Rugăciunea ciobanului

Ochi albaştri

Nu e greu să ajungi până în Rîu Sadului. Pentru asta există hărţi şi indicatoare. Sunt 35 de kilometri de la Sibiu până aici, sus, unde asfaltul se opreşte şi încep potecile care urcă în Munţii Cindrel. Un sat aşezat de-a lungul râului, cu case de-o parte şi de alta a drumului, între­rup­te doar de mici hudicioare. Liniş­tea e la ea acasă. Ciobanii la fel, doar iarna încă nu a trecut, iar soarele are dinţi cu care muşcă pământul.
Poarta casei se deschide şi intru. Aici, înăuntru, se află ros­tul, tihna şi povestea unui om: Nicolae Minea, cioban din Rîu Sadului. M-a primit, mă ascul­tă, mă priveşte cu nişte ochi albaştri de care nu te poţi feri. Un băr­­bat drept, aspru, puter­nic, cu o frun­te albă, muşcată de vânt şi de soare, pe care se înalţă însemnul său de cioban - căciula neagră, din lână de oaie. "Haideţi, intraţi, dar să ştiţi că eu n-am cum să stau, că nici brân­z­a nu stă după mine". Doamne ajută, îmi zic, şi-am intrat. S-a des­chis şi cea­laltă poartă, cea nevăzută, a omu­lui. Povestea poate să înceapă.

Sângur

Cinci copii are Nicolae Mi­nea şi un mare regret. Nu îl spu­­ne, dar îl simţi în felul apă­sat cu care rosteşte cuvin­tele: "Fiecare hotărăşte în via­ţă pen­tru el". Cuvintele se aşază grele printre lu­cruri şi rămân o vreme acolo, pe lângă crinta de brân­ză, căl­dările de aramă şi vasele în care se scur­ge zerul. "Din trei feciori, niciunul nu mi-a ră­mas acasă. De mici i-am dus sus, în munte. Să sim­tă. Să se înveţe. Când s-or făcut de şcoală, mă tot frămân­tam dacă să-i las să se ducă sau nu. Doamne fe­reşte, mă gândeam, nu-i mai prind la stână dacă în­vaţă bine! «Cum să nu-i laşi?!», mi-a spus ne­vasta. Chiar aşa: cum?! Sigur că i-am lăsat! Da' de ce mi-o fost frică n-am scăpat! La şcoală, tot primii erau. Şi, uite, mi-or plecat dup-aia toţi. Al doilea fecior, la care trăgeam speranţă să rămână, m-o lăsat cu oile-n grădină când o împlinit 21 de ani, şi dus o fost!"
Nicolae Minea amestecă încet în lapte, pentru ca brânza să prindă cheag, pentru ca toate cuvintele astea care dor să se risipească. Dar ele sunt acolo, vii, s-au ascuns în tăcerea care s-a aşezat între noi. "Tocmai atunci s-o nimerit să fie ani grei pentru noi, ciobanii. Piaţa o fost la pământ, pieile de oaie le lăsai în păduri, la vulpi, că acasă nu ţi le mai lua nimeni, din lână abia dacă mai făceai un cojoc de care tot tu aveai trebuinţă. Şi nici lor, după ce or făcut şcoala şi or învăţat atâtea lucruri, parcă nu le mai venea să stea legaţi de animale. Când or văzut că muncim degeaba, şi abia dacă supravie­ţu­ieşti, m-or lăsat. S-or dus toţi în Germania, lu­crea­ză acolo, au maşâni şi nu vor să se însoare". Baciul Nicolae ia ţancul, băţul crestat, măsoară ca­şul, se uită să vadă dacă s-a spoit. E bine. Ames­tecă din nou laptele prins, cuvintele. "Mi s-o îmbol­năvit şi femeia cam tot atunci. Cinci operaţii o tot avut. Înainte de boală, ea făcea brânza, eu eram cu ani­ma­lele. A trebuit, cu boala, să-şi ia serviciu mai uşor. Iar eu am rămas sângur, cu copiii mai mici, fata mea mare, care-i la şcoală acum, pe-a zecea, şi aia mică, de 13 ani. Cumva, necumva, o trebuit să mă descurc. Şi după o viaţă de cioban, o trebuit să trec la vaci. Că astea nu-ţi dau aşa bătaie de cap ca oile şi poţi să le mai laşi şi sângure. Dar nu mă plâng. Mă descurc. Iar acu', ce-o fost greu o trecut şi, mul­ţu­mesc lui Dumnezeu, îmi merge foarte bine, nu bine! Am preţuri corecte şi când ajung în piaţa din Sibiu, în juma' de zi, am dat toată brânza. N-am producţie pe cât mi se cere. Un om bun, ca să-l iau ajutor, cere o mie de euro salar, iar eu, mai mult de 25 de milioane, cu mâncare şi ţigări, nu pot oferi. Nu pot să fac mai mult, că-i greu sângur, cu ani­ma­le multe. Oile le-am dat băiatului, băiatul mi le-o adus înapoi. Mno...".
Ai spune că după o viaţă petrecută cu oile în mun­­te, trebuie să fie cumplit de greu pentru omul ăsta. Nu e. Ochii lui s-au înseninat cu totul. Vezi soarele prin ei.

