Maica HRISOSTOMA CRUȘOVEANU - stareța Mânăstirii Bunești, jud. Brașov - "Ar fi bine ca preoții să le explice oamenilor, când vin îngerii să cânte cu ei în biserică&q

- Drumurile la mânăstire sunt, întotdeauna, senine și cu folos. Dar nu drumurile te poartă spre mânăstire, ci Dumnezeu. Pe El îl cauți. Și, deseori, îl și întâl­nești. Are chipul rugăciunilor rostite în fața candelelor aprinse și, uneori, însuflețește făptura slujitorilor locului. Așa ni s-a întâmplat și la Mânăstirea Bunești (Brașov), în finalul acestui început de primăvară ierna­tică. Am cunoscut o obște mică dar îmbrăcată în straie de lumină, având-o în frunte pe maica stareță Hrisostoma Crușoveanu -

Aflată la numai câțiva kilometri de Rupea, Mâ­năs­tirea Bunești se ascunde într-un de­cor deluros și împădurit, ca într-un cocon. Primul lucru care te izbește este liniștea de­săvârșită a lo­cului, liniștea marilor lavre ortodoxe. Niciun mur­mur, niciun zgomot de pași de turiști, niciun huruit de motor. Liniște. Biserica și chiliile par cu­fundate într-o rugăciune tainică, păzite de un dulău ciobă­nesc, care se mută, la răstimpuri, dintr-o parte în alta a curții, în căutarea unei raze de soare.
Din pragul sfântului lăcaș, peste un pârâu îngust și leneș, se înalță "Golgota de la Bunești". Un deal, din vârful căruia îm­brățișează cerul o Cruce a Iu­birii. În a treia duminică din Postul Paștelui, ob­ștea de la Bunești, în­soțită de credincioși veniți din sa­tele învecinate, urcă acest Drum al Crucii, în cântece, rugăciuni și bătăi de toacă.
Ridicată, începând cu anul 1991, la inițiativa unui fiu al sa­tului, părintele Visarion Joan­tă, de la Mânăstirea "Brânco­vea­nu" din Sâmbăta de Sus, prin gri­ja preotului paroh din Bunești, Gheorghe Lup, și a maicilor Fi­lof­teia și Rafaela Potcoavă, ne­poate ale părintelui Dumitru Stă­niloae, azi la Mâ­năstirea Bunești, te cuceresc armonia arhitecturală și ordinea nemțească. Ai presupune că o armată de maici muncește să întrețină locul, când, de fapt, sunt doar șase. Tăcute și smerite, călugări­țele umblă repede și neauzit după ascultările lor, încât, dacă nu ești atent, nici nu le zărești. În acest rai pământesc, am convins-o pe maica stareță Hri­sostoma, după oarecari stăruințe, să ne vorbească despre viața du­hovnicească a locului.

Minunea din vârful Golgotei

- Maică stareță, în zona aceasta, a Brașovului, sunt mai puține mânăstiri decât în alte părți ale țării. Cum se explică? Sunt oamenii locului mai pragmatici, mai puțin comunicativi? Posibil să fi suferit o influență dinspre spiritul mai protocolar și mai rece al sașilor, alături de care au trăit? Le-ați simțit răceala și în biserică?

- Am simțit-o la început. Fiind olteancă, am alt temperament și așteptări care mi-au fost împlinite mai greu. Însă, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obișnuit să văd dincolo de aparențe și am descoperit niște oameni extraordinari. Să nu uităm că primele odăi ale mânăstirii și biserica, la roșu, au fost con­stru­i­te, în principal, cu ajutorul sătenilor din Bu­nești. Cel mai ușor este să des­coperi omul adevărat, ascuns după măști, în preajma co­pi­ilor. Mie îmi plac mult copiii, și la noi, la mânăstire, vin mulți. În preajma lor, cu toții suntem altfel, mai des­chiși, mai bucuroși... Prin ei, prin co­pii, ne-am apropiat o seamă de credincioși. Bucuria lor a dezghețat su­fletele.

- Vine multă lume la Mâ­năstirea Bunești?

