CARMEN LIDIA VIDU - Artist multimedia: "Am poftă de viață. Cred că asta e definiția mea cea mai bună"

Carmen Lidia Vidu este un artist special. Este regizor de teatru, de filme do­cu­men­tare și chiar de teatru documentar. A fost primul artist multimedia din România, iar arta ei a fost recunoscută și "recompensată", printre altele, cu cooptarea ei în echipa festivalului "George Enes­cu" unde creațiile ei multimedia au acompaniat mu­zica unora dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Carmen Lidia Vidu nu este doar un artist complex, ci și un om spiritualizat, pentru care Biserica este cea mai bună clinică, iar Dumnezeu, cel mai eficient doctor.

Un prim trofeu: Festivalul Enescu

- Carmen, în primul rând te rog să explici ce înseamnă un "ar­tist multimedia", un termen nou, cu care nu sunt familia­ri­zați toți citi­torii revistei noastre...

- Multimedia înseamnă un mediu cu multiple forme de con­ținut. În mod tradițional, teatrul folosește elemente ca decor, cos­tum, lumină, sunet, actor. Eu am in­trodus noi forme pe scenă: vi­deoproiecție, filmare cu redare live, fotografie cu redare live, ani­mații. Ele nu sunt elemente de co­loratură, ci personaje cu rol esen­țial în narațiunea scenică. Ca să dau un singur exemplu, în "Micul Prinț" (spectacolul de la Teatrul Odeon) singurul actor de pe scenă era un puști de 9 ani, iar restul per­sonajelor erau video­pro­iectate pe nori albi, plutitori. Lucrurile despre care povestesc pot părea acum o banalitate, dar când am început eu să fac teatru, în 2003, la 23 de ani, ceea ce făceam era considerat SF. Niciun teatru nu avea pe vremea aceea video­pro­iector. Din păcate, tehnica teatrelor din România este încă la nivel de glumă. Când am început să fac film, videoclipuri și eveni­men­te comerciale, am simțit o diferență umilitoare.

- Povestește-ne, te rog, cum ai ajuns să lucrezi ca regizor și artist multimedia, la Festivalul Enes­cu, o performanță profesională de excepție...

- Cândva, undeva, în traseul meu artistic, a fost prezentă și Oana Ma­rinescu, cea care se ocupă de par­tea de comunicare pentru Festivalul "Geor­ge Enescu". Echipa festivalului își dorea un experi­ment: așa am apă­rut eu. A fost o mișcare foarte ris­can­tă. Urma să lucrez partea vizuală, pentru con­certul care deschidea Festivalul "George Enescu", din 2017. Datele acestei cola­borări presupuneau ca eu să lucrez singură, în Ro­mânia, un film de aproxi­mativ trei ore ce urma să fie proiectat ca fundal în timpul concertului, și să-l repet împreună cu prota­goniștii doar cu o zi înainte de festival, atunci când orchestra din Londra ajun­gea în România. Presiunea a fost uriașă, dar cred că m-am organizat foarte bine. Adevărul este că mie astfel de pariuri îmi plac. Nu am știut nicio secundă ce va urma. M-am concentrat pe muncă și atât. Nu m-am gândit că în sală va fi presa internațională și că materialele video vor ajun­ge pe atâtea canale media. A fost mai bine că nu m-a preocupat acest aspect. Co­la­borarea cu Festivalul "George Enescu" a fost un eveniment major în cariera mea. Cred că efectele nu se văd încă, dar știu că vor apărea.

- Cum a fost să colaborezi cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii?