Cruciuliţa de pe aţişoară

La nouă ani, a plecat pentru pri­ma oară pe munte, la stână. Părinţii lui nu erau înstăriţi, l-au lăsat în grija unui cioban, să în­veţe meserie. Nu s-a mai dat dus. "Am fost de mic, cum să zic..., aşa, mai sânguratic. Când am dat de păşuni, de pă­duri, când am simţit mirosu' oii, am ştiut că aici e de mine. N-am avut bani să-mi iau flu­ier, da' nu era bai, cio­pleam cu brişca pe bâte, eram şi eu cio­ban ca toţi ciobanii. Aveam în mine o forţă de n-o puteam stă­pâni. Când cosam, cosam cât trei la un loc. Fugeam de două­zeci de ori până în vârfu' coas­tei, când altu' nu ajungea nici de două ori. Nu era brad în vârful căruia să nu mă fi suit. Şi nu înţe­legeam cum alţi copii nu puteau. Credeam că se pre­fac. Că nu vor. Dacă eu aveam aşa putere, mă gân­deam că toată lumea tră' să fie ca mine. Dar Dumnezeu mi-a dat devre­me să înţeleg cum e să nu poţi".
Când a fost să plece în munte, atunci, la nouă ani, părinţii i-au legat o cruciuliţă la gât. Copilul nu s-a mai despărţit de ea. Ştia că acolo, prinsă cu aţi­şoara aia, stă puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu din ce­rurile alea nesfârşite, Dumnezeu de peste pămân­turile cu oi, Dumnezeu de peste apele râului. Ştia, simţea, că atât timp cât crucea va rămâne la gât, va fi ocrotit, că ni­mic rău n-o să i se în­tâmple. Până într-o zi când, în goana lui nebu­nă, n-a simţit cum aţa aceea subţire s-a rupt, iar cruciuliţa i-a rămas prinsă de ramu­rile unui copac. "Am ajuns pâ­nă-n vârful vârfului, când o crean­gă s-a rupt cu mine şi am căzut la pământ. N-am avut timp să mă răsucesc, n-am mai avut timp de nimic. Ştiu doar că la pă­mânt, am dus mâna să caut cruciuliţa, dar nu mai era acolo". Maica Domnului, numai tu mă poţi ajuta, îşi spu­nea copilul la spital, înainte de operaţie. "Eram un ţânc, nu eram pregătit pentru moarte. Da' frică nu mi-a fost, frică nu mi-a fost niciodată în viaţa asta". A fost operat la gât, i-au fost înlocui­te nişte vertebre cu o plăcuţă de metal. Şansele să rămână paralizat erau uriaşe. S-a vindecat. Mira­cu­los. "Măicuţa Dom­nului o fost cu mine. Şi o mai fost ceva: crucea. Or găsit-o în pădure şi mi-or adus-o la spital. De atunci, o sângură dată m-am des­­părţit de ea şi nici atunci n-o fost bine". Îmi ara­tă crucea de pe gâtul lui puternic. O cruce mică, aurie, legată c-un fir. "Apăi, vreo câteva luni după operaţie nu mai aveam puterea de dinainte. Şi abia aşa am înţeles cum tră' să fie alţi oameni. Cum e să fii în pielea lor". Cu vremea, puterea nemaivăzută i-a revenit, era cel dinainte. Dar înţelesese mai mul­te lucruri: că oamenii sunt diferiţi şi nu trebuie să-i mai judece, că n-are să mai facă un pas fără cru­ciu­liţa lui, că puterea Domnului e mai presus de toate.