- Nu așa de multă, dar vine lume bună. (Zâmbește) Cei mai mulți vin la "Drumul Cru­cii", în a treia duminică din Postul Mare, când, după o tra­diție, deja, a mânăstirii noas­tre, facem o procesiune. După Sfânta Liturghie, urcăm dealul din apropiere, cu preoții în față, cu toacă și prapuri. Dru­mul este fragmentat de cele 14 opriri ale Mân­tuitorului, la care părintele face câte o ecte­nie. La capătul lui, avem un agheasmatar și o mare Cruce a Iubirii, unde preotul îi binecu­vân­tează pe cei pre­zenți și ține un cuvânt de folos. A­cest obi­cei a fost inițiat și fi­nanțat de o credincioasă din Bucu­rești, doamna Ele­na Mă­noiu, care este ucenică a părintelui Var­to­lomeu Bog­dan, fost du­hov­­nic al mâ­năs­tirii noas­tre. În restul zilelor, la noi este ca acum: liniște și pace. Ceea ce ne place mult, pen­tru că noi am ieșit din lume ca să ne putem aduna în rugăciune și să ne nevoim spre mântuire.

- Mă întorc la "Dru­mul Crucii" ca să vă în­treb dacă procesiunea pe care o or­ga­nizați are trăi­re adevărată, dacă oa­me­­nii participă la ea cu emoție, fără să fie pândită de formalism?

- Procesiunea noastră nu e deloc o formalitate, o imi­tație lipsită de duh. Cu toții simțim că se co­boa­ră în ini­mile noastre o bucurie nepă­mânteană. Iar noi, maicile, suntem cu atât mai emoțio­nate cu cât știm că acest Drum al Crucii a fost făcut ca urmare a unei minuni petrecute aici, printre noi. A­veam mari probleme cu apa în mâ­năs­tire. Nu gă­seam pe nicăieri un izvor suficient de pu­ter­nic, ca să ne asigure apa necesară. Trebuia adusă în căldări. Nici bani de pros­pecțiuni nu aveam. Buna doamnă Mănoiu, despre care v-am spus, ne-a ajutat să găsim apa și să săpăm fântâna. Noi credem că s-a înfăptuit o minune. Dacă am face procesiunea noaptea, cu lu­­mânările aprinse, în Săptămâna Mare, probabil că emoția ar fi și mai intensă pentru pele­rini. Oricum, nu vrem nici să transformăm acest mo­ment într-unul de spectacol, care să atragă oa­menii într-un mod ar­ti­ficial. Nu căutăm cu tot dinadinsul să aducem lu­mea la noi. Nu mai mult decât este natural să se întâm­ple, că nici pustnici nu suntem. Astea sunt însă doar gân­durile noastre omenești. Voia Domnului se va face, indiferent de ce vrem noi. Și dacă este ca, prin ve­ni­­rea la această procesiune, să se adâncească în via­ța duhovnicească mai mulți credincioși, așa va fi.

Acasă cu Maica Domnului

- Veniți din Oltenia, o regiune cu oameni ener­gici și pasionali, ați fost mult timp călugăriță în­tr-o mânăstire din Moldova, o zonă renumită pen­tru trăirea intensă a credinței... Vă simțiți acasă la Bu­nești?

- Total! Nu spun că m-am adaptat ușor, căci ve­n­eam de la Mânăstirea Rogozu, din Vrancea, unde mânăstirea era izolată într-o pădure și unde l-am prins duhovnic pe renumitul și vrednicul de pome­nire părinte Paulin Lecca. Tot tipicul era acolo ca de pe un alt tărâm. Aici, locul e mai deschis, pă­du­rea este mai mult o lizieră, din care se tot taie până va rămâne pustiu, drumul național e foarte aproa­pe și, în plus, în anul 1999, când am venit la Bunești, condițiile de trai erau precare... Credin­cio­șii erau, și ei, destul de pierduți, nu știau de colivă sau să aducă prinoase la Sfânta Liturghie, sau să vină cu flori pentru marile icoane. Noi așa sun­tem obiș­nui­te, să-i aducem zilnic flori proaspete Mai­cii Dom­nului, Maica noastră, care ne ocrotește necon­tenit, și la praznice și celorlalți sfinți... Dar acum, aici e acasă pentru noi, toate. Ne-am obișnuit între noi și ne-am împrietenit cu locul. Am colindat toate dea­lurile, pădurile și satele din jur, mergând cu vacile la păscut, la cules de fructe de pădure sau de ciu­perci, la fân... Și cred că nu numai noi cu­noaștem locul, ci și el ne cunoaște pe noi, că ne trimite ani­male sălbatice în poartă, să ne salute, de la vulpi și căprioare, până la urși.

- Cuvioșia voastră ați adus în mânăstire ceva din locul obârșiei dvs., Oltenia?