- Timp de jumătate de an, înaintea debutului festivalului, am lucrat pentru Vladimir Jurowski și Lawerence Foster. Sunt doi dirijori fantastici. Am pri­mit atenția lor, prezența lor, am fost complimen­tată de ei deseori. Foster îmi repeta că am geniu, Jurowski îmi spunea că vom mai colabora. Dar fes­tivalul s-a încheiat și ei au plecat. Cele două eve­ni­mente muzicale pentru care am lucrat jumătate de an au durat două seri. În câteva ore, s-a ter­minat totul. Am muncit într-un ritm nebun. Au fost multe momente în care îmi era rău fi­zic de la ne­somn, căldură, stres. Cei doi di­ri­jori își prețuiau mun­ca. Do­reau ca în timpul concertelor mu­­zica să primeze și așteptau de la mine să vin cu soluția care să presupună un vizual pu­ter­nic, dramatic (la Oedip, în ca­uză) dar care să nu deranjeze mu­zica, iar, dacă s-ar fi putut, uneori chiar să nu se vadă. Ei ce­reau magie. Mi-a plăcut să fiu mo­tivată de pre­tențiile acestor mari artiști, deși cred că filmele înso­țitoare, create de mine au fost un simplu acom­­pa­niament. Lumea s-a concentrat pe adevăratele staruri, pe dirijori. M-a onorat că am fost invitată pe scenă la final, că am fost aplaudată și apreciată. Dar știu că eu am fost doar de colo­ratură. E foarte greu acest exercițiu de putere și de umilință. Asta este povestea mea de colaborare cu marii muzicieni ai lumii.

- Care a fost principala lec­ție învățată de la ei?

- Am învățat câteva lucruri interesante în urma colaborării cu Festivalul "Geor­ge Enes­cu". De pildă, nu știam cât de im­portant este un director ar­tistic. La noi în Ro­mânia este un talmeș-balmeș. Vla­dimir Ju­rowski este direc­tor artistic la Lon­dra, Mos­co­va, Ber­lin, pentru di­verse festi­va­luri. Este chemat pentru vizi­unea lui. Așa ceva e o utopie în România. Până să lucrez cu el, aflasem de tot felul de reguli: că nu se repetă în ziua spec­ta­colului, că tre­bu­ie să mena­jezi in­ter­pretul, că una, că alta. Co­labora­rea cu Ju­rowski a distrus toate aces­te reguli plicticoase. El a repetat cu orchestra și cu interpreții, până când a fost obli­gat să părăsească sala, fiindcă începea confe­rința de presă. Și chiar și de la confe­rința de presă a plecat, ca să mai repete un pic. Asta a fost o lecție care m-a bucurat și m-a eli­berat.

- Un colaborator special al tau a fost și Ion Bâr­lădeanu, celebrul cerșetor bucureștean, ajuns la statutul de mare artist datorită colajelor rea­lizate din fotografii vechi. Cum l-ai cunoscut?

- Ion Bârlădeanu e muza mea. L-am văzut la te­le­vizor alături de Angelina Jolie, cu prilejul ex­po­ziției sale de la Paris. Cunoșteam în mare povestea lui, cum ajunsese din "homeless", artist. Într-o zi am fost la plimbare cu Mylo, câinele meu, în Parcul Izvor. La semafor a venit lângă mine un tip care pă­rea cerșetor. Avea mâncare de pui într-o caserolă. Mylo tragea să-i mănânce omului puiul. I-am spus să nu-i mai dea lui Mylo mâncare, fiindcă noi avem acasă boabe scumpe, pentru căței iubiți. Nu am vrut să-l supăr sau să-l jignesc, că părea vai și amar de ca­pul lui, avea mai mai multă nevoie de mâncare decât câinele meu. El s-a simțit însă jignit și s-a enervat. "Tu știi cine sunt eu?", m-a întrebat. "Eu sunt Ion Bârlădeanu". Am ajuns acasă în două mi­nute, am sunat-o pe mama ca să-i spun cu ce "ve­detă" m-am văzut, apoi am intrat pe net, să urmă­resc din nou filmul documentar despre Ion Bârlă­deanu. De la milă am trecut la admirație în mai puțin de două minute. L-am tot revăzut de atunci. Mi-a arătat colajele lui, a făcut colaje cu mine, eu am făcut expoziții cu el. Bea mult și am încercat să-l fac să se lase. O perioadă am reușit, dar apoi l-am pierdut de sub observație. Nea Ion e un po­vestitor fabulos. El însuși este un personaj de colaj. Am stat mult și l-am urmărit. Îi cunosc prietenii, dușmanii. Îi știu po­veș­tile, angoasele și reali­zările. Îl respect mult pe Nea Ion. Mi-ar plăcea să fac o ma­re expoziție multimedia de anver­gură, cu și despre el. Aș face-o ușor și cu drag.