Jinarii şi "mingolaşii"

Pe atunci, Nicolae Minea trăia într-o lume mai bună. Asta spune el. "Erau toţi bătrânii care acu' s-au dus. Ocoşi oameni! Toţi ciobani! Numa' să fi văzut cum intra tot satul în biserică, în port naţio­nal. Că dacă te îmbrăcai altfel, era ruşine mare, te vorbea lumea că ţi-ai lăsat datina, ca neoamenii. 12 mii de oi erau atunci în Rîu Sadului, azi, dacă mai sunt 4 mii, e mult. Ocoşi eram toţi: care are cele mai multe oi, care cele mai frumoase, care cele mai îngrijite, care lucră mai mult... Altfel era... Acu', dacă un sfert de sat se mai îmbracă în port! Şi stau aşa... Le mănâncă lupii 30 de oi, ei dorm liniştiţi, că doar le vine subvenţia pe păşune... Păi, noi dormeam în genunchi, rezemaţi în bâtă, să nu mişte lupu'!".
Nicolae Minea merge duminică de duminică la biserică, îmbrăcat în port naţional. Aşa şi-a învăţat şi copiii. "Aşa am crescut. Ăsta sunt! Nu mi-o plă­cut să fiu slugă la nimeni. Şi în armată, când stri­gau la mine să stau drepţi, eu mai mişcam o ţâră. Uite aşa! Pentru că-s viu!".
A văzut şi a trăit multe omul ăsta în viaţa lui. "Zeci de ani am stat pe un sângur munte, acolo, către Lotru". Muntele era al lor, al râurenilor, şi îl împărţeau cinstit, fără certuri, fără hotare. "Eram toţi prieteni, păşunea era a tuturor".
Transhumanţa începea toamna, către Ardeal. Mergeau pe Mureş, către Harghita şi mai departe, către Cluj. "Nu era bai. Pe atunci erau ferme şi co­lec­tive. Pentru o oaie şi câteva kile de burduf, orice om te lăsa să-ţi paşti turmele în câmpie". Se întor­ceau acasă, în Rîu Sadului, înainte de Crăciun, când începeau să fete oile. "«Mingolaşi» ne ziceau nouă, ciobanii din Jina Sibiului. Sau coteţari, aşa, mai în batjocură. Că ei aveau cu miile de oi şi trebuiau să le ducă până departe în Bărăgan, iar noi mai pu­ţine, doar câteva sute. Îi pământu' greu aici, la noi. Pământ înalt, râpe multe, şure puţine, păşunea tot sus, în munte, n-ai cum să ţii multe oi. Dar cu o sută de animale, o familie cu trei copii trăia bine. Atâta doar că trebuia să le păzeşti ca pe ochii din cap. N-aveai voie să-ţi moară cinci oi, că imediat se simţea, nu ca la jinăreni. Păi lor, când îi prindea crivăţul prin Bărăgan, le mureau şi cu sutele!"
Pe foametea aceea mare de pe vremea lui Ceau­şes­cu, în cinci minute, vindeai toată brânza. "Se strân­geau câte 200 de oameni, de cum apăreai în Sibiu, în piaţă. Se călcau în picioare, săracii, stri­gau la tine să dai doar un kilogram, să ajungă la toată lumea... De unde să mai dai?! Oricum ai fi făcut, mai rămâneau 200 care să te certe că lor nu le-a ajuns!". Au fost vremuri grele. Dar şi mai grele după revoluţie. Fermele de stat din câmpie s-au vân­­dut, au ajuns la proprietari. Nu mai era drum pentru oi, loc pentru transhumanţă. Nicolae Minea s-a asociat cu alţi ciobani, au arendat teren, au mun­cit din greu, uneori la limita subzistenţei. Încet, cu trudă, a răzbit. Azi se face iarăşi coadă în Sibiu, pentru brânza lui. Oful lui e că a ră­mas singur şi că nu mai poate pleca cu oile.

