intra primul, cine intra al treilea: meșterul, după aceea familia, pe urmă calfele și abia la sfârșit, ucenicii. Cum se îmbrăca bărbatul tânăr, cum se îmbrăca bărbatul căsătorit, femeile, oamenii de diferite categorii. Iar dacă nu mergeai, "fiecare enoriaș care lipsește de la slujbele religioase va fi băgat în butuci (in die Fidel gespannt)", ordona Judele orașului în 1577. Apoi, meșteșugarul, aristocratul, fiecare avea altă îmbrăcăminte, bine stabilită. Aproape niște uniforme. Totul, pentru ordine și disciplină. Iar la Sibiu, pentru orice era prevăzută o amendă. Pentru că ai scuipat sâmburi de cireșe pe jos, amendă 5 dinari; pentru că nu ți-ai curățat șanțul din fața casei, amendă 10 dinari. Erau și indicații extreme: să nu arunci cu pietre după câini pe stradă; să nu mănânci fructe din pălărie, dacă le cumperi de la piață. Azi, par aberante. Dar atunci se încerca să se păstreze ordinea în oraș. Și orașul era un mic univers. Între zidurile lui trăiau 25-30 de mii de oameni - o comună mai mare de azi, dar pe vremea aceea, Sibiul era un oraș mare al Europei, iar în oraș trebuia o disciplină de fier. Când se dădea alarma că vin dușmanii, toate breslele trebuiau să ocupe tunurile ce le erau repartizate în cetate. Trebuiau să fie arme pregătite în orice secundă. Și fiecare știa ce trebuie să facă și unde trebuie să meargă. De asta a funcționat totul, de-asta a putut fi apărat Sibiul, care nu a fost cucerit niciodată, decât prin trădare. Fără aceste măsuri coercitive, cum au fost, din păcate, în evul mediu, nu prea se putea face ordine. Orașul așa a supraviețuit.