"Jurnal de România", o revoluție personală

- Ai demarat un pro­iect special, "Jurnal de Ro­mânia". Ce este și de unde a pornit acest pro­iect?

- "Jurnal de România" este momentul meu de matu­ritate. După cum ți-am spus, am fost primul re­gizor multimedia al Româ­niei. Apoi s-a întâmplat să nu mai cred în multimedia. M-am oprit. Ro­mâ­nia tre­cea și trece prin mo­mente de criză. Mi-am schim­bat prietenii, căutam să discut sociologie, antro­po­logie, să cercetez starea țării și a mea. Am pus multe între­bări și așa s-a născut pro­iectul docu­men­tar "Jurnal de România". Este o in­vi­tație la dialog. Este un act necesar de igienizare civică, socială și morală. Am făcut două spectacole de tea­tru (unul la Sfântu Gheor­ghe și unul la Constanța), un scurtme­traj și urmează o expoziție. Eu cred că mi-am găsit vocea în proiectul "Jurnal de Ro­mânia". E un proiect foarte incomod pentru mulți producători. Am cu­noscut cenzura, am cunoscut uși închise și amenin­țări jenante. "Jurnal de România" este o invi­tație la dialog. Este revo­luția mea perso­nală.

- La ce lucrezi în acest moment?

- Muncesc foarte mult. Încerc ca spectacolele "Jur­nalului de România" să fie prezente la festiva­lurile internaționale de teatru. Încerc să realizez proiecte culturale și în afara țării, să mă articulez ca artist român, cu toate drepturile de a se exprima în Europa. Refuz să trăiesc într-o hartă desenată pro­vi­zoriu de Istorie.

"Părinții sunt familia mea"

- Ești din Arad. Cum te raportezi ca arde­leancă la București?

- De la 14 ani veneam la București cu trenul, ca să văd spectacole de teatru. Îmi cumpăram cărți de la anticarii de la Universitate și reveneam cu ele la Arad. Nu știu de ce, dar eu nu am noțiunea spa­țiului. Îmi plac studiile sociale și antropologice. Vreau să cunosc evoluția umană, cu toate astea mi-e imposibil să fac diferența între Arad și Bucu­rești, între România, Europa și restul lumii. Mă simt un cetățean al Europei. Orașul Arad e zona co­pi­lăriei mele, a educației mele, iar orașul București ține de muncă, de realitate, de haos. În Arad mer­geam la filarmonică, la teatru, la ștrand. Lucrurile astea le-am spus în scurtmetrajul de documentar hibrid, pe care l-am făcut acum câțiva ani - "Arad. Jurnalul meu virtual". Bucureștiului i-am dedicat un spec­tacol de teatru biografic: "C'est pas une chanson d'amour". Vorbeam acolo despre o ge­ne­rație care a venit din dragoste la București. Ne-am pregătit, ne-am educat, am investit multă muncă în noi, pentru a face performanță în București. Ajunsă aici, în Capitală, generația mea a suferit mari deza­mă­giri. Apoi am refuzat să mă mai războiesc cu Bucu­reștiul. L-am luat ca pe un partener de viață și am început să stau de vorbă cu el. Proiecte ca "Dancing City", "Jurnalul de România", "Bucu­­rești. O lume de Ion Bârlădeanu și Car­men Lidia Vidu", "O scurtă istorie Astra Film", fac din mine un om bine ancorat în România. Prin creațiile mele vorbesc cu țara mea la modul activ, real. Nu sunt numai cu­vinte dulci între noi, dar cred că nu asta este important. Dia­logul con­tează.

- Unde este pen­tru tine acasă?