Ursul, fiinţa lui Dumnezeu

Tot atunci, în comunism, mai exis­ta un fel de ciobani. Ciobanii de colec­tivă, de CAP. "Ai fi zis că-s ca noi, da' nu erau. N-aveau râv­na noastră, n-aveau mân­dria, n-aveau de ce să lup­te. Erau nişte oameni cu salar, atât. Puţin le păsa lor dacă intra ursu-n strungă! La 1 septembrie, fix, o luau la vale, că se termina con­tractu'. Nu conta că era vreme fru­moa­să. Ei n-aveau pă­şuni ca noi, să-ţi pară rău să le strici aşa devreme!". Atunci a păţit Nicolae ce a păţit. Pen­tru că urşii se nărăviseră la oi, obiş­nuiţi cu ciobani de "cea­peu", care nu se împotriveau. "Un urs d-ăsta, care a dat de carne, se face mai puternic, mai rău, mai aprig. Şi o să se întoarcă mereu, ca drogat, acolo unde-i oaia". Şi cum oile colectivului plecaseră toate, la 1 sep­tembrie, în vale, urşii au pornit spre celelalte stâne, cele ale ciobanilor râureni. "Am văzut sute de urşi la viaţa mea. Dar să ştiţi un lu­cru: un urs n-o să vină la tine decât dacă-ţi simte frica. Mai întâi dă târ­coa­le şi se uită la tine de departe. Drept în ochi ţi se uită. Să vadă cine eşti. Dacă întorci capu', dacă te simte slab, apăi să ştii că are să tot vină. Dacă i te uiţi în ochi şi îi arăţi puterea ta, o să-ţi ocolească stâna. La mine n-or venit niciodată, în afară de unul, nărăvit la oile ceapeului. Dar ăsta mâncase carne şi nu mai era urs ca toţi urşii".
În noaptea aceea, Nicolae Minea rămăsese sin­gur, doar cu soţia şi doi câini. Se pregătea şi el să coboare a doua zi cu turmele în vale, se spălase la râu de cu seară, iar cruciuliţa de la gât o pusese de­parte, pe o piatră. Şi o uitase acolo. "Era turbat, n-am mai văzut animal aşa turbat. Am luat un par şi o făclie, am înmuiat-o în motorină, am aprins-o şi am ieşit la el. Faţă în faţă. Urla la mine de răsu­na pădurea şi se arunca cu ghearele-n foc, ziceai că nici nu-l vede. Mi-o schilodit un câine, dar l-am pus pe fugă prima oară. O venit iar. Iar ne-om lup­tat, cu făclia şi paru', iar l-am pus pe fugă. O venit şi a treia oară şi atunci câinele rămas n-o mai putut să iasă. Se pusese pe labe şi doar se uita la mine să-l iert că nu mai avea putere. Era mort de obo­seală, săracu'. Eu am ieşit. Sângur, sângur. Ursu' m-o ocolit şi mi-o scăpat în strungă. Am sărit acolo şi l-am încins cu paru'. El numai aşa se uita la mine şi urla ca stihia! A sărit cu oaia peste gard, eu, după el! Iar l-am luat cu paru'. Numa' atunci a dat drumu' la oaie şi s-o întors la mine cu gura. Am vrut să-i dau cu bâta sub ochi, că acolo îl doare mai tare. S-o băgat pe sub par şi o ţâşnit de acolo ca mâţa, direct cu gura pe mine. M-o luat de cap, de coaste, de picior, m-o smotocit şi trântit, numa' cu gura. Nu m-am lăsat. M-am tras, am ţâşnit de jos şi dă-i în el cu pumnu' gol, că paru' şi făclia erau departe. M-o luat iar. De burtă m-o luat şi m-o dat jos. Nu mai aveam putere să mă ridic, gata. M-o lăsat acolo, baltă de sânge, o lăsat şi oaia şi dus o fost. La o lună de zile, mi-o trimis vorbă un cioban c-o găsit oaia mea într-o pădure. Vie!".
A pierdut mult sânge Nicoale Minea, rănile au fost adânci. Mai mult mort decât viu, a coborât spri­ji­nit în boată, doar cu soţia şi un câine, din vârful muntelui până la spital. L-au cusut, s-a vindecat ia­răşi. I-a rămas doar o amorţeală a gurii, acolo, în locul de unde l-a muş­cat ursul. "N-am fost su­părat pe el nicio clipă! E fiinţa lui Dumnezeu, ca şi mine. Muntele e al lui şi al meu!". A fost a doua oară în viaţa lui Nicolae Minea, când nu a purtat cruciuliţa de la părinţi. Şi a doua oară când Dumnezeu a făcut o minune cu viaţa lui. "Mă în­treb şi acu': oare ursu' ăla de ce n-o înfipt ghea­rele în mine? Praf mă fă­cea! Şi de ce, după ce m-o doborât de tot, o lăsat oaia teafără şi o fugit în pădure?! Vă spun ceva: urşii ştiu mult mai mult decât credem noi. Asta-i si­gur".