- Cred că am venit cu un anumit spirit. Noi, sudicii, suntem mai deschiși, mai primitori și mai milostivi. Ne place să dăm. Și eu cred că e mai mare bucuria de a da, decât de a lua. Și nici pe noi nu ne-a lipsit Dumnezeu de nimic. De fiecare dată când am fost într-un impas sau o nevoie, Dumnezeu ne-a tri­mis omul care să ne scoată din necaz. Oameni pe care nu-i văzusem niciodată veneau exact cu suma trebuitoare pentru a acoperi o nevoie urgentă.

"Nimic nu trebuie. Totul e la alegerea noastră"

- După cum ne-ați mărtu­risit, sunteți în mona­hism de peste două decenii. Cunoașteți bine viața bisericii din interior. Credeți că ar trebui să se schim­be ceva în atitudinea ei, ar trebui să-și înno­iască limbajul, să se adapteze la vremurile în care trăim?

- Important este să-i faci pe oameni să se apro­pie de cele sfinte, ca de niște realități palpabile. De exemplu, mulți dintre cei care intră în biserici nu știu ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii și asistă ca la un spectacol, fără folos duhov­nicesc. Ar fi bine ca preoții să insiste mai mult pe cateheză, să le ex­plice oamenilor când vin îngerii să cânte dimpre­ună cu noi, când apare Maica Dom­nului, când se po­­goară Duhul Sfânt... Fiind conștienți de toate aceste realități - subliniez, realități, nu păreri, nu in­venții, nu vedenii -, creștinii noștri ar fi mai atenți, mai plini de evlavie și de sfială și, probabil, ar avea mai mult folos sufletesc.

- Sfinția voastră cum i-ați spune unui om mai nehotărât, din punct de vedere spiritual, că trebuie să vină neapărat la biserică?

- Nu știu dacă așa se pune problema. Nimic nu trebuie. Totul e la alegerea noastră. Dar i-aș spune că, dacă are o zi proastă și vine la biserică, ar putea să-și limpezească gândurile, să se liniștească, să se simtă mai bine și chiar să găsească soluții la ce-l frământă. I-aș mărturisi că știu din experiență pro­prie, cum toate grijile și durerile dispar în timpul Sfintei Liturghii, ca prin miracol. Și că este o mi­nune cum simți, deodată, că iubești pe toată lumea. Dacă participi cu tot sufletul la Litur­ghie, inima ți se schimbă, mintea ți se schimbă... nu durează mult, pentru că firea omenească e păcătoasă și alungă harul, dar e minunat atât cât ține.

- Asemenea trăiri trebuie pregă­tite?

- Totul începe prin a merge la bi­serică. Și eu am început așa. Mergeam la biserică și nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla propriu-zis, nu căutam să știu semnificația ritua­lului, dar îmi plă­cea să stau la slujbe. Mai cu seamă la Mânăstirea Antim, din București, unde predica părintele Sofian Boghiu. Nici nu auzeam ce spu­ne, mă fascina chipul lui. Aveam senti­mentul că nu vreau să se mai termine slujba, pre­dica... Mă simțeam extrem de bine, dar nu din cauze obiective, pe care să le pot indi­ca, ci era o stare de grație care îmi era dată de undeva de Sus. La sfârșit, îmi părea rău că trebuie să plec. Ăsta e sen­timentul nemaipo­me­nit pe care îl poți avea în biserică. Ce vreau să spun este că nu trebuie să cauți cu tot dinadinsul un anumit fel de pre­gătire, cât să fii în rostul lucrurilor, să mergi să te închini și să încerci să te afunzi în rugăciune, ca într-un dialog cu sfinții și cu Dum­ne­zeu. Simplu și conștientizând că ei sunt persoane rea­le. Mai târziu, după ce m-am călugărit, am de­prins, bineînțeles, totul, dar o taină tot am păstrat: nu am intrat nicio­dată în al­tar, să văd cum slujește preo­tul, cum pregătește sfin­țirea Da­ruri­lor. Dumne­zeu a rân­duit ca eu să nu fiu nicio­dată pusă paraclisier și mă bucur pen­tru asta, am vrut să ră­mână misterul...

"Strălucirea credinței nu dispare în veci"

- Cu trecerea anilor, participând mereu și mereu la slujbe, nu se pier­de ceva din puterea acestor trăiri pe care le-ați descris atât de frumos?

- Sigur că ajungi la o anu­­mită rutină, dar strălu­ci­rea credin­ței nu dis­pare în veci, even­tual capătă o altă in­tensitate. La înce­pu­tul că­lu­­găriei, ori­cum, emoțiile sunt mult mai puter­nice, ard cu flacără înal­tă, cum s-ar spune, pentru că mo­na­hul este um­brit de harul Sfântului Duh, ime­diat după ce-a îmbrăcat hai­na înge­reas­că. Asta nu ține la nesfâr­șit, mai ales că apar și ispitele, încer­că­rile... Dar trăirea se adâncește, dacă te ne­voiești continuu.