- Acasă este pen­tru mine o com­bi­­nație de mai mul­te locuri: Gornea, sa­tul bunicilor mei, So­colari, Arad, Bucu­rești. La Gornea am copilărit, de So­co­lari m-am îndră­gostit, la Arad sunt părinții, în Bucu­rești am locuința și munca. La Gornea am înotat în Du­năre, am ascultat po­vești despre fan­tome, am învățat să iubesc păsările, animalele și am cunos­cut libertatea totală. Nimeni nu mă con­trola. Bunicii lucrau, și eu existam pe lângă ei. Probabil a fost cea mai feri­cită perioadă din viața mea. La So­colari m-am apropiat de curățenie, de biserică, de cântecele religioase, de bătrânii frumoși. În Arad sunt părinții mei și ei sunt familia mea. Eu nu am reușit să-mi fac o altă fa­milie. Asta e o discuție mai amplă. O ge­ne­rație în­treagă nu reușește să se rupă de mamă și de tată. Noi rămânem niște copii bătrâni. Nu ne căsătorim, nu facem copii fiindcă noi avem familia noastră și nu simțim nevoia de a avea încă una. Mi-am spus de multe ori că e timpul să cresc, dar până acum mi-am ratat toate șansele.

Credința mută munții

- Se apropie Sfintele Paști. Unde îți petreci de obicei sărbătorile?

- Sărbătorile le petrec la biserică. Îmi place starea de sărbătoare. Îmi place să știu povestea zilei. Totul se ordonează in funcție de gânduri bune: să fiu cu cei pe care îi iubesc, să le arăt prin cadouri dragostea mea, să fac o pauză de la zona artistică, să mă dedic bisericii, să cânt, să mă rog. Eu trăiesc în lumi care nu se prea în­trepătrund: cei din teatru cam ironizează biserica, cei din biserică tră­iesc după legi care uneori îmi e foar­te greu să le accept. Apoi, mai e fap­tul că tata e baptist, iar eu sunt orto­doxă. Așadar, trăiesc în Arad-Bucu­rești, tea­tru-bi­serică, baptism-ortodo­xism, izolare-comu­nități. Așa arată viața mea. Cât despre Paști...

- Sărbătorile sfinte s-au laicizat. Le mai simți emoția?

- 2018 este un an stra­niu. Suntem aproape de Paști, și eu am im­pre­sia că încă nu a început anul. Asta din cauza profesiei mele de artist independent. Munca îmi ordonează via­­ța, iar anul 2018 este unul cu mari tensiuni so­ciale și po­litice, cu schim­bări constante la nivel de cultură, așa că proiectele în care sunt implicată au mult de suferit. To­tuși, pe plan personal încerc să îmi re­cons­truiesc viața. Îmi încep ziua cu câteva pagini din Biblie, apoi cu Rugăciunea. Intru des în timpul săptămânii în bi­sericile ortodoxe. Du­mi­­nica nu lipsesc de la sluj­bă. Îmi împart duminicile între biserica orto­doxă și cea bap­tistă. Mai nou, mi-am cumpărat un tricou cu me­sajul "Credința mu­tă munții". Am să-l port ca pe o declarație de dragos­te.
- Ești cre­dincioasă de mi­că sau ai avut un moment re­ve­lator?
- Bunicii mei sunt baptiști. Bu­nicul cânta la mai multe ins­trumente și dirija corul baptist, iar bunica era în co­rul femeilor. Eu eram tare mân­dră cu așa bu­nici-vedetă. Tai­ca (așa îi spun eu bunicului meu) lucra la mină, în Anina, dar era și croitorul orașu­lui. Fluiera toată ziua cântece creș­tine, iar eu il admiram cu mul­tă dragoste. Purta mereu costume croite și avea o ținută impecabilă. Amândoi erau de o frumu­sețe desprinsă din filmele italienești. Când am cres­cut, am început să-i filmez și să-i fotografiez. Pen­tru mine, Dumnezeu e o ființă foarte apropiată. Nu am imaginea unei energii din afară. Eu am crescut cu Dumnezeu ca și când El îmi e un prieten intim. Vorbesc cu El, cred în El. Îl iubesc. Relația mea cu Dumnezeu a cunoscut și momente tensionate și de ruptură. Tatăl meu s-a îmbol­nă­vit și L-am consi­derat pe Dum­nezeu vinovat. De ce există răul pe Pământ? De ce Dumnezeu nu-mi răspunde la ru­găciune? De ce tata nu se face bine? La 14-15 ani, îl citeam pe Cioran, recitam din Nietzsche, de­ve­neam o nihilistă. Pe brațul drept mi-am scris "Anar­hie". În adâncul sufletului eram un om bun, dar mă răz­vrăteam, aveam ură în mine. Simțeam că Dum­nezeu e nedrept și că trebuie să-L fac să sufere. Până la 23 de ani, am avut acest conflict per­so­nal cu El. Apoi am avut o perioa­dă tulbure în viață și cineva mi-a trimis să citesc un psalm. A fost singu­rul lucru de care m-am agățat ca să trăiesc: acel psalm. Am trăit în purgatoriu, m-am chinuit, am stat de vorbă cu mine. Apoi am căutat să mă spovedesc. Mi-am găsit greu duhovnic, iar după ce m-am spo­vedit, am plâns minute în șir. Mergeam pe stradă și plângeam. Bolovani întregi mi-au fost luați de pe su­flet. Mă simțeam ușoară și parcă pluteam. Bise­rica e clinica mea. Nu sunt un om bun. Am micimi, orgolii, răutăți. Sunt un om dificil. Merg constant la biserică să mă tratez. Sunt în lucru cu mine. Dumnezeu este doctorul meu.

- Cum erau sărbătorile în Aradul copilăriei tale?

- Nu pot să spun că am avut sărbători idilice. Pă­rinții mei nu sunt arădeni. Au ajuns acolo prin repartiție. Noi nu avem rude în această zonă. Toa­te rudele noastre sunt în Banat. Prin compa­rație, săr­bătorile în Arad erau destul de triste, ten­sio­nate. Orașul nu era pregătit de sărbătoare creș­tină. Singurele momente sensibile aveau loc în Piața Mare din fața Catedralei, de Paști. Atunci toată piața era plină de oameni și de lumânări aprinse. Mă emoționa să văd cum în miezul nop­ții se deschideau ușile de la blocuri și de la case. Ie­șeau oamenii cu lumânări în mâini. Noaptea, tot orașul Arad devenea luminat de oamenii care veneau la biserică. Cântau "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând". Mi se pare că ăsta e unul dintre cele mai cinematografice mo­mente din viața orașului.

Un om singur

- Ești o femeie puternică. Ai oare și mo­mente de slăbiciune?

- Nu aș despărți puterea de slăbiciune. Sunt o fe­ministă, un om independent. Lupt pentru me­rito­crație, pentru drepturi egale, pentru tole­ranță. Mă deranjează să mă mint și știu că o fac des. Cad, urc, mai iau și pauze. În România nu e ușor să trăiești. E o viață hard core. Muncești mult și munca nu are valoare. Valoarea nu are preț și prețul îl face neguțătorul. În România nu există protecție socială, lumea nu are cultură civică și nici educație. Oamenii se lasă ușor ma­nipulați, iar asta ne va costa mult. Nu mergem la alegeri, nu ne spunem punctul de vedere, fi­ind­că nu avem unul. La țară, lumea încă își bate animalele și copiii. În România se bea mult și exis­tă multă violență. Puterea mea nu vine de la mi­ne. De la mine vin doar slăbiciunile. Sunt ale mele și fac pace cu ele. Puterea o am de la Dumnezeu.

- Ai făcut teatru, filme documentare și ești artist multimedia. Cum ai defini-o pe regizoarea Carmen Lidia Vidu?

- Am poftă de viață. Cred că asta e definiția mea cea mai bună. Sunt mereu în mișcare. La bi­rou, la re­­petiții, la saună, în piscină, la mare, la mun­te, la câm­­pie, în oraș, la țară, în România, în Europa, Ame­­­rica, Asia. Nu mă opresc. Scriu mult, foto­gra­fiez și filmez tot. Îmi place com­petiția, îmi admir duș­manii, îmi iubesc familia. Caut să-mi cunosc pu­blicul. Da, fac evenimente culturale, comerciale, tea­tru, documentar, multi­media, expoziții. Am câș­ti­gat premii. Visez să călătoresc în spațiu. Petrec mult timp alături de câinele meu, Mylo. Sunt în­dră­gostită de un om bun. Biserica este casa mea. Mă las doborâtă de mândrie și de deznădejde. Sunt un om singur. Nu reușesc să cred în oameni.