Farmece şi apă sfinţită

Când doctorii i-au pus diagnosticul soţiei - cancer la gât în fază terminală - ciobanul nostru a ştiut ce are de făcut. Cu femeia de mâ­nă, au înce­put să co­linde toate mânăstirile din ţară. Credinţa şi rugă­ciu­nile preoţilor au vindecat-o. Doar că Nicolae Minea n-are cum să uite discuţia cu un preot bătrân, într-o seară, la o mânăstire ascunsă pe dealurile do­moale ale Moldovei. "Măi, oameni, voi aveţi far­mece fă­cute", a spus şi, brusc, ciobanul şi-a amintit o în­tâmplare uitată. Copil, la stână, se adăpostise sub un fag înalt, împreună cu un cioban venit de peste munte, din Oltenia, un om cu ochii ca smoala. "Mă, copile", i-a spus, "vrei să bei nişte lapte de la oile alea?", şi i-a arătat cu degetul nişte puncte albe, răsfirate pe culmea unui munte. Băiatul a făcut ochi mari, iar omul şi-a scos cuţitul de la cingă­toa­re, l-a înfipt în copac, i-a mângâiat prăselele, a rostit nişte vorbe şui, iar din la­ma cuţitului a început să picure lapte. Omul a rânjit şi l-a întrebat din nou: "Da' acu' vrei să vezi ce o să mulgă ciobanii disea­ră?". Iar din lama cuţitului a început să curgă sân­ge. În­tr-o fugă a ajuns copi­lul la stâna aceea şi cu ochii lui a văzut că sea­ra, la muls, oile nu mai dă­deau lapte, ci sânge, un sânge ne­gru, ca smoala. Doar cu preot şi sfeş­tanie s-au vin­decat oile din turmă. "Niş­te satane, nu oa­meni", zice Ni­co­lae Minea.
A păţit-o şi el, pe pielea lui: "Oile me­le, pe care le-am cres­cut de când erau mieluţi, pe care le che­mam pe nume, şi ele veneau la mine, fiecare după nu­mele ei şi, dacă treceam prin râu, ele veneau după mine, oile mele nu mă mai ascultau. Parcă vor­beam la pietre. Şi iarba era mare, neîncepută, nici pasărea nu intrase încă în ea. Şi ele nu mai mâncau! A doua zi le fel. A treia zi la fel! Dacă am văzut aşa, am ştiut că-i lucru necurat şi mi s-a făcut şi mie de rău. Şi am scos apa sfinţită, că niciodată, nu plec pe munte fără ea, şi le-am stropit cu apă şi m-am rugat la Dom­nul să-mi ajute. Până seara, erau toate ca înainte!".

Moşneagul de la fântână

"N-ai ce căuta pe munte fără credinţă în Dum­ne­zeu. Nu te poţi numi cioban dacă n-ai credinţă! Vine o furtună-n munte, vezi cum trăsneşte-n bolo­vanii ăia, de acolo sare fulgeru' într-un brad şi îl face cenuşă, câine mort în stânga, câine asurzit în dreapta, şi tu în mijlocul furtunii şi de tine nu se atinge nimic?!? Păi, cum să nu vezi că eşti ocro­tit?!". Nicolae Minea priveşte cu ochi albaştri cerul, iar cerul se face albastru de la ochii lui. Îl întreb cum e acum, la 60 de ani, dacă e altfel de cum era tânăr. "Nu-s leneş, nu nimic, da' nu mai am viteza aia din tinereţe. Şi e mai bine aşa! Mintea să-mi fie bună, Doamne îţi mulţumesc!". Viteza aia, felul lui aprig de a fi i-au adus şi ponoase. "Am început să vorbesc urât, că tot auzeam în jurul meu. E de ajuns să înjuri o dată, că dup-aia gura nu mai are stâpân. Să fi avut 25 de ani. Aveam copilaşii mici şi eu începusem să trântesc pocitanii de vorbe. Totul era bine, eram sănătos, iubit, iu­beam, nu-mi murea nicio oaie, nu veneau lupii la stâna mea, toţi banii mereau unde trebuia. Şi eu eram aşa de supărat... Supărată inima me'! Ştiu că veneam din transhumanţă şi m-am oprit pe nişte câmpuri, să dau apă la măgari. Şi acolo m-am întâl­nit cu un moş­neag. «Ce te apasă pe tine, omule?», m-o în­trebat. «Uite, în­jur, moşule», i-am zis. «Apăi, nu-i bine», mi-o zâs. «De ce nu spui tu rugă­ciu­nea ciobanului, ca să scapi de păcat?». Atât mi-o zâs. Eu nu ştiam de nicio rugăciune a ciobanului. Da' acasă, la vreo două săptă­mâni după ce mă întorsesem, gă­sesc în poartă o scrisoare. O deschid: rugă­ciu­nea era acolo. Io nu i-am spus la moş cine sunt, d-apăi unde stau! No, şi am spus rugă­ciunea aia din tot sufletul meu şi, după un timp, când îmi venea furia aia să înjur, totu' se o­prea-n gât şi nu mai ieşea un cuvânt! De atunci n-am mai putut înjura în toată viaţa me'!".

Minunea de la Mânăstirea Prislop

Nicolae a mai simţit o dată atingerea mira­cu­loasă a lui Dumnezeu. E ceva ce n-a povestit nimă­nui, nici măcar apropiaţilor. "Poate c-o venit timpul s-o spun acum", zice. "Domnule, eu puteam să beau mai mult ca oricine. 12 kile de vin la o masă era nimic pentru mine! Şi veneam pe picioare acasă şi jucam până dimineaţa. Beam rar, da' când beam, se speria lumea. Era prea mult. Eram prea mult". În zilele acelea, a plecat spre Prislop, la mor­mântul Părintelui Arsenie Boca, cu câţiva prieteni şi nepoţi. "Am ajuns în Hunedoara devreme, ne-am luat de poveşti. «Hai la o terasă», le-am zis. Am băut până dimineaţa, nici nu mai ştiu cât. A doua zi, rău' cel mare! Mergeam spre mormânt şi mă gândeam «uite cum m-o sucit necuratu' pe mine!». Să nu pot spune o rugăciune treaz în mintea mea şi în sufletul meu! Şi atâta m-am supărat în inima mea, că-mi curau lacrimile când mergeam spre Părintele! Părinte, ziceam, uite ce am ajuns să fiu, să nu mă pot stă­pâni pe mine! Uite ce face satana din mine! Pofta mea de băutură şi de vorbă! Pă­rinte, roag-o pe Maica Domnului, şi luaţi de la mine păcatul ăsta! Şi aşa a fost. Dintr-odată! Sunt 30 de ani de atunci, iar eu nu mai pot lua decât o singură înghiţitură de băutură! Una, atât". Acum, de Crăciun, şi-a spus că poate ciocni un pahar de vin la masă. Prima gură, îmi spune, a curs ca un bal­sam prin tot corpul. Când a ridicat paharul să soarbă din nou, nu l-a mai putut ridica. O forţă uriaşă îl ţintuia lipit de masă. A ştiut. S-a oprit. I-a mulţumit Domnului: "Până aici! Las' să bea cine vrea, nu eu!".
Nicolae Minea tace şi zâmbeşte. Mă roagă să-i gust brânza. O gust: toată curăţenia ierbii şi a mun­telui e în bucăţica asta de telemea albă. Îşi pune co­jocul cel nou de cioban, mă priveşte adânc în ochi şi-mi strânge mâna tăcut. "Mergeţi cu Dumnezeu". În ochii lui albaştri, cerul e mai senin ca niciodată.