- Nu e nevoie de motivație pen­tru a depăși ru­tina?

- Motivația - asta e o noțiune care ține de psiho­logie... Te spove­dești, ai un canon de rugăciune, citești - cărți sfinte, dar nu numai sfinte... Cititul este de mult ajutor. Eu am găsit răs­punsuri la multe din­tre frământările mele, în scrierile unor Sfinți Părinți și din cuvintele unor părinți îmbu­nă­tă­țiți. Bunăoară, am învățat foarte mult de la Părin­tele Paisie Aghioritul, un sfânt con­tem­­poran, care pentru mine e viu și prezent mereu. În­veți cum să răs­punzi urii cu iubire, răului cu bine, urâ­tului cu frumos. Și astea nu sunt doar cuvinte, ci adevărul. De la acești părinți ai Bisericii am învățat să nu vorbesc cu gândurile rele, să le ignor, să nu le fac loc în inima mea. Părintele Porfirie Kavsokali­vitul, un alt sfânt al zilelor noastre, spunea undeva că nimeni nu este obligat să te iubească, dar tu ești obligat să dai dragoste. Dacă poți pricepe asta, ești salvat. Pentru că nu mai ai așteptări de la oameni și, neavându-le, nu te mai simți rănit, iar nefiind ră­nit, te păstrezi mereu senin, adică în starea de a vor­bi cu Dum­nezeu și de a împlini poruncile lui Dum­nezeu.

"Puterea rugăciunii stă în smerenie"

- Maică stareță, multă lume caută, astăzi, dru­mul spre rugăciune, pe care o simte ca pe un de­mers salvator. Cum ar trebui să ne rugăm, dincolo de obligație și de textele canonice, cu toată ființa noastră și cu toată puterea?

- Asta nu se învață. Darul rugăciunii este primit de Sus. Ți-l dă Dumnezeu pe măsura smereniei. Și știi când îl capeți, pentru că atunci îl simți prezent pe Dumnezeu lângă tine, de câte ori te rogi. Rodul unei astfel de rugăciuni este îmbunătățirea vieții tale. Nu mai ai mândria minții, ești bun, blând, per­manent bucuros, fără temeri... E un cerc virtuos, să zic așa: te smerești, ai mai multă putere în rugă­ciune și devii mai bun. Dacă nu te smerești, Hristos n-are loc în tine, de mândrie și de toate celelalte cusururi care se trag din ea. Hristos ți-ar da tot, că el te iu­bește, dar dacă vasul tău e mic... Până obții darul rugăciunii, nu poți decât să exersezi. Vezi ce rugă­ciune ți se potrivește mai mult: "Doamne Iisu­se", acatistele unor sfinți, alte rugăciuni... Și le ros­tești, până când ajungi să le spui, nu doar cu mintea, ci și cu inima. "Secretul" este să fii constant în rugă­ciu­ne. Nu mulțimea rugăciunilor spuse contează, ci să stăruiești în rugăciune. Mie, cea mai puternică ru­găciune, mai ales în momentele de clătinare inte­ri­oară, mi se pare a fi: "Doamne, facă-se voia ta!".

- Maică Hrisostoma, ne apropiem de săr­bă­toarea Învierii Domnului. Ne puteți spune dacă în mânăstire se simt altfel aceste câteva săptămâni ale Postului Mare?

- Postul Paștelui este unul de doliu, dar care prevestește, paradoxal, bucuria. Slujbele sale sunt aparte, și te introduc într-o atmosferă de tristețe, care însă ascunde fericirea din final. Pentru că, după moarte, vine Învierea. Și am observat că în această înfrângere a morții, care nu e doar pen­tru Hristos, ci mai curând pentru oameni, începând din Sâmbăta Mare și până la sfârșitul Săptămânii Luminate, se schimbă lumina zilei. Mai ales în timpul slujbelor. Oricum ar fi vremea de-afară, lumina devine mie­rie, consis­tentă și parfumată. Nu e vor­ba despre o lumină specifică primă­ve­rii - care este tot o înviere, una a na­turii, ci des­pre o lumină care se vrea veșmânt al lui Dumnezeu întrupat.

(Fotografiile autorului)

Adresa: Mânăstirea "Sfântul Ma­re Mucenic Gheor­ghe" Bunești, com. Bunești, jud. Brașov, cod 507035, tel. 0751/414.234, 0747/410.112, e-mail: m.bunesti@yahoo